Publicitate

Vreau sã fiu japonez! „Ce te-a apucat, omule?! Mai ieri, scriai cã vrei o rublã ruseascã. Acum vrei sã fii japonez, ce-ti veni? Ai dat în mintea copiilor? Cã nu te-o fi cumpãrat vreo dronã cu niscai yeni ori cu vreo sticlutã de sake din ãla care nu aduce nici pe departe cu tuica noastrã de prune, ca sã-ti ia si bruma de minte pe care o mai ai?!“ se vor grãbi prietenii mei sã mã apostrofeze.

Uite-asa, brusc, mi-a venit un dor nebun: sã devin japonez! Nu mã întrebati de ce si cum, fiindcã nu stiu sã vã spun sau, mai degrabã, stiu dar nu vreau sã vã spun.

Si ca sã nu vã fierb pe foc fãrã apã, am s-o iau, pas cu pas, cu niste amintiri. Cred cã eram cam prin primele clase de liceu când, bucuros cã nu trebuia sã cer voie cuiva, dãdusem de patima lecturii, prim semn de emancipare si independentã.

Printre primele cãrti care mi-au amorsat gustul cititului si de care îmi aduc aminte avea un titlu ciudat: „Nimic despre Japonia“, dar avea si el justificarea lui, pe care o descopereai abia dupã ce o terminai. Era a unui scriitor si jurnalist de-al nostru, pe nume Ion Timus – cine a mai auzit de el?! – aflat în gratiile tatei, drept care am citit mai multe cãrti de ale lui: „Transiberiana“, „Japonia, arta, femeia, viata socialã“, „Ogio-san“ si altele.

Mi-au fost pe plac, fiindcã vorbeau despre oameni care nu semãnau, nici pe departe, cu noi. Eram uimit de politetea lor, de nenumãratele reguli si ritualuri stricte pentru cele mai mãrunte activitãti ale omului, de simplitatea si curãtenia lor si a locuintelor lor, de dragostea pentru flori si grãdini, de respectul pentru vechile lor obiceiuri si traditii si de atâtea altele. Mãrturisesc cã mã cam cutremuram de acel „harachiri“, mãrturie fãrã egal a notiunii de onoare dar si de iuteala cu care puteai sã-ti pierzi viata, de sutele si miile de cutremure pe care le luau ca pe un dat al naturii, dar nu fãrã sã stie cum sã le întâmpine.

Mi-a rãmas de atunci în minte expresia „Onorabila mâncare guazaimas“, cu care musafirul ospãtat multumea gazdei: „Onorabila mâncare bunã a fost“. Cum adicã? Sã atribui unui lucru neînsufletit calificativul de onorabil? Dar ce sã am cu ei, dacã si umbrela, si ulciorul de apã, papucii si toate cele din gospodãrie era onorabile sau demne de respect? Sã mai vorbim de oameni si celelalte fiinte? Mai apoi, am trãit durerea Doamnei Butterfly sau Cio cio san, mi-a fost ciudã pe înfumuratul de Pinkerton din celebra operã a lui Puccini, m-am cutremurat de catastrofa de la Pearl Harbor si de sacrificiul asumat pentru tarã si împãrat si nu mai putin de dezastrul de la Hiroshima si Nagasaki, pânã am ajuns în zilele noastre, când ne-am mai apropiat de viata, cultura si modul de viatã al celor strãjuiti de Muntele Fuji.

Ce popor valoros! Ce paradis a reutit sã facã într-o zonã nu chiar favorabilã, sã supunã natura, sã contribuie la progresele uluitoare ale lumii? Cum Dumnezeu functioneazã totul la ei dupã cum stabilesc si la noi nimic?! Cum pot ei sã-ti suflece mânecile si sã refacã în scurt tot ce s-a nãruit ori s-o ia de la capãt dupã atâtea catastrofe, care nu i-au ocolit, în vreme ce noi avem nevoie de ani de zile ca sã reparãm un pod de cinci metri?! Cum… cum…

Evoc, din respect pentru cititor si pentru poporul nipon, un episod semnificativ. Era în anul 1985. Congresul national de ORL s-a tinut aici, la Piatra Neamt. Delegatia japonezã era formatã din 8-10 medici, condusã de un profesor în vârstã de 32 de ani (competenta, nu trecerea anilor face un dascãl), printre care si douã sotii, în tinutã traditionalã: kimonou, pieptãnãturã cu andrele, gentuta în spinare si pantofii aferenti. În finalul congresului, i-am plimbat pe oaspeti (erau si din alte tãri) la mãnãstirile noastre si la cele din Bucovina si ne-am oprit la un prânz cu bucate traditionale.

În semn de multumire pentru primirea de care s-au bucurat, domnul profesor ne-a rugat sã-i dãm voie sã ne cânte un cântec popular japonez. Stim cum sunã muzica lor. Am asistat la o jumãtate de orã de vocalize într-un timbru extrem de variat, dar pânã când profesorul nu si-a terminat partitura, nu am îndrãznit sã ne clintim. Nu cred cã, într-o situatie asemãnãtoare, am auzit vreun dascãl de al nostru cântând „Hai lelito-n deal, la vie!“. Bravo vouã, japonezilor! Dragi pãstrãtori de traditie!

Existã, uneori, momente în viata unui om, ca sã nu mai spun de a unui popor, pe care nu ai voie sã le tratezi cu indiferentã, cu superficialitate si cu atât mai putin cu „hai sictir!“ balcanic. Asemenea momente nu se mai întorc. Niciodatã.

Nu de mult, am trãit un astfel de. . . mã doare-n cot. Uluitor!

Reprobabil! Condamnabil! Cum a fost posibil sã-l minimalizãm, sã-l reducem la. . . nimic?!

Suntem mesteri fãrã egal sã caracterizãm, sã etichetãm, sã inventãm tot felul de expresii si gogorite doar ca sã ne arãtãm goliciunea interioarã. Ba cã nu stiu când, la revolutie sau ce-o fi fost ea, a fost un vid de putere care a justificat nu stiu ce umpluturã, cã procurorii militari (parcã veneau din cosmos) ne-au furat revolutia si ne-au dat în loc o loviturã de stat si atâtea si atâtea altele, de te miri cum de le mai dau prin minte atâtea variante, care de care mai fantezistã.

Dar acum, când aveam ca oaspete, nu un oarecine, ci premierul tãrii de care am vorbit mai sus, însotit de treizeci de oamnei de afaceri, veniti nu la voia întâmplãrii – hai sã trecem si pe la ãstia! – ci în contextul deosebit de favorabil destinat revigorãrii relatiilor dintre Uniunea Europeanã si Japonia, cu vizã mai mult decât precisã, de refacere, de reînnodare a „drumului mãtãsii“, care ne lua si pe noi în considerare. Vizitã programatã, planificatã de cine stie când. Sã tratãm acest eveniment ca pe o pacoste cãzutã din cer, de care sã ne debarasãm cât mai repede?!? Sã nu fi stiut nimeni dintre conducãtori despre importanta acestui eveniment? Din guvern, parlament, senat, partide? Nu putea fi amânatã debarcarea lui Tudose cu douã sau trei zile? Sã nu fi fost capabil premierul interimar sã încropeascã o întâlnire importantã si necesarã cu liota de consilieri de care dispune?

A fost loviturã de stat mai micã? A fost un vid de putere? Nuuuuu, strigã vocile interesate, cã nu ne dã voie Constitutia. Cã tara nu poate rãmâne fãrã guvern nici o singurã clipã. E mai rãu decât la „Le roi est mort. Vive le roi“. Pânã si presedintele de la Cotroceni putea sã gestioneze mai bine criza asta ad hoc. Doar de aceea se cheamã asa: ad-hoc! Adicã anume, pentru acest scop!

S-a spus cã înaltul oaspete a fost umilit. Nici vorbã! O asemenea persoanã nu poate fi umilitã. Îi desfid pe cei ce gândesc asa. Ba am avut sentimental cã îi pãrea rãu pentru neghiobia noastrã.

El a fost cel care ne-a umilit. Pe toti. Ca indivizi si ca popor: iatã darul pe care vi l-am adus! Puteti veni în tara Soarelui Rãsare fãrã vizã!

Auzit-ati auzit asa ceva? De undeva? Nici dupã ce ne-am cãciulit nu stiu câtã vreme.

Nu, orice-ar spune unii si altii. . . onorabila primire nu a fost guazaimas. (Virgil RĂZESU)

Comentarii Facebook
loading...

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.