Publicitate

Prof. dr. Daniel DIEACONU

Un alt An Nou, alte Sărbători de iarnă, dar tot mai puţine tradiţii ancestrale care să fie ascultate pe la case de gospodari. Fie că gospodarii nu mai primesc alaiurile, fie că nu mai are cine să mai umble din poartă-n poartă ca odinioară. Teatrul folcloric al Sărbătorilor de iarnă este cel mai vitregit. Aproape că a dispărut din satele nemţene şi el are o istorie seculară pe aceste locuri, în special cel haiducesc, la care ne vom referi în rîndurile următoare. Teatrul folcloric haiducesc a apărut în lumea veche românească odată cu haiducii. Deşi am fi tentaţi a crede că s-a născut mai întîi în mediul rural, am aflat că era la început un apanaj al orăşenilor. Se jucau astfel de piese în cîrciumile din mahalale, la tîrguri, bîlciuri şi iarmaroace, cu actori amatori şi scenarii anonime. Dar şi mediile mai elevate erau sensibile la acest fel de artă, bineînţeles, sub o altă formă. La 1858 s-a făcut chiar şi un vodevil – „Tunsu Haiducul“, realizat de S. Mihăilescu, în rolul principal fiind celebrul Matei Millo. În august 1911, cînd jandarmeria era în alertă maximă alergînd pe urmele lui Pantelimon Toader, la Bucureşti, la grădina de vară Rîşca, se juca o piesă de teatru în trei acte cu actorul Victor Antonescu în rolul principal. „Pantelimon de la Rîşca“ s-a jucat la 24 august 1911 şi, după cum anunţa afişul, oferea comic şi dramatic din belşug. Dacă teatrul folcloric haiducesc s-a născut la oraş, cei care i-au îmbogăţit zestrea şi l-au păstrat, transmiţîndu-l din generaţie în generaţie, au fost oamenii satului. Ei au fost creatorii baladelor şi, atunci cînd au preluat arhitectura dramatică, au adăugat doine şi cîntece neştiute de orăşeni. Alături de versuri ce erau cunoscute din cărţile lui Russo, Alecsandri, G. Dem- Teodorescu, au pus altele neştiute de mulţi. Piesele de teatru folcloric conţin fragmente din baladele lui Jianu, Tunsu, Bujor, Codreanu, Miu Copilul, Radu Anghel, Gheorghelaş, Ion ăl Mare, publicate în culegeri de folclor, dar în fiecare zonă sînt şi unele ale locului. Ba mai mult, după cum remarca V. Adăscăliţei, celebrul haiduc de origine sîrbă Baba Novac din timpul lui Mihai Viteazul, adoptat în întregime de români, a ajuns la început de secol XX să apară în piese de teatru folcloric din nordul Moldovei, dar ca un erou local, luptînd pentru năzuinţe autohtone. Timpul şi-a pus pecetea asupra creaţiei şi schimbările au fost de multe ori după vremuri şi de aceea apar, pentru cunoscători, inadvertenţe şi chiar exprimări ridicole (prea actualizate, cu elemente argotice etc.) În judeţul Neamţ, teatrul folcloric haiducesc a cunoscut o desfăşurare şi o dezvoltare cum n-a mai fost în alt judeţ şi acest fapt a fost ilustrat cel mai bine de H.B. Oprişan, care a făcut cercetări, a cules piese în perioada 1940-1967, din întreg spaţiul românesc, dar în special din acest judeţ. Cercetătorul amintit a descoperit piese de teatru folcloric haiducesc „Jianu“ şi „Bujor“ şi în judeţul Teleorman, în Muntenia (puţine cazuri), în Oltenia (cu un „inventar“ destul de sărac, uimitor), dar şi pe Valea Trotuşului. În judeţul Suceava circulă atît „Banda lui Bujor“, cît şi „Banda lui Darie“ (sau „Ceata lui Darie“), un haiduc vestit, originar din acest judeţ. Teatrul folcloric haiducesc a apărut mai întîi în oraşe, în Piatra Neamţ, Roman sau Tîrgu Neamţ, fiind consemnat în presă încă înainte de 1900, iar la începutul secolului al XX-lea a început să se răspîndească şi în sate. Prima piesa cunoscută a fost „Jianu“, care la 1904 era jucată pentru prima dată la Bicaz de un grup de tineri de la şcoala profesională din acea comună rurală aflată la intrarea în munţi, artizanii fiind Haralambie Iosifescu şi Vasile Breţcanu.

Banda lui Pantelimon, Banda lui Coroiu, Banda lui Mihai Florea, Haiducii din Carpaţi…

La 31 decembrie 1904, „Jianu“ a ajuns la Administraţia Domeniilor Coroanei, unde au primit două monede de 5 lei de argint, iar apoi au fost chemaţi de gospodarii impresionaţi de costume, de cîntece, de atmosfera pe care o degajau „actorii“. Haralambie Iosifescu a terminat în 1906 şcoala profesională şi s-a întors în satul natal, Poiana Teiului, ducînd cu el şi piesa, făcînd un adevărat turneu în Largu, Topoliceni, Galu, Bistricioara, Răpciune, în 1907 închegîndu-se o trupă şi la Bistricioara, condusă de Vasile Alexandrescu, care a fost coleg cu Iosifescu la Bicaz. La 1908, „Jianuc ajunge şi la Borca şi Sabasa, o piesă întocmită de Niculae Vartic. În această perioadă, se formează „bante“ şi la Tarcău şi astfel se ajunge ca unele dintre ele să fie silite să organizeze adevărate „turnee“, în special pe valea Bicazului. Din Mărceni, Bicaz, a mers o bandă condusă de Vasile Marc pe valea Bicazului, unde se încetăţeneşte după 1920, la Bicazu Ardelean. La Hangu, „Jianu“, apare la 1936, adus de învăţătorul Teoctist Galinescu de la Şcoala Normală din Piatra Neamţ. În comuna Ceahlău se joacă prima dată în 1921, iniţiatorul fiind Ghiţă Ciocănel (n. 1898). „Banda lui Bujor“ a apărut mai tîrziu, după război, deşi spre deosebire de olteanul Iancu Jianu, Ştefan Bujor a haiducit în Moldova. Această piesă de teatru folcloric urmează modelul „Jianului“. S-a răspîndit pe o zonă largă, descoperindu-se chiar şi în Vlaşca şi Teleorman, pe Valea Trotuşului, în Transilvania şi, bineînţeles, în Moldova, în judeţul Neamţ cunoscînd cea mai largă dezvoltare. La 1919, apărea „Banda lui Bujor“ la Ceahlău, mai apoi la Grinţieş, Poiana Teiului, Hangu, Borca, iar mai tîrziu şi în comunele de „şes“. În judeţul Neamţ, graţie etnologului George Brăescu, au fost cercetate şi publicate multe din piesele de teatru folcloric ale zonei şi nu doar „Jienii“ şi „Bujorul“, ci şi „Banda lui Pantelimon“, „Banda lui Coroiu“, „Banda lui Mihai Florea“, „Haiducii din Carpaţi“, „Banda lui Luncan“, „Banda lui Grozea“, chiar şi „Banda lui Terente“, culese din sate de la Borca la Costişa şi de la Icuşeşti la Drăgăneşti sau Grinţieş. Piesa „Banda lui Bujor“ a circulat şi circulă încă în satele Grinţieşului, o comună situată pe coronamentul lacului Bicaz, la poalele munţilor Ceahlău şi Grinţieş, lîngă vechea graniţă a Moldovei cu Ardealul timp de cîteva trecute veacuri. S-a transmis din generaţie în generaţie şi actorii amatori, care se prezintă în faţa gospodarilor de Anul Nou, nu sînt numai bărbaţi, oameni în putere, ci şi copii, care şi-au făcut banda lor şi merg din casă-n casă, mai nou participînd şi la festivaluri şi concursuri, în 2001 primind Premiul I la secţiunea Teatru folcloric al Festivalului şi concursului Steaua sus răsare, organizat de Centrul Carmen Saeculare din Piatra Neamţ, repetînd isprava şi în decembrie 2010, iar în 2012 au participat, cu mare succes, banda compusă din gospodarii Grinţieşului. În 2009, într-un decor mirific pe pîrîul Bradului, printre nămeţi s-a filmat de 1Tv, apoi în 2012 şi 2013 au fost EST Tv şi 1Tv să-i filmeze, iar la lansarea cărţii „Haiduci şi tîlhari“ din 2013, piesa a fost filmată şi prezentată de TVR 3. În 2016, Cristian Tabără a dedicat o emisiune „Exclusiv în România“ pentru „Teatru haiducesc… ca la Grinţieş“, iar apoi, în 2017, să participe la prima ediţie a „Festivalului Haiducilor“, desfăşurat într-o poiană sub muntele Grinţieşului. Anul acesta s-au auzit din nou cîntece haiduceşti în Poiana lui Vasile cel Mare şi o emisiune „Descriptio Moldaviae“ a fost realizată de Vasile Arhire. Iar gospodarii din Grinţieş au făcut un grup folcloric – „Ceata lui Vasile cel Mare“ şi au cîntat doine haiduceşti precum „Frunză verde de negară“, „Cîntecul Grinţieşului“, „Mugur mugurel“, „Pe poteca din pădure“ la Crăcăoani, la Corbu, la Dămuc cu mare succes la public, dovadă că vestiţii haiduci de odinioară nu au fost uitaţi…

(A contribuit Ion ASAVEI)

loading...

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.