Publicitate

■ academicianul Dinu C. Giurescu a decedat zilele trecute, la vîrsta de 91 de ani ■ istoricul a poposit şi prin Neamţ cu diverse ocazii, la una dintre ele acordînd un interviu Monitorului ■

O mare personalitate a României, academicianul Dinu C. Giurescu, a murit marţi, la vîrsta 91 de ani. Remarcabil istoric, a fost membru titular al Academiei Române, deputat, vicepreşedinte de partid, licenţiat al Facultăţii de Istorie din cadrul Universităţii Bucureşti, doctor în istorie şi profesor universitar. În anul 2011, în mai, la Durău, Dinu Giurescu a participat la o manifestare de înaltă ţinută, iar în periplul să prin judeţ a acordat un interviu cotidianului Monitorului. Considerăm că cele spuse atunci de academician sub titlul „Sentimentul meu este că, aici, la Neamţ, istoria este la ea acasă“ sînt încă de actualitate, drept pentru care le republicăm. Vizita în Neamţ, mai precis la Durău, a două personalităţi marcante ale ţării, cel puţin în ceea ce priveşte istoria, academicianul Dinu C. Giurescu şi profesorul universitar doctor Mihai Retegan, cu prilejul Simpozionului Judeţean „România secolului al XX-lea“, manifestare iniţiată de Şcoala Grinţieş cu sprijinul ISJ Neamţ, a constituit pentru ţinutul străjuit de Ceahlău unul dintre marile evenimente culturale ale anului. De prezenţa celor două somităţi, ce au conferenţiat pe tema „Istoria comunismului din România“, s-au bucurat peste 150 de profesori de istorie din învăţămîntul preuniversitar, precum şi alte persoane împătimite de istorie de pe meleagurile Neamţului. În ziua ce a urmat simpozionului, pe 25 mai, zi alocată de către gazde odihnei celor doi invitaţi, dar şi cunoaşterii zonei, beneficiind de generozitatea domniilor lor, ce, aflîndu-se în trecere prin zona Bicaz, aveau să zăbovescă pentru cîteva clipe şi-n Biblioteca Orăşenească, am încercat un scurt dialog pentru a surprinde unele impresii despre ceea ce a însemnat popasul printre moldovenii vegheaţi de Olimpul Românilor.

Reporter: Domnule academician Dinu Giurăscu, cum v-aţi simţit aici la poale de Ceahlău, locul unde istoria cu legenda îşi dau mîna de- o veşnicie? Dinu C. Giurescu: Da. Este adevărat. Aici se află unul din locurile ţării unde istoria, legenda şi existenţa de fiecare zi a oamenilor se împletesc. Mărturisesc că eu cunoşteam Ceahlăul doar din ilustraţii şi din scrieri. Acum m-am aflat pentru prima oară la Durău. Am trăit de astă dată pe viu cele citite în urmă cu foarte mulţi ani din opera lui Calistrat Hogaş. Atunci, mi se păreau acele descrieri frumos trase din condei şi nu simţeam acel sentiment remarcabil pentru natură pe care l-am simţit aflîndu-mă la Durău. Uite, mi-am zis, am avut fericirea să trăiesc un pic din emoţia marilor scriitori cînd au călcat Ceahlăul. A fost deosebit de frumos şi de plăcut. Trecînd peste asta însă, cel mai mult m-a impresionat interesul oamenilor de aici pentru actul de cultură. La simpozion am avut surpriza să văd în sală peste o sută de profesori de istorie din şcolile Neamţului, un lucru rar întîlnit astăzi. Şi m-a impresionat şi un alt aspect. Acela că o şcoală cum este cea de la Grinţieş, o şcoală de arte şi meserii, a putut să fie sufletul şi motorul acestei manifestări. Evident şi cu sprijinul Inspectoratului Şcolar Neamţ.

Trebuie să avem cunoştinţă de ceea ce se întîmplă cu propria noastră istorie, aşa cum a fost ea, nu cum vrem noi s-o modelăm

Rep.: Să înţelegem că cele trăite şi simţite la Neamţ au fost pe placul dumneavoastră. Şi cînd spun asta mă refer şi la auditoriul numeros ce a ţinut să fie prezent la conferinţă. D.C.G.: Da, aveţi dreptate. Ca sentiment general, am impresia că evenimentele culturale au mai multă însemnătate în diferite zone ale ţării, cum a fost cazul în Neamţ, decît la Bucureşti. În Capitală eşti copleşit de tot felul de manifestări, unele trăsnite şi altele alambicate. A vorbi despre istoria naţională la Bucureşti e mai rău decît aici. Aici se păstrează încă dorinţa de a-ţi afirma identitatea, ca român şi ca act de cultură. La Bucureşti sînt unii apostoli, între ghilimele, ai multiculturalismului sau ai globalismului cultural şi cînd îi văd cum predică, mi-aduc aminte constant de internaţionalismul proletar. Am trăit acele vremuri cînd se spunea că „piatra unghiulară a internaţionalismului este fidelitatea şi iubirea faţă de Uniunea Sovietică“. Parafrazînd, putem spune acum că „piatra unghiulară a noii aşa-zisei culturi este globalismul şi ataşamentul faţă de această tendinţă“, care şterge identitatea naţională. Şi o spun cu toată seriozitatea, fiind foarte preocupat de învăţămîntul preuniversitar, unde istoria românilor a dispărut ca materie formativă. Aceasta se află undeva pe-o linie de garaj, manualul de clasa a XII-a nici nu se mai numeşte istoria românilor, ci doar istorie, principiul cronologic în expunerea istoriei a dispărut făcînd să dispară însăşi realitatea. Şi asta, deoarece se ştie că istoria noastră pe orice ramură se desfăşoară cronologic, azi, mîine, poimîine, ieri, alaltăieri. Acum au decupat diferitele evenimente sau evoluţii pe nişte teme mari, şi-o luăm de la antichitate şi pînă la preşedinţii de astăzi ai României şi iar ne întoarcem la Evul Mediu şi ajungem la realitate. De ce? Pentru că cineva a venit cu ideea asta stranie că trebuie să studiem temele mari. Nu! Înainte de a ajunge la temele mari, trebuie să avem cunoştinţă de ceea ce se întîmplă cu propria noastră istorie, aşa cum a fost ea, nu cum vrem noi s-o modelăm.

Riscăm să nu mai avem ţară, să avem doar o numire geografică, un mall, în care sînt nişte oameni

Rep.: Decizii cel puţin controversate… D.C.G.: Revenind de unde pornisem, sentimentul meu este că, aici, la Neamţ istoria este la ea acasă. Aici, prezenţa lui Ştefan Cel Mare încă dăinuie. Mai sînt oameni care spun că „noi sîntem aici din vremea lui Ştefan“. E foarte mult. Înseamnă că într-adevăr această personalitate e dominantă pentru istoria românilor. Am vizitat cu mulţi ani în urmă biserica de la Războieni. Asta, după ce fusese restaurată. În Pisanie, Ştefan spune: „şi cu voia lui Dumnezeu au fost biruiţi creştinii de către păgîni şi au căzut acolo mulţime mare dintre ostaşii Moldovei“. Asta înseamnă o conştiinţă de o etică deosebită în faţa istoriei. Adică, înfrîngerea mea este cu voia lui Dumnezeu. Este fantastic! De altfel, cu prilejul restaurării s-au descoperit sub pavimentul naosului principal trupurile unora din cei căzuţi la Războieni. Deci, istoria e aici, e prezentă alături de noi, pe cînd la Bucureşti, cu turnurile acelea de sticlă şi de beton, care te înăbuşă şi tot vuietul de acolo, la care se adaugă absenţa obiectului de studiu din şcoli, istoria dispare şi odată cu ea, identitatea noastră. Neavînd identitate ţara dispare… Şi dacă mergem tot aşa, riscăm ca peste 20-30 de ani să nu mai avem ţară, să avem doar o numire geografică, un mall în care sînt nişte oameni. Să sperăm că n-ajungem acolo.

Voi reveni cu plăcere la cea de-a doua ediţie a manifestării dedicate istoriei

Rep.: Aţi fost îndrumătorul tezei de doctorat a profesorului nemţean Daniel Diaconu. Cum vi se pare acest tînăr, mereu preocupat de studiul istoriei locului, a Ceahlăului, a legendelor…? D.C.G.: A făcut o teză bună. Pe urmă, cînd a început să-mi trimită lucrări noi, inclusiv cele care explorau datinile şi legendele locului, mi-am zis: acest tînăr menţine viu spiritul locului. Şi el este într- adevăr unul din cei care contribuie în mod real şi substanţial la aducerea istoriei în minţile contemporanilor lui. Face o treabă foarte bună, îmi pare bine că am putut şi eu să contribui cu ceva la desăvîrşirea sa, dar meritul este numai al lui, inclusiv la teza de doctorat. În concluzie, Daniel este un reprezentant foarte bun al culturii nemţene şi nu numai. Rep.: Veţi mai reveni pe aceste locuri, despre care nouă ne place să spunem că sînt pline se spiritualitate? D.C.G.: Da, dacă voi fi sănătos. I-am spus şi doamnei inspectoare Luminiţa Vîrlan că voi reveni cu plăcere la cea de-a doua ediţie a manifestării dedicate istoriei. Asta mi-o doresc din respect faţă de gazde, care mi-au făcut o primire frumoasă şi ospitalieră. Şi fiindcă am avut prilejul să intru şi în biblioteca din Bicaz, vreau să felicit acest colectiv ce se străduieşte în această instituţie. Cînd văd rafturile pline de cărţi din toate domeniile, iar istoria aşezată la loc de cinste, astfel încît tinerii să poată găsi cu uşurinţă tot ceea ce-i preocupă, nu pot decît să mă declar fericit. Asta confirmă cele spuse, că Neamţul este un loc de o încărcătură emoţională aparte, cu oameni ce se învrednicesc a face doar lucruri serioase. Apoi, nu pot să fiu fariseu şi să nu recunosc că m-am bucurat de interesul presei nemţene, a Monitorului, ziar pe care l-am cumpărat (academicianul se referă ediţia de miercuri, 25 mai, în care a apărut o pagină dedicată simpozionului de la Durău) şi-l duc acasă pentru a-l păstra în dosarul meu. (A consemnat Ion ASAVEI)

Academicianul Giurescu, aprecieri pentru Monitorul

În 2011, academicianul Dinu C. Giurescu, plăcut surprins de modul de prezentare în Monitorul de Neamţ a interviului luat de către colegul Ion Asavei, cu prilejul prezenţei sale în Neamţ, la Simpozionul „România secolului al XX-lea“, a ţinut să adreseze acestuia o scrisoare de mulţumire. „Stimate Domnule Coleg, Am primit numărul din Monitorul de Neamţ şi Roman (vineri 27 mai 2011) cu interviul meu şi al colegului Mihai Retegan. Aţi redactat gîndurile mele şi vă mulţumesc mult. Păstrez amintirea întîlnirii noastre şi vă urez spor şi sănătate pentru a continua cuprinzătoarea Dvs. activitate. Cu alese sentimente, Dinu C. Giurescu. 5 iulie 2011“. „De-a lungul timpului, academicianul Dinu C. Giurescu a călcat plaiurile nemţene cu diferite prilejuri, fiind impresionat de istoria locurilor şi de multitudinea de personalităţi culturale de elită care prin operele lor artistice au creat o dimensiune aparte acestei zone“, spunea despre renumitul istoric profesorul Daniel Dieaconu. S-a născut la 15 februarie 1927 la Bucureşti. După mamă era nepotul cunoscutului întemeietor de şcoală geografică românească – Simion Mehedinţi. Şi celălalt bunic avea un nume ilustru: Constantin Giurescu, un eminent istoric, răpus însă prea devreme, în 1918, la 48 de ani, de gripă spaniolă. De la acesta a rămas casa copilăriei sale din strada Berzei, din Bucureşti, distrusă apoi din ordinul lui Ceauşescu. Iar tatăl, de asemenea, ilustru: Constantin C. Giurescu a fost un istoric de mare prestigiu, apropiat politic al istoricului Gheorghe I. Brătianu. Dinu Giurescu a urmat cariera tatălui şi bunicului său de pe tată, fiind licenţiat al Facultăţii de Istorie, în 1950, ca în 1968 să obţină titlul ştiinţific de doctor în istorie. A predat la Universitatea de Artă, Secţia Istoria şi Teoria Artei-Muzeografie (1968-1987) şi la Universitatea Bucureşti, Facultatea de Istorie (1990-1997). Era membru al Academiei Române din 2002 (membru corespondent din 1990). Pe 24 aprilie 2014 a devenit vicepreşedinte al Academiei Române. Academicianul a scris peste 30 de lucrări de autor şi în colaborare, primind de la Regele Mihai I decoraţia „Nihil sine Deo“. Dintre cărţile publicate enumerăm „Istoria ilustrată a românilor“, „Guvernarea Nicolae Rădescu“, „Imposibila încercare. Greva regală, 1945“, „România în al doilea război mondial“, „Cade Cortina de Fier – România 1947“, „De la Sovromconstrucţii nr. 6 la Academia Română“. A scris numeroase studii şi lucrări în diverse domenii: „Contribuţii la studiul broderiilor de la Trei Ierarhi“, „Arta metalelor preţioase în Ţara Românească în secolele XIV-XVI“, „Ţara Românească în secolele XIV-XV“, „Relaţiile economice ale Ţării Româneşti cu Peninsula Balcanică în secolele XIV-XVI“, „Nicolae Titulescu, Documente diplomatice“ şi „Mihail Kogălniceanu, Documente diplomatice“ (în colaborare).

loading...

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.