18 februarie 2026 – Oglinda care ne doare

18 februarie 2026. Te închini când vezi parlamentari care se bat în Parlament. Și te întrebi, în șoaptă: „Doamne, asta să fie oglinda poporului român?”

Te uiți la imagini din Parlamentul României și pentru o clipă ai impresia că privești o scenă de mahala, nu forul suprem al democrației. Țipete. Îmbrânceli. Gesturi violente. Limbaj suburban. Costume scumpe care acoperă caractere ieftine. Și undeva, în fundal, drapelul unei țări care parcă nu mai înțelege ce i se întâmplă.

Te închini. Nu din evlavie. Ci din neputință. Parlamentul ar trebui să fie altarul dezbaterii civilizate, locul unde ideile se confruntă, nu pumnii. Acolo ar trebui să se nască legi, nu resentimente. Acolo ar trebui să se audă argumente, nu înjurături. Și totuși, pe 18 februarie 2026, am asistat la scene care ar face să roșească orice manual de educație civică. Și atunci vine întrebarea, rostită în șoaptă, ca o teamă: „Doamne, asta să fie oglinda poporului român?”

Parlamentarii nu cad din cer

Pentru că, oricât ne-ar durea, parlamentarii nu cad din cer. Ei nu sunt extratereștri politici trimiși să ne umilească. Ei sunt votați. Aleși. Legitimați prin ștampilă. Sunt produsul unui sistem, dar și al unei societăți care, de prea multe ori, a confundat zgomotul cu forța, agresivitatea cu curajul, tupeul cu competența. Când un parlamentar lovește, insultă sau provoacă haos, el nu face doar un gest personal. El transmite un mesaj. Că regulile sunt opționale. Că respectul este negociabil. Că puterea înseamnă dominare, nu responsabilitate. Iar acest mesaj se scurge în jos, în școli, în instituții, în familii.

Copiii văd. Tinerii privesc. Și învață. Învață că dacă vrei să fii auzit, trebuie să urli. Că dacă vrei să câștigi, trebuie să intimidezi. Că dacă vrei putere, trebuie să zdrobești. Ce model oferim? Ce viitor clădim? Dar poate cea mai dureroasă parte nu este bătaia în sine. Ci reacția noastră. Râdem. Glumim. Distribuim clipul. Spunem „așa sunt ei”. Și mergem mai departe.

Ca și cum degradarea ar fi devenit normalitate. Ca și cum rușinea ar fi o emoție demodată. Un popor care nu mai roșește în fața grotescului începe să-l accepte. Iar când îl acceptă, îl reproduce. Da, Parlamentul este, într-o anumită măsură, o oglindă. Dar nu este singura. Este o oglindă mărită, deformată de interese, de orgolii și de lipsa de consecințe. În ea vedem exagerat ceea ce, poate, există difuz în societate: polarizare, intoleranță, furie acumulată. Întrebarea nu este doar „cum au ajuns ei acolo?”, ci și „ce am tolerat noi până au ajuns așa?”

Democrația moare și prin ridicol

Pentru că democrația nu moare doar prin dictatori. Moare și prin ridicol. Prin spectacol ieftin. Prin trivializarea funcției publice. Când Parlamentul devine circ, iar cetățeanul devine spectator, nu mai avem reprezentare, avem divertisment toxic. Și totuși, nu vreau să cred că aceasta este adevărata oglindă a poporului român. Am văzut prea mulți oameni onești, prea mult bun-simț tăcut, prea multă muncă cinstită în această țară ca să reduc totul la câteva imagini de scandal.

Poate că adevărata oglindă este alta: cea în care fiecare dintre noi se uită înainte de vot. În care ne întrebăm nu „ce îmi promite?”, ci „ce caracter are?”. Nu „cât de tare țipă?”, ci „cât de responsabil este?”. Nu „cât de bine îmi gâdilă frustrările?”, ci „cât de bine poate construi pentru toți?” Te închini când vezi parlamentari care se bat în Parlament. Dar poate că momentul acela de închinare ar trebui să fie și un moment de trezire.

Pentru că dacă vrem un Parlament demn, trebuie să redevenim un popor care nu mai aplaudă violența, nu mai premiază impostura și nu mai confundă agresivitatea cu puterea. Altfel, șoapta aceea va deveni strigăt: „Doamne, aceasta este oglinda noastră.”