Publicitate

După cum se ştie, intrarea României în iureşul Primului Război Mondial, în august 1916, a fost dictată de obiective juste, naţionale, ea alăturându-se Antantei care îi promitea satisfacerea dezideratului unităţii naţionale. În marile bătălii de apărare a pământului străbun de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz, armata română a demonstrat eroism şi devotament pentru cauza patriei, a libertăţii, unităţii şi independenţei sale. Din acest punct de vedere trebuie să amintim două unităţi militare care au făcut cinste neamului, armatei, inclusiv locuitorilor acestor meleaguri. Este vorba de regimentele 14 Roman şi 15 Războieni Piatra Neamţ, care au cules laurii victoriei pe fronturile reîntregirii neamului din anii 1916-1919. Participarea României la prima conflagraţie mondială reprezintă dorinţa firească de reîntregire naţională deoarece desfăşurarea acestui război „este drept, conform cu justiţia istorică ţi cu aspiraţiile generale ale poporului aşteptat de veacuri“ şi că „n-am pornit la război de sila nimănui şi nici din lăcomie pentru ce nu ni se cuvenea… Noi n-am cerut nimic decât libertatea populaţiei româneşti celei mai autentice, mai sănătoase şi mai doritoare de a forma acelaşi corp politic cu noi…“, scria Nicolae Iorga în „Neamul Românesc“. Marea epopee în războiul de eliberare şi întregire naţională a probat nestrămutata voinţă a poporului de a supravieţui oricărei tendinţe de dezmembrare a statului independent România. Cinstindu-şi uniformele de la înălţimea datoriei şi a onoarei, ostaţii regimentelor 14 Roman şi 15 Războieni, în mare parte fii ai meleagurilor dintre Bistriţa, Moldova şi Siret şi-au înscris numele în cartea de aur a neamului în cele mai glorioase din luptele purtate pentru unitatea tuturor românilor. Cele două unităţi făceau parte din Armata de Nord, cuprinzând un efectiv de 107.940 ostași, comandată de generalul Prezan.

Regimentul 14 Roman, peste Carpaţi spre Budapesta

În noaptea de 14 15 august 1916, ora 21, trupele acestei armate încep operaţiunile cu deosebită energie, trecând Carpaţii de-a lungul graniţei cu Transilvania, prin trecătorile Ghimeş-Palanca, Uz, Oituz, Bicaz şi Bistricioara (Prisecani – Tulgheş) . Regimentul romaşcan realizează cea mai spectaculoasă înaintare, dincolo de munţii Harghitei şi Gurghiului. Trupele reuşesc să alunge duşmanul, eliberând Sfântu Gheorghe, Braşov, Făgăraş, Sighişoara şi Sibiu. În lunile următoare, situaţia se schimbă în favoarea duşmanilor germani şi austro-ungari, unitatea romaşcană trebuind să se retragă pe crestele Carpaţilor Orientali. După ce ostaşii acestui corp de armată se îndreaptă în retragere spre râul Neajlov, în fostul judeţ Vlaşca (azi Giurgiu) vor da lupte deosebit de violente, în noiembrie 1916, în sectorul Neajlov, Călugăreni, Copăceni şi Crucea de Piatră. La retragerea spre Bucureşti, în decembrie, au căzut la datorie: lt. Bobulescu şi Cocea, slt. Popescu şi Naum, plt. maj. Bulgaru şi Creangă, iar în retragerea spre Focşani au loc noi lupte, la Coteşti şi Pralea, cu mari pierderi. În vara anului 1917, regimentul se reface şi-l găsim în prima linie la Tîrgu Ocna. În luptele grele de la Mărăşeşti, Mărăşti şi Oituz ostaşii îşi fac din nou pe deplin datoria, Cireşoaia fiind locul de glorie de la sfârşitul lunii august, prin care deviza lansată în 1916, „Pe aici nu se trece!“, fusese îndeplinită. În octombrie 1918 se ordonă a doua mobilizare, iar regimentul, împreună cu trupele Diviziei 7, dislocat pe aliniamentul Piatra Neamţ – Fălticeni – Bistricioara trece iar Carpaţii pe la Piatra Neamţ, Borsec, Topliţa şi Ditrău. Din acest moment încep vremuri mari şi de neuitat ale oştirii noastre: marşul triumfal pentru dezrobirea fraţilor ardeleni din cauză că „Ungaria grofilor şi a şovinilor. . . se aşează disperat de-a curmezişul drumului nostru – arată istoricul Constantin Kiriţescu – întrucât oligarhia ungară este deprinsă de secole să domine şi să exploateze popoarele conlocuitoare“. Drept urmare, Ungaria nu cedează nici după ce armata română depăşeşte pe baza acordului stabilit de aliaţi aliniamentul Mureşului. Ea mobilizează noi forţe şi trece la acţiuni făţişe împotriva tânărului stat naţional unitar român, abia constituit. Vor avea loc, în aprilie 1919, luptele din Apuseni, la Sebeş, Beiuş şi Ciucea, armata română ieşind dincolo de Arad, Oradea, Carei şi Satu Mare, până la eliberarea teritoriului naţional. Numai că, Republica Sovietică Ungară, declarată la 21 martie 1919, mobilizează noi forţe pentru a distruge armata română şi a reocupa Ardealul, mizând şi pe o acţiune a Rusiei bolşevice asupra Basarabiei şi Bucovinei. Dar armata română, comandată de generalul şi mai apoi mareşalul Prezan, trece la apărarea actului Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918. La începutul anului 1919, în luptele de la Sighet, ostaşii regimentului romaşcan ies biruitori, provocând mari pierderi bolşevicilor ucraineni. Ocuparea Maramureşului de către Regimentul 14 reprezintă un eveniment deosebit de important deoarece a fost prima unitate română care calcă pământul strămoşesc a lui Dragoş Voievod. După ce au loc lupte de hărţuire pe sectorul Tisa, în lungime de 100 km, în august 1919 trupele se retrag în Bucovina, iar regimentul e cantonat la Suceava. Apoi, ostaşii unităţii militare în discuţie şi Brigada de Cavalerie a generalului Davidoglu înaintează spre Budapesta şi dezarmează Divizia maghiară, zisă internaţională, în apropiere de oraşul Eger.

De-o fi să mor, Tu, Doamne, Dă-mi o moarte vitejească, Un glonte-n floarea din chipiu, În luptă mă izbească

Pe aceleaşi coordonate se înscrie şi Regimentul 15 Războieni Piatra Neamţ. Acesta, la decretarea mobilizării, făcea parte din Divizia a 7-a a Armatei a IV-a Nord, comandată de generalul Prezan, având un efectiv de 368 de ofiţeri şi subofiţeri şi 3. 321 soldaţi. Trupele încep operaţiunile tot în noaptea de 14 15 august 1916, la ora 21, trecând Carpaţii Moldovei prin pasurile Bistricioara (Prisecani-Tulgheş) , Bicaz, Trotuş, Uz şi Oituzului. Între primele unităţi ce primesc ordin de luptă se află şi Batalionul I din regimentul pietrean, aflat împreună cu o companie de mitraliere la Valea Uzului de la sfârşitul anului 1915. Pe 14 august 1916, batalionul primeşte ordin de „a intra în avanposturi la Poiana Uzului, pentru a proteja trecerea frontierei de către trupele române în noaptea ce vine“. Batalioanele II şi III ale regimentului, aflate la Piatra Neamţ, primesc ordin, pe 19 august, să plece în zona de operaţii. Ordinul este primit de soldaţi cu un entuziasm de nedescris: se joacă Hora Unirii se strigă Trăiască România etc. După un scurt cantonament la Dărmăneşti (Bacău) , trupele trec, la 24 august, munţii prin Valea Uzului, alăturându-se Batalionului I, aflat în apropiere de Miercurea Ciuc. Pe 25 august, trupele Diviziei a VII-a, în rândurile căreia se afla şi Regimentul 15 Războieni, atacă oraşul menţionat, puternic apărat de inamic. După un bombardament de artilerie, soldaţii Diviziei a 7-a, trecând prin „gloanţe şi şrapnele“, au ocupat până la venirea nopţii localitatea. Firesc, apar şi primele jertfe. Căpitanul poet Vulovici a căzut pe când comanda compania I-a din Batalionul I, lovit de un glonte în frunte. A murit aşa cum a dorit, dorinţă exprimată în carnetul de însemnări personale, în versurile sale: „De-o fi să mor, Tu, Doamne, Dă-mi o moarte vitejească, Un glonte-n floarea din chipiu, În luptă mă izbească“. După o scurtă perioadă de odihnă, întreaga divizie porneşte, pe 2 septembrie, marea ofensivă din munţii Harghitei de Nord şi la sudul acestora. Regimentele 15 Războieni şi 4 Vânători eliberează localitate după localitate, printre care şi Vlăhiţa, unde vor fi primiţi cu flori şi lacrimi de bucurie. După zile şi nopţi de aprige lupte, frontul Armatei de Nord se stabilise, în 10 septembrie, pe linia Ibăneşti – Măgheruş – Cristurul Secuiesc, la 10 km de Sighişoara. Apoi, pe 20 septembrie, ofensiva acestei armate a trebuit să înceteze, începând retragerea pentru apărarea „Porţilor Moldovei“. Batalionul I din Regimentul 15 Războieni se distinge din nou prin acte de eroism în luptele din defileul Tuşnad şi din văile Trotuşului. Cităm din însemnările de război ale locotenentului Petru Gotcu (aflate în arhivele nemţene – n. n. ) , comandantul Companiei a II-a din Batalionul I, rănit apoi în luptele pentru apărarea Bucureştiului şi decedat într-un spital din Focşani: „Plecăm prin defileul Tuşnad. Seara la 5, ajunşi în preajma satului Bucşad, cum eram în pădure, pe stânga satului vedeam o coloană inamică pe şosea. Vrem să le cădem în flanc şi facem o manevră prin pădure. . . În strigăte de «Ura» ne repezim şi punem pe goană pe cei 400 de călăreţi şi artilerişti ce erau în bivuac“, menţiona cel decorat cu Ordinul Steaua României cu spade în grad de cavaler.

Doar 300 de oameni, din cei 3.321 câţi erau la începutul războiului

Conform documentelor şi memorialisticii vremii, în luptele pentru apărarea Moldovei, Divizia a 7-a ocupa poziţii ce dominau Valea Trotuşului până la Valea Uzului, având de făcut faţă unor puternice ofensive inamice. În aceste lupte s-a remarcat din nou Batalionul I, comandat de maiorul Ştefan Mihăilescu, care a reuşit să stăvilească şi să pună pe fugă, într-o puternică încleştare, un regiment de cavalerie bavareză. În timpul luptei, comandantul este dat dispărut cu întreg batalionul, dar la scurt timp acesta se prezintă cu subunitatea în perfectă ordine. Pe 13 octombrie, inamicul contraatacă violent, dar maiorul Mihăilescu nu ştie ce este retragerea şi cade secerat de gloanţele unei mitraliere. Eroic moare şi sbl. C. Popescu cu cei 50 de soldaţi ai săi. În aceeaşi zi, plutonierul major Şova, comandant de pluton în Regimentul 15, atacând prin surprindere o unitate inamică în Valea Trotuşului, capturează două mitraliere şi 40 de prizonieri. Spre mijlocul lunii noiembrie 1916, divizia este trimisă în Argeş, pentru a apăra de invazia inamicului drumul Bucureştiului. Din regiment pleacă numai Batalionul I. La 16 februarie 1917 din el mai rămăseră circa 300 de oameni, din cei 3. 321 câţi erau la începutul războiului. Constituiţi într-un singur batalion, aceştia participă la luptele de la Pralea, în ianuarie 1917, săvârşind noi acte de eroism“. Pe poziţiile din zona amintită au fost vizitaţi şi felicitaţi de ataşaţi militari din Grecia, Spania şi SUA. Suferind grele pierderi, la 15 februarie 1917 trupele care mai supravieţuiseră sunt scoase din poziţiile de luptă şi cantonate în satul Fundul Răcăciuni, până la 15 martie 1917, pentru refacere şi reorganizare. La 18 iunie, regimentul este pus în marş de front, urmând un itinerar prin Pătrăşcani, Căiuţi, Coţofăneşti, Adjud, Tecuci, Ţigăneşti şi Pădurea Prisaca. Aici primesc ordin de a ocupa poziţii pe Valea Slănicului. Era ajunul marii bătălii de la Oituz. Regimentul 15 Războieni făcea parte din Divizia 6-a Română, Brigada XIX-a, având misiunea de a apăra văile Slănicului, Oituzului şi Caşinului, de trupele germane. În colaborare cu Regimentul 27 Infanterie Bacău, bravii oşteni resping, pe 26 şi 27 iulie, puternice atacuri. Numeroase sunt jertfele date de Regimentul 15, în lupta de la Cireşoaia. Numele plutonierului Nicolae Şerban, Slobozia – Roznov, este scris cu litere de aur în istoria neamului, pentru acte de bravură. Comandantul de pluton şi-a găsit sfârşitul acoperit de trupurile duşmanilor ucişi de mitraliera sa. Soldaţii regimentelor 14 Roman şi 15 Războieni, unele dintre cele mai încercate în timpul primei conflagraţii mondiale în lupta pentru reîntregirea neamului, ca de altfel şi în Războiul de Independenţă, s-au acoperit de glorie veşnică pe câmpurile de luptă, stârnind admiraţia trupelor aliate, cât şi a celor inamice. Numele lor, împreună cu ai altora din România, se află scris de-a pururea pe lespedea de piatră a Mausoleului de la Mărăşeşti. Glorie veşnică tuturor celor jertfiţi în numele libertăţii şi unităţii statale obţinută prin actul Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918. (Profesor Gheorghe RADU)

loading...

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.