Contactează-ne

Tribuna Nemțenilor

Ţara în care nimeni nu pune piciorul în prag

Știre publicată în urmă cu

în data de

„A pune piciorul în prag“. Splendidă aserţiune! A poporului, mostră a inteligenţei sale, a românului de rând. Nici că se putea găsi o ilustrare mai evidentă decât pentru ceea ce trăim acum. Se putea altfel? Ne-am mai fi chemat români? Am ţopăit de bucurie, mare victorie, am dărâmat un guvern de ruţine şi câte şi mai câte. Dar când a fost să trecem la treabă şi să reparăm ce au stricat alţii ori nu ne-a convenit, lucrurile s-au împotmolit: „păi staţi, fraţilor, că avem şi noi pretenţiile noastre, avem şi noi un cuvânt de spus, nu merge chiar aşa!“ După ce că opoziţia, în loc să se coaguleze în jurul unui pol oarecare şi să facă corp comun, s-a făcut că se opune guvernării, a practicat o opoziţie de figuraţie, şi chiar dacă a fost critică la adresa guvernului, n-a făcut nimic, dar absolut nimic, să se impună şi să rezolve problemele, mulţumindu-se să cârâie din când în când că sunt pregătiţi de guvernare. Aţi văzut vreun plan concret? Vreo schiţă de intenţii de rezolvarea a unor probleme? Nici vorbă. Opoziţia a aunţat de nu ştiu când că depune o moţiune, le-a trebuit nu ştiu câte săptămâni s-o conceapă, altele ca s-o depună, şi tot aşa ca s-o discute şi s-o voteze. Principiul „boală lungă, moarte sigură“ a funcţiona perfect. În fine, câine, câineşte, opoziţia a reuşit, la mustaţă, cum se spune, la câteva voturi distanţă, dovadă de nesiguranţă şi lucru de amatori, să ajungă în situaţia de a se impune. Dar stai, nenişorule, că abia acum opoziţia de diverse culori şi facturi îşi spune cuvântule şi îşi arogă drepătul de a pune condiţii, nu ca să rezolve problemele grave şi greu de soluţionat ale ţării şi societăţii, ci propriile orgolii, total nejustificate, sub ameninţarea nesusţinerii noului guvern. Ceea ce înseamnă şantaj pe faţă, cu putere de decizie tocmai din cauza unei opoziţii total divizate şi inconsistente, incapabile de a adopta un porimncipiu comun. Şi-au făcut apariţia tot felul de intriganţi, oportuniţti, jucători de alba-neagra, ccare-şi etalează meşteşugul de a încurca şi mai rău lucrurile şi a le aduce la strâmtoare. Preşedintele afirmă că războiul cu PSD-ul nu s-a terminat, dar uită că cinci ani de zile, a condus ţara alături de PSD, că eşecurile acestuia sunt şi eţecurile sale. Vrând să-şi imite predecesorul şi să devină preşedinte-jucător, afirmă, în ultimele săptămâni de (prim) mandat că războiul şi lupta cu guvernul nu s-au terminat, dar numai din prizma alegerilor prezidenţiale, locale şi parlamentare, fiindcă restul problemeleor, grave şi serioase, nu-l prea interesează. De fapt, de-a lungul celor cinci ani de păstorire a ţării, s-a aflat în război cu PSD-ul dar fost un fel de joc de-a şoarecele cu pisica. Dacă s-ar fi angajat ca un preşedinte activ şi conştient de misiunile pe care le are, ar fi pus piciorul în prag. A avut numeroase ocazii dar era în weekend. Nici nu a fost desemnat premierul şi au început negocierile sau mai bine zis, tărguiala. Care oricum ar suna înseamnă un os de ros. O luăm de la capăt: unul nu vrea primari aleşi în două rânduri, altul vrea un anume minister, unul cere desfiinţarea cutărui serviciu şi aşa mai departe. Partidele şi partiduleţele se trezesc la plăcintă Unde e persoana care să pună piciorul în prag: DA ori BA! Fără condiţii, fără pretenţii, fără promisiuni. Am ajuns prea jos, prea neputincioşi, prea dezbinaţi, jucând ţonţoroiul la muzica altora. Prea mulţi vorbitori în gol, prea multe glasuri care nu-şi dau rîndul să constate, să scoată în evidenţă relele, care şi aşa ies la iveală. Avem nevoie de soluţii, de oameni care să le transpună în viaţă, care să pună piciorul în prag. Cu discernământ, la obiect şi, mai ales, cu forţă.

Citește știrea
Postează comentariu

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Tribuna Nemțenilor

De ce nu vreau să merg la vot

Știre publicată în urmă cu

în data de

Jumătate dintre românii cu drept de vot nu au mers la urne pe data de 10 noiembrie 2019. Şi nici pe data de 24 noiembrie nu vor merge.

Nu am mers şi nu voi merge la vot fiindcă am o părere destul de bună despre mine. Mă consider un om onest şi vreau să-mi păstrez această părere bună în ceea ce mă priveşte. Părerea mea despre mine, intimă, este absolut importantă, nimeni nu mi-o poate schimba.

Ne naştem, trăim şi murim singuri, unici, înconjuraţi de ceilalţi, dar tot singuri şi unici suntem, cu ale noastre. Dacă Viorica Dăncilă, o caţă indigestă, alfabetizată din mers, cu mintea odihnită, dar receptivă, care va vorbi peste o lună într-o engleză fluentă, cum a promis, or Iohannis, un mălai-mare, zâmbăreţ, cu serviciile secrete la butonieră, pregătit deja pentru o altă vacanţă de cinci ani, în chiloţi, pe plajă, or la schi alpin, alături de femeia care stă întotdeauna în spatele unui bărbat puternic şi, care, când e chemată la DNA, nu se duce, uite-aşa, că nu vrea ea, aşadar, dacă unul din cei doi, inevitabil, va fi ales preşedinte al României, exact în coteu mă doare, fix în pix mă interesează de ei, n-am nici o treabă.

Nu votez cu niciunul, nu mă deranjez să merg acolo, mi se pare sub demnitatea mea să pun o ştampilă pe numele unuia sau altuia dintre cei doi candidaţi la preşedinţia României. Acel spaţiu intim, unde tragi perdeluţa ca să pui ştampila, mi se pare acum a fi un fel de closet puturos, unde nu am nici un chef să intru.

Pentru ce să intru acolo? Pentru cine să intru acolo? Pe cine să votez eu acolo?! Să votez un modest profesoraş de fizică din Sibiu, ajuns nici el nu ştie cum la Cotroceni, dar încurajat, aplaudat şi pupat în fine…, acum, pas cu pas de un ciudat avatar al unui ziarist jenant, un carierist penibil, Rareş Bogdan? Care este antipatic şi când respiră?! Să votez o analfabetă funcţional, cu broşă, promovată de un actual locatar la Rahova, la puşcărie, pe bune, fiindcă acolo îi este locul, o feministă de bâlci care iubeşte foarte tare românii şi România, de nu mai poate ea de dragul românilor?!

Bre, vocea aia a ei, de şefă de scară la bloc, mă zgârie pe timpan, îmi jigneşte inteligenţa pe care cred eu că o mai am în cap, în creierul din cutia craniană a capului meu, mi-e greu să ascult discursuri retroactive ale Elenei Ceauşescu, care a fost, ştim cu toţii, profesor univ.dr. academician, în fine… Iar despre domnul actual şi viitor preşedinte, să fie primit! Alegeţi-l oameni buni, că altul mai bun nu mai aveţi de unde.

Votaţi Iohannis! Votaţi Viorica! Că eu, personal, nici cu salvarea nu mă duc la vot. N-am nevoie nici de urna mobilă, de nimic, n-am nici un chef să votez nişte neconcludenţi. Şi ca mine mai este încă jumătate din populaţia României, cei care nu vor merge la vot. Porcăiţi-vă la televizor, daţi-vă-n stambă, faceţi ce ştiţi voi mai bine, cu minţile voastre consiliate de specialişti, dar asta nu înseamnă că puteţi păcăli şi cealaltă jumătate a României, cea tăcută şi jenată de prestaţia voastră penibilă. Jumătate dintre români nu vă iau în serios şi vă cataloghează drept exact ceea ce sunteţi cu adevărat: nişte circari. Bre, când vă aud cum faceţi apeluri de genul Dragi români!, mi se face greaţă. O greaţă pe care o resimte jumătate din populaţia cu drept de vot din România.

Dragi să vă fie ai voştri, apropiaţii voştri or cei din săli, nu românii de la firul ierbii, pe care voi îi vedeţi doar din elicopter, ca pe nişte furnici, nu sunteţi nici de stânga, nici de dreapta, sunteţi nişte bieţi amatori în politică, nişte corigenţi care a-ţi trecut întâmplător clasa şi a-ţi ajuns în nişte fotolii mult prea mari, în fine, la acest capitol al şezutului staţi amândoi bine, mea culpa, aici staţi amândoi bine. Amândoi aveţi deja cururile mari. Unul ca şase case, din meditaţii, alta cu 9 ani de UE şi soţ afacerist, staţi binişor.

Oricum, sunteţi amândoi nişte parveniţi, nişte gomoşi, nişte fiinţe antipatice, lăudăroase, găunoase şi mult prea pline de sine, care simt o nevoie patologică să ne dea lecţii. Să ne înveţe ce este bine şi ce este rău în viaţa asta a noastră. Aici am vrut să ajung: Nu suport să mi se dea lecţii de viaţă de la nişte politicieni de două parale, de la nişte personaje străine mie, neprietenoase, false, lovite de nulitate, oameni cu un nivel de cultură cu mult sub nivelul prietenilor mei.

Nişte ciudaţi care îşi belesc fasolea în zâmbete sau rânjete electorale, ca nişte caricaturi fără nici un haz. Cum aş putea eu să fiu entuziasmat de madam Viorica Dăncilă?! Ce fraze memorabile aş putea eu cita din cărţile stupide ale domnului Iohannis?!

Pentru mine, sincer, sunt nişte oameni banali, neinteresanţi, în condiţii normale nu mi-ar face nici o plăcere să mă lungesc la vorbă cu o şefă de scară, or cu un lungan profesor de fizică, plin de sine, care, pe deasupra, scrie cărţi la fel de plicticoase ca el. Nişte banali. Pe care dintre ei să-l votez ca preşedinte al României pentru următorii cinci ani?

Spre bun exemplu ar fi fost interesanţi un Alexandru Cumpănaşu, că acela-i nebun cu acte în regulă, or madam Bruynssels, o aiurită al cărui nume este imposibil de reţinut. Nu mai zic de Paleologu, un mare mister cu barbă care a uitat că, totuşi, respiră în România.

Şi zic: mi se pare sub demnitatea mea să merg la vot. N-am pe cine vota. N-am pe cine alege. Vorbesc despre nişte politicieni făcuţi la seral, unul cu meditaţii şi primărie, cealaltă o nefericită alegere aleatorie, întrucât era o fată bună, neconflictuală. Desigur, am avut parte şi de politicieni cu şcoală, nu mai departe de Iliescu, şcolit la Moscova, îl avem model de-afară şi pe Emanuel Macron, cu Şcoala Naţională de Administraţie.

Sau, revenind la oile noastre, Elena Udrea, cu masterat în securitate şi apărare naţională, chestii, socoteli, nu te joci cu te-încurci. Totuşi, dincolo de orice mişto, să mă deplasez la o secţie de votare, să arăt cartea mea de identitate, să iau o ştampilă şi un buletin de vot şi să votez or un profesoraş îngâmfat, care şi-a aruncat cu un gest regal pardesiul sepepistului, or o şefă de scară la un bloc cu doar patru etaje, este deja prea mult, nu-i de mine.

Nu m-aş mai putea uita în oglindă când mă bărbieresc. Mi-ar fi jenă, m-aş simţi umilit să-mi dau acordul unuia sau celuilalt dintre cei doi ajunşi în turul doi. De asta nu mă duc la vot. Şi ca mine, încă o jumătate din cetăţenii cu drept de vot din România.

Citește știrea

Actualitate

În turul doi, oare suntem lăsaţi să votăm pentru un model de normalitate sau aceasta ne va fi impusă?

Știre publicată în urmă cu

în data de

Primul tur al alegerilor prezidenţiale din 10 noiembrie, s-a consumat. A rezultat că avem dreptul să ne continuăm votul într-un al doilea tur. Acest drept este al nostru, al alegătorilor, nu al candidaţilor, care trebuie doar să se conformeze în a ne convinge, care din ei este mai bun. Preocupat de provocările primului tur, mi- am permis o interogaţie retorică în Monitorul de Neamţ din 4 noiembrie, strecurată sub titlul „De ce pe 10 noiembrie nu putem vota normal preşedintele? Trebuie să aplicăm ştampila înmuiată în adrenalină?“. Alegerile din 10 noiembrie au trecut, dar constat că adrenalina nu s-a prea consumat, campania electorală fiind total lipsită de nerv. De-abia acum, pentru turul doi, ni se pregătesc perfuzii de adrenalină, pentru a avea în ce şi pentru ce să ne înmuiem ştampilele de vot. În numărul ziarului, din 9 noiembrie, cu o zi înainte de vot, am avut surpriza să constat că beneficiez de atenţia unei persoane pe care o stimez, sincer şi nu numai pentru opiniile sale găzduite în cotidianul local. În opinia sa, postată sub titlul „Întrebări… în dorul lelii“, sunt avertizat că „aş fi fost mult mai apreciat de către cititori, decât mai înainte de a fi pus întrebarea aş fi definit conceptul de normalitate… pentru a şti de unde pornim şi încotro ne îndreptăm“. Bună şi utilă avertizare! Trebuie să recunosc, însă, că nu am definit conceptul de NORMALITATE, pentru a nu cădea în păcatul plagiatului şi a nu fi bănuit de lipsă de reverenţă la adresa preşedintelui Iohannis, care a lansat conceptul prin sloganul său de campanie „Pentru o Românie normală“. Ce e drept, preşedintele Iohannis ne-a desluşit, cu subiect şi predicat, încotro trebuie să o luăm, pentru a atinge normalitatea. Să votăm partidul domniei sale şi să eliminăm PSD-ul. USR, în frunte cu Dan Barna, ne-au indicat că normalitatea ar fi „Fără penali“, dar au pierdut alegerile. Cred că, în înţelepciunea sa, Klaus Iohannis ar fi trebuit să ne lase fiecăruia dreptul să ne închipuim de unde plecăm şi unde vrem să ajungem. Ceea ce înseamnă că pentru cei 19 milioane de alegători români, pot exista tot atâtea căi de a atinge normalitatea. Cred că preşedintele Iohannis a gândit, în orice clipă, că singura normalitate spre care trebuie să aspirăm este aceea din capul lui. A ignorat că fiecare dintre noi avem o percepţie asupra realităţii de la care pornim, şi tot aşa avem o percepţie asupra ţintei spre care vrem să ne îndreptăm.

Culmea normalităţii am atinge-o doar dacă ne-am îndrepta toţi în aceeaşi direcţie, neconstrânşi în vreun fel

De regulă, indiferent de vremuri, normalitatea, fie ne-a fost impusă dictatorial de către o mână de atotputernici, fie a fost impusă democratic, de către o majoritate. Singura şansă, în aceste vremuri, este ca normalitatea să fie produsul unui exerciţiu democratic şi pentru succesul unei astfel de democraţie chiar merită să consumăm adrenalină. De binefacerile unei astfel de democraţie ar trebui să aibă parte toţi deopotrivă, nu numai anumite elite sociale, politice sau profesionale. Dacă normalitatea propusă de Klaus Iohannis vizează o distribuţie nediscriminatorie a binefacerilor, pe toate palierele, ar fi firesc să ne călcăm în picioare pe 24 noiembrie, ca în zilele de „black friday“, pentru a merge la urne să-l votăm. Dar dacă acesta are în viziune o altfel de distribuţie, o distribuţie selectivă, ce ne rămâne de făcut? Să renunţăm la ştampila de vot şi să punem mâna pe bâtă, după cum sugera aiuritor recent un vestit liberal? Normalitatea este acea stare în care nu există erori şi orori, ca cele la care face trimitere autorul opiniei din ziarul din 9 noiembrie. În contextul actual, consider că cele mai grave orori sunt încălcările prevederilor Constituţiei şi cele mai grave erori sunt cele produse de justiţie prin abuzuri, care-s capabile să afecteze vieţi sau destine. Românii trebuie să înveţe a-şi găsi singuri calea, anevoioasă de altfel, spre NORMALITATE, doar uzând de principii real democratice şi conduşi doar de un preşedinte, care probează că are un comportament normal în toate împrejurările şi faţă de toţi. Nu este demagogie când vorbeşti despre normalitate într-o societate care este dispusă să se reseteze după principiile convieţuirii în armonie.

A alege între răul mai mare şi răul mai mic nu este o fatalitate, ci semnalul normalităţii

Asistăm la naşterea unei pleiade de casandre, care ne plâng de milă că suntem condamnaţi să tot alegem între răul cel mai mare şi răul cel mai mic. Paradoxal, aceste casandre nu înţeleg că tocmai acesta este rostul alegerilor, de a opta voluntar între răul mai mare şi răul mai mic. Perfecţiunea nu există ca variantă. Problema nu este că trebuie să alegem între răul mai mare şi răul mai mic. Problema este dacă suntem capabili să distingem care este răul mai mic, pentru a-l putea alege. Doar în dictaturi dăinuie demagogia normalităţii, pentru că acolo nu se oferă nici o şansă să alegi. Acolo se impune ce aleg alţii. Pentru normalitate avem nevoie de un preşedinte capabil să respecte alegerea noastră, nu alegerea lui.

Dreptul de a nu fi de acord cu Klaus Iohannis.

Politicianul român Ion Raţiu, întors în România după revoluţia din decembrie 89, ne-a lăsat câteva lecţii despre democraţie, care nu au făcut încă obiectul studiului pentru Klaus Iohannis. În campania sa electorală, Ion Raţiu a susţinut că va lupta din toate puterile pentru a asigura dreptul oricărui român de a nu fi de acord cu el. Iohannis a lipsit de la acest curs. La conferinţa de presă din 13 noiembrie, unica în 5 ani de mandat, preşedintele Iohannis, înecându-se în propria aroganţă, a reiterat refuzul de a participa la dezbateri cu candidata Dăncilă, motivând că aceasta nu a fost calificată democratic pentru a participa la o dezbatere publică, precum şi că aceasta nu are legitimitatea necesară. Iohannis nu vrea să apară dialogând cu Dăncilă pentru că este sub demnitatea lui, motivând că-i legitimează astfel existenţa în spaţiul public. El, care a stat de vorbă cu Merkel, cu Macron, cu Trump, cum să se coboare la nivelul lui Dăncilă, precum şi la nivelul celor pe care aceasta îi reprezintă. Klaus Iohannis, care se vrea stâlpul democraţiei în România, ignoră Constituţia, care nu-i conferă nici o atribuţie în legitimarea vreunui candidat la preşedinţie sau în calificarea vreunui partid ca reformat sau nereformat. Conform Constituţiei, legitimarea unui candidat sau calificarea unui partid ca reformat sau nereformat, este atributul exclusiv al electoratului, atribut nenegociabil. Dăncilă a fost legitimată de cei 2,1 milioane de alegători, după cum Iohannis a fost legitimat de 3,45 milioane de alegători. Amândoi sunt egali în faţa celui de al doilea scrutin, sunt calificaţi la fel, pornind de la zero în turul doi. Întrebat de ziarişti, la conferinţa de presă din 13 noiembrie, care este cea mai mare realizare a mandatului său, Klaus Iohannis a dat un răspuns „curat constituţional“: „Cea mai mare realizare a mea a fost scoaterea de la guvernare a PSD-ului“. Declarând că doreşte eliminarea PSD – ului, Klaus Iohannis nu realizează că a făcut o declaraţie de război împotriva tuturor celor care votează PSD, sau votează pe Dăncilă. Dăncilă, în postura de candidat, reprezintă cetăţenii din mediul rural, muncitorii , oameni care au terminat liceul şi oameni cu studii superioare, pensionari, şomeri şi atâţia alţii din segmente defavorizate. Purtătorul de cuvânt al lui Iohannis, cel mai deştept dintre liberali, Rareş Bogdan, a declarat public că nu înţelege „prostia acestor oameni, care au votat-o pe Dăcilă“. Aceasta este România normală pe care ne-o propune Klaus Iohannis? Nu sunt de acord să trăiesc într-o astfel de Românie, una în care Klaus Iohannis se erijează a fi singurul „judecător de democraţie“, care poate da verdicte peste voinţa electoratului pentru cine este democratic şi cine nu. Nu a învăţat nimic din Referendumul lui din 26 mai.

Iohannis şi Dăncilă ne cheamă, pe 24 noiembrie, să alegem între „mârlănia PSD-ului şi anticonstituţionalitatea liberală a lui Iohannis“

După declaraţiile publice ale lui Iohannis şi ale liberalilor, PSD se face vinovat de guvernare eşuată, toxică, antiromânească, antieuropeană, anti-nordatlantică , mafiotă, pro-rusă, pro- chineză, comunistă, taxată de Iohannis într-un cuvânt, ca guvernare „mârlănească“. După realitatea incontestabilă, semnalată de analişti, Iohannis, cu sprijinul liberalilor, se face vinovat de încălcări sistematice ale Constituţiei. A probat comportamente discriminatorii faţă de segmente socio- profesionale şi faţă de partide, s-a implicat activ în viaţa politică, a abandonat total atribuţiile de mediator între puterile statului sau între societatea civilă şi instituţiile statului, reuşind să dividă societatea românească în segmente antagonice. Nostalgic al marxismului, Iohannis a reintrodus lupta de clasă. Acum, suntem chemaţi la urne să facem distincţie între răul cel mai mare şi răul cel mai mic, pentru a vota în cunoştinţă de cauză, pe ce drum o luăm spre Normalitate. În contextul dat, nu este deloc greu să constatăm care este răul cel mai mare. Toate derapajele istorice au debutat cu încălcarea legii fundamentale, Constituţia. Americanii au un cult pentru Constituţie, pe care o consideră mama tuturor legilor. De la americani Iohannis nu a adus acest cult, ci doar o şepcuţă. Este uşor de intuit care este calea cea mai sigură şi directă de a ajunge la Normalitate, dar această cale nu poate fi decât democratică. În conturarea opţiunii noastre ne ajută şi ultima declaraţie liniştitoare a lui Klaus Iohannis, care ne asigură că dacă va ajunge iarăşi preşedinte, indiferent ce scor electoral va obţine PSD la alegerile din 2020, nu va permite sub nici o formă accesul acestui partid la guvernare sau la alte funcţii publice. Această restricţie o va impune până când PSD se va reforma după criteriile sale, nu ale electoratului. Pe această cale, Klaus Iohannis ne avertizează că debutul său în cel de al doilea mandat îl va face călcând apăsat pe grumazul Constituţiei, care degeaba stabileşte că singurul în drept să blocheze accesul la guvernare a vreunui partid este doar electoratul. Suntem asiguraţi astfel, neechivoc, la ce să ne aşteptăm. Putem dormi liniştiţi, Klaus Iohannis veghează!

Citește știrea

Tribuna Nemțenilor

În cei 5 ani de mandat, Klaus Iohannis a reuşit să introducă şi să practice mccarthy-ismul în România

Știre publicată în urmă cu

în data de

Între practicile lui Klaus Iohannis, din mandatul 2014-2019 şi practicile fostului senator american Joseph McCarthy, din mandatul 1950-1954, există foarte multe asemănări, putând astfel face paralele fără riscul de a greşi. Astăzi, după o lâncedă lună de campanie electorală şi după turul de scrutin din 10 noiembrie, este mai evident ca niciodată, că singurul proiect de ţară care l-a animat pe Klaus Iohannis, a fost scoaterea PSD-ului de la guvernare, desfiinţarea acestui partid şi reideologizarea electoratului de stânga. Scopul final declarat a fost ca istoria să consemneze că, în România, comunismul a fost eradicat de regimul Iohannis şi nu de altcineva. În afară de aceste subiecte, în campanie, Klaus Iohannis nu ne-ar putea vorbi liber despre altceva, dacă nu ar avea notiţe în faţă. La preşedinţii pe care i-a avut România, nu a existat o mai mare lipsă de har politic, ca la Klaus Iohannis. Pe aceste subiecte, Klaus Iohannis a insistat asiduu să inducă opiniei publice convingerea că PSD atentează permanent la independenţa Justiţiei. O Justiţie pe care acest preşedinte a refuzat să vadă că este dominată de protocoalele binomului DNA-SRI, implicată în practici de a-i îndepărta adversarii politici, precum şi în practici abuzive în combaterea aşa-ziselor acte de corupţie. Paralela cu practicile senatorului republican McCarthy, din America anilor 50, ne ajută să înţelegem mecanismele comportamentelor ultimilor preşedinţi români, pentru că Traian Băsescu a fost precursorul lui Klaus Iohannis în facilitarea practicilor, mai sus pomenite. Odată cu preluarea mandatului de preşedinte în 2009, Traian Băsescu, primind transatlantic, pe axa Washington-Londra-Bucureşti, sarcina de a accelera lupta anticorupţie din România, nu a găsit altă soluţie decât a prelua modelul mccartcy-ist de implicare a serviciilor în actul de justiţie, pe baza vestitelor protocoale cu SRI. În 2014, odată cu preluarea mandatului de preşedinte, Klaus Iohannis a simplificat lupta anticorupţie sugerând Justiţiei şi SRI-ului, că orice act de corupţie este patronat de forţele de stânga şi că această corupţie nu poate dispare din România, decât odată cu PSD-ul. Mccarthy-ismul defineşte practici acele practici detestabile, printre care şi lansarea de acuzaţii nefondate sau false, pentru discreditarea adversarului. În anul 1950 se indusese în SUA un acut sentiment de teamă faţă de comunismul practicat în URSS, China şi Coreea de Nord, instalându-se cea de a doua „panică roşie”, după prima panică din anii 1917-1920. Pe lângă altă panică instalată în Statele Unite, aceea vizând o iminentă invazie extraterestră, americanului de rând i s-a indus şi „panica roşie”, ca urmare a suspiciunii crescânde, că mediul guvernamental american este invadat de spioni sovietici. S-au înfiinţat diverse comisii de investigare agresivă, în malaxorul cărora au fost investigaţi, la început funcţionari guvernamentali, extinzându-se apoi în rândul artiştilor, a reprezentanţilor învăţământului public şi a altor categorii, bănuiţi de simpatii de stânga. Senatorul american J. McCarthy a văzut oportunitatea de a se remarca pe valul „panicii roşii” instalate, şi a lansat public o listă cu peste 200 de funcţionari guvernamentali, ca fiind comunişti infiltraţi în structurile de putere ale SUA. Ulterior, după ce consecinţele acestei „vânători de vrăjitoare” au şocat opinia publică, s-a dovedit că lista era o făcătură, care nu avea nici o legătură cu realitatea. Pe baza acestei liste, a fost înfiinţată Comisia Permanentă a Senatului pentru investigaţii, sub conducerea oportunistului senator McCarthy, care a activat între anii 1953- 1954, remarcându-se prin investigaţii publice înverşunate, care au reuşit să şocheze până şi opinia publică internaţională.

Activitatea anticorupţie a DNA, condusă de Kovesi, a fost realizată după modelul Comisiei Permanente a senatului american, condusă de McCarthy

Investigaţiile Comisiei McCarthy s-au realizat pe baza denunţurilor, multe dintre ele anonime, judecăţile fiind realizate pe baza unor probe incomplete, discutabile sau chiar inexistente, procedură după care s-a inspirat şi DNA-ul. Victime ale vânătorii de vrăjitoare mccarthy-iste au fost peste 10.000 de persoane, în cei doi ani de investigaţii. Printre victime, cele mai cunoscute nume au fost actorul Charlie Chaplin, dramaturgul Arthur Miller, fizicianul Robert Oppenheimer, actorul Orson Welles, scriitorul Elia Kazan. Multe dintre persoanele investigate public, şi-au pierdut slujbele, le-au fost ruinate carierele sau au fost private de libertate. Ulterior, multe din verdictele instanţelor au fost anulate, iar legile în baza cărora s- au realizat aceste abuzuri au fost declarate neconstituţionale. Multe concedieri au fost declarate ilegale, persoanele respective fiind reîncadrate. Opinia publică americană a sfârşit prin a blama aceste proceduri ale lui McCarthy. Imediat după înfiinţarea Comisiei senatoriale, scopul acesteia a deraiat de la direcţia iniţială, sub presiunea retoricii publice anticomuniste a senatorului McCarthy. Activitatea Comisiei Permanente a Senatului s-a desfăşurat şi sub egida preşedintelui Truman al Statelor Unite, după un program de investigaţii, conceput de Serviciul FBI,condus de J.E. Hoover. De reţinut, că investigaţiile erau realizate de agenţi FBI. În România, activitatea DNA-ului s-a desfăşurat sub conducerea Laurei Codruţa Kovesi, aflată sub egida preşedintelui Iohannis, după un program de investigaţii, conceput şi parafat prin protocoale, de către SRI, condus de Maior şi generalul Coldea. Implicarea şefului FBI, J.E. Hoover, a depăşit limitele vizând securitatea SUA , manipulând Justiţia şi opinia publică americană prin facilitarea publicării documentelor obţinute din surse secrete, în scopul condamnării unor persoane ţintă, cu sau fără proces. A fost atunci în America perioada justiţiei la televizor, facilitată de faptul că jumătate din americani aveau televizor în casă. În 1953, McCarthy a acuzat de influenţe comuniste Armata SUA, care a declanşat o ripostă mediatică pe măsură, îngrijorând astfel Senatul american. Consecinţa, în 1954 McCarthy a fost dezavuat public de către Senat, fiind marginalizat în aşa măsură, încât a căzut în patima băuturii. A murit în 1957 de ciroză, la vârsta de 47 de ani. Ca urmare a amploarei proiectelor publice, interne şi internaţionale, Preşedintele SUA Truman s-a dezis, susţinând public că „într-o ţară liberă, noi pedepsim oamenii pentru crimele pe care le fac, niciodată însă pentru opiniile pe care le au”. Zicerea lui Truman ar fi trebuit să fie motto-ul mandatului consumat al lui Klaus Iohannis. Paralelismul, între ce s-a întâmplat în SUA în perioada 1950 – 1954 şi ce s-a întâmplat în România în regimul Iohannis, nu poate fi ignorat de către acesta şi liberali. În 5 noiembrie, Klaus Iohannis, însoţit de Ludovic Orban, înscăuna noul ministru la Ministerul de interne, unul din principalele organisme de forţă ale României. Ca şi mentorul său McCarthy în 1953, Klaus Iohannis a acuzat public Ministerul de interne de „influenţele unui PSD comunist” ameninţând că vor exista epurări şi că după depedeserizarea Internelor urmează penelizarea acestora.

Mccarthy – ismul, între politică şi paranoia

În mediile americane, mccarthy-ismul simbolizează un stil de comportament cuprins între paranoia şi frică. Campania paranoică, anticomunistă, a lui McCarthy, s-a concretizat în una dintre cele mai represive perioade din politica americană de până atunci. McCarthy a fost catalogat în 1954, de către prestigiosul politolog al CBS, Eduard Murrow, ca fiind „un om necinstit în cuvântări şi abuziv faţă de cei interogaţi”. Astăzi, în America, în epoca Trump, mccarthy-ismul câştigă teren. Trump face din ce în ce mai multe referiri, la structurile statului, că sunt infiltrate de ideile comuniste. Paradoxal este faptul că exacerbarea mccarthy-ismului, în Statele Unite, a dus la ascensiunea marxismului şi a Partidului Comunist. Astăzi, mccarthy-ismul dezgropat în America şi resuscitat, s-a instalat sub o nouă identitate, aceea a Trump-ismului. Numitorul comun între McCarthy şi Donald Trump este influentul consilier Roy Cohn, care i-a consiliat pe amândoi. Vizitele lui Klaus Iohannis la Donald Trump, se vede că nu au rămas fără urmări, acesta înrolându-se cu cal şi armură în cruciada anticomunistă a lui Trump, care, odată cu şepcuţa, i-a înmânat şi mapa cu indicaţiile consilierului său Cohn, privind viitorul Stângii în România. Klaus Iohannis a ales ca Stânga din România să nu fie europeană, ci să poarte zăbala stângii din America. Ca şi McCarthy în America, Klaus Iohannis vrea să conducă cruciada anticomunistă în România, în condiţiile în care din acest comunism a rămas doar o marotă. Klaus Iohannis îşi croieşte un fals titlu de glorie, propunându-şi să elimine din viaţa românilor orice partid sau idee de stânga, demonizându-le ca fiind comuniste. Dacă totuşi în America, liberalii s-au opus ideilor şi practicilor lui McCarthy, în România, liberalii s-au înhămat să susţină paranoia iohannistă. Ca şi McCarthy, Donald Trump este o personalitate al cărui comportament divagant se manifestă în bătăliile dreptei împotriva valorilor democratice, cum ar fi pluralismul. Klaus Iohannis se declară făţiş duşmanul PSD şi a tuturor acelora care susţin democratic, prin vot, acest partid. Pentru acest preşedinte, singurul partid care contează este PNL. Celelalte partide nu trebuie să depăşească statutul de satelit, iar PSD trebuie să dispară. Retorica fals-anticomunistă a lui Klaus Iohannis, acompaniat de un PNL captiv, nu fac decât să submineze statul de drept. Activităţile reprobabile ale unor lideri PSD ţin de Codul Penal, nu de ideologie. Asta ar trebui să înveţe Klaus Iohannis, dacă vrea neapărat să fie un preşedinte al tuturor românilor.

Citește știrea

Trending