A doua opinie

Virgil RĂZEŞU, Piatra Neamţ

În folclorul bolnavilor circulă o butadă: „de văzut, m-au văzut destui doctori, dar de consultat nu m-a consultat nici unul“.

Enunţul nu este lipsit de un grăunte de adevăr. Examenul clinic corect, bazat pe simţurile noastre directe, capabil să ne aducă foarte aproape de diagnosticul exact, tinde să rămână în umbră faţă de modalităţile exploratorii, atât de diversificate şi, fapt important, bine cunoscute bolnavilor. Nu de puţine ori, aceştia nu acceptă un diagnostic în afara unor explorări pe care chiar le solicită medicului.

În context, se face tot mai apăsat vorbire despre dreptul bolnavului la o a doua opinie, drept consfinţit de lege dar, conform obiceiului pământului, nerespectat.

Recunosc că în decursul carierei mele (deloc scurtă), am cunoscut profesionişti de valoare indubitabilă care întrerupeau orice dialog cu bolnavul, dacă acesta avea imprudenţa să afirme că fusese văzut şi de alţi confraţi. Nu ascund că, la rugămintea unor apropiaţi de a le facilita consultul la o anumită somitate, le atrăgeam atenţia ca nu cumva să spună că au mai fost consultaţi de alţi specialişti.

Nu, nu, asemenea mod de a proceda nu era cutumă naţională. Nu, lucrurile se petreceau peste tot în lume. Istoria medicinii este plină de relatări despre astfel de poziţii, nu de puţine ori asezonate cu săgeţi mai mult sau mai puţin vitriolate la adresa celuilalt confrate.

Odată cu trecerea timpului şi cu dezvoltarea posibilităţilor de comunicare şi nu mai puţin în raport cu înmulţirea şi diversificarea fără precedent a modalităţilor diagnostice şi terapeutice, s-au produs revirimente majore în atitudinea profesioniţtilor. În acest sens se înscrie şi încetăţenirea conceptului de „a doua opinie“, dincolo de orice reticenţă şi exprimată deschis, fără echivoc: „am văzut despre ce e vorba, vă propun următoarea cale de urmat, dar aveţi libertatea să consultaţi şi alţi specialiţti, ca să aflaţi şi alte păreri“.

O fi bine, o fi rău? Putem vorbi de progres sau de adevărate capcane?

La o primă privire, s-ar părea că această modalitate de abordare a bolnavilor şi a bolilor nu poate fi decât benefică. Cine nu ştie că orice acţiune trecută prin judecata mai multor specialişti are mai multe şanse de reuşită? Şi apoi, nu fără dreptate înţelepciunea populară ne spune: „când doi îţi spun că eşti beat, du-te şi te culcă!“.

Cu toate acestea, cred că nu trebuie să afişăm un entuziasm fără limite, faţă de o asemenea procedură, pentru că e o armă cu două tăişuri şi dominată de riscuri reale. Nu trebuie să generalizăm, să ne jucăm cu vorbele, să jonglăm cu nonşalanţă cu noţiuni versatile şi cu impact major la marele public, susceptibile de a compromite însăşi esenţa şi fundamentele medicinii. Democratizarea cunoştinţelor medicale şi libertatea de exprimare a unor persoane care nu au nimic în comun cu medicina, nu este de bun augur. Nu putem ignora lecţiile dure ale luărilor de poziţie împotriva vaccinărilor, absolut nefondate, aparţinând unor neaveniţi care au reactualizat, condamnabil, capitolul rujeolei, cu atâtea victime nevinovate, ca să nu mai vorbim de compromiterea acţiunilor de prevenţie a cancerului de col uterin.

Încercând să desluşim virtuţile celei de a doua opinii, trebuie să spunem, înainte de toate, că riscăm să inducem în conştiinţa bolnavilor nesiguranţa şi neîncrederea în profesionistul la care au apelat. Ceea ce nu este de dorit. Decredibilizarea profesiei nu poate fi benefică.

Pe de altă parte, o întrebare logică nu poate fi ocolită: oare ce s-ar întâmpla (mă refer la condiţiile noastre, în care accesul la asistenţa medicală e tot mai dificil) dacă toţi bolnavii ar apela, fără excepţie, la o a doua opinie? Ar putea societatea noastră să facă faţă unei asemenea solicitări, respectiv dublării numărului de consultaţii? Răspunsul ne poate pune în mare încurcătură.

Ca să nu mai vorbim că există posibilitatea ca, în cazul unor opinii total opuse (nimic mai firesc) să fie necesară o a treia care să arbitreze între cele două deja exprimate, cu întregul cortegiu de repetare sau refacere a altor modalităţi de explorare şi diagnostic.

Personal, când m-am aflat (eu sau unul dintre apropiaţi) într-o situaţie asemănătoare, am făcut abstracţie de postura de medic şi am acceptat fără rezerve hotărârile colegului pe care l-am consultat.

Fără îndoială, nu putem ignora existenţa unor situaţii dificile, delicate, de diagnostic ezitant sau greu de conturat, care reclamă antrenarea unui număr mai mare de specialişti, ca şi a unor unităţi medicale bine dotate care să ajungă cât mai repede la diagnostic şi la iniţierea terapeuticii necesare.

În urmă cu mai mulţi ani, odată cu finanţarea unui program al Ţărilor de Jos, mă înscriam cu un proiect: „Oficiu de consultanţă medicală“. Cu alte cuvinte, de sfat medical. Aşa cum există pentru problemele financiare, juridice, de planificare familială etc. Nuanţez: nu era vorba de un cabinet de consultaţii, ci de pacienţi cu spitalizări repetate, care nu aveau un diagnostic precizat şi nu ştiau încotro să se îndrepte. Oficiul, absolut gratuit, urma să fie deservit de cei mai buni profesionişti, care hotărau locul unde pacientul trebuia să ajungă, pentru a se bucura de asistenţa cea mai potrivită pentru el. În vederile noastre, asemenea oficii trebuiau să existe în toate localităţile mai mari şi, mai departe, ele să fie interconectate, în aşa fel încât drumul pacientului să fie cât mai direct şi sigur, chiar cu asigurarea mijloacelor de transport. Am eşuat. Proiectul a fost respins: nu aveam aprobarea Ministerului Sănătăţii! În realitate, proiectul se derula printr-un ONG care nu intra sub incidenţa guvernului. Şi dacă o asemenea aprobare ar fi fost prevăzută în regulamentul de redactare a programului, nu cred că nu aş fi obţinut avizul, fiindcă nu acţionam împotriva M.S., ci în sprijinul lui.

În cele din urmă, fără a nega locul şi valoarea celei de „a doua opinii“, consider că acest concept trebuie rezervat cazurilor cu totul şi cu totul dificile, ieşite din comun, de care medicina nu este scutită. Pentru cazurile comune, obişnuite, pledez pentru profesionalismul fără cusur al medicului, susţinut de achiziţiile medicinii moderne, în cadrul unui dialog prelungit cu bolnavul, în unităţi bine dotate, care se bucură de un prestigiu conferit tocmai de bolnavii care l-au abordat.