Contactează-ne

Tribuna Nemțenilor

Releul Pietricica: Comentarii la fotografia unui doctor de la Piatra Neamţ

Știre publicată în urmă cu

în data de

Este din ce în ce mai dificil să scrii despre oameni buni în ceea ce fac, despre profesioniştii decenţi din jurul nostru, despre normalitatea în funcţionarea unor instituţii, despre ceea ce facem fiecare dintre noi corect, firesc, zi de zi, pentru colectivitate, rotiţe în acest mecanism social al secolului XXI.

Desigur, vorbim despre şoferii de microbuz, vânzătorii de la chioşcuri, despre doctori, ingineri, profesori, preoţi, funcţionari, instalatori, dulgheri, IT-işti, despre doamna care face curăţenie pe scara blocului, despre istoricul scufundat în arhive, despre Vasile, un vecin pe care, dimineaţa, îl văd încărcat cu trei ghiozdane în spate, ducându-şi de mână cele trei fetiţe, de vârste diferite, la şcoală.

Despre ei vorbim. Fiindcă, se pare, câştigă teren ideea că trăim într-o societate bolnavă, coruptă, ticăloşită, periculoasă, că ne întoarcem într-un primitivism ciudat în care omul îşi pierde omenia şi involuează în paralel cu evoluţia tehnologiei.

Parcă ni se inoculează un virus al nesiguranţei, al nedreptăţii, al inutilităţii eforturilor noastre, mari sau mici, fiindcă, oricum, mai devreme sau mai târziu, ne ducem la vale.

Cinema Mon Amour, partea a II-a

Desigur, foarte mulţi oameni ai cetăţii au auzit de Victor Purice, sufletul cinematografului din buricul târgului re-numit după un film documentar, realizat şi difuzat de celebrul canal HBO.

M-a sunat şi mi-a spus că a fost nevoit să se interneze la Urgenţe, la Spitalul din Piatra Neamţ. Un cetăţean din Piatra, care avea o suferinţă şi care s-a internat la spitalul judeţean, un om oarecare, fără echipă de filmare după el, ca în documentarul Cinema Mon Amour, un simplu pacient din Neamţ.

Desigur, prietenii îl sfătuiseră să meargă la Bucureşti, la Târgu Mureş, la Cluj, la nu mai ştie ce clinici particulare, era totuşi vorba de o suferinţă care urma să se lase cu o operaţie destul de dificilă. Dar Victor, după investigaţiile de rigoare, a spus: Eu merg pe mâna dumneavoastră! A spus-o domnului dr. Chiriţă Daniel-Mihai, medic primar.

A spus-o şi personalului secţiei de Urologie. Unde, în câteva zile a şi fost operat cu succes şi urma să fie externat la sfârşitul săptămânii trecute. Prietenii care nu ştiu de această ultimă aventură, îi pot da telefon.

Aşadar, am povestit, pe scurt, o simplă întâmplare din Piatra Neamţ. Un municipiu de judeţ în care pietrenii îşi văd de viaţa lor, de bucuriile şi necazurile lor, o capitală a unui judeţ de munte frumoasă, cochetă, curată, funcţională, civilizată. Desigur, se petrec şi multe nevrute, sunt şi multe ascunse sub preş, dar de ce să scoatem în evidenţă doar anomaliile?!

Şi eu, scriind, fac mereu asta, recunosc, dar telefonul optimist a lui Victor m-a făcut să privesc puţin altfel oraşul, oamenii, strada, normalitatea. (Nu vorbim aici despre normalitatea clamată de Iohannis, aia e politică, e altceva).

Vorbesc despre civilizaţia străzii, despre civilizaţia pietrenilor şi nemţenilor, despre oameni bine crescuţi, politicoşi, respectuoşi, prietenoşi, inteligenţi, despre oameni frumoşi. Şi, fără discuţie, vorbesc şi despre o experienţă similară pe care am trăit-o personal, tot la Piatra, tot la Spitalul Judeţean, unde un chirurg cu mâini de aur, domnul doctor Remus Caranfil, m-a pus pe picioare.

Nu ştiu ce efect au aceste destăinuiri personale, de regulă se întorc împotriva noastră, la noi, la români, dar la Neamţ, acum câţiva ani, chirurgul de excepţie dr. Remus Caranfil mi-a reuşit două protezări de şold, operaţii majore, pe care doar un profesionist şi echipa lui de asistenţi le pot reuşi.

Desigur, avusesem experienţe anterioare la Bucureşti, la spitale şi doctori cu renume, nu prea s-a potrivit, dar asta e altă poveste. Şi ca mine sunt sute, mii de pacienţi care îi mulţumesc lui Dumnezeu şi doctorilor din Neamţ.

Medici de familie, doctori specialişti, personal medical, oameni în halate albe care au darul de a ne vindeca. Altădată, prin ziare, la rubrica de publicitate, apărea mici anunţuri de mulţumire ale unor pacienţi pentru medicii care îi vindecaseră. Acum, media este plină de orice, mai puţin de mulţumiri. Din acest motiv am spus la început că este dificil să scrii despre oamenii care fac bine.

Aşadar, acesta este comentariul meu la fotografia cu picioarele unui pacient, aflate în prim plan şi a unui doctor care face vizita zilnică la pacienţii săi. Am o admiraţie fără rezerve pentru cei care devin medici şi doctori, o profesie cu adevărat nobilă pentru care trebuie să înveţi o viaţă.

Actualitate

Poartă cască de protecţie! Arată că îţi pasă

Știre publicată în urmă cu

în data de

ARATĂ CĂ ÎŢI PASĂ. Arată că nu te doare la bască: POARTĂ CASCĂ!

Respectă regulile: casca se pune pe cap, cu acel mic cozoroc deasupra frunţii. Poziţionează casca astfel încât să nu-ţi acopere nasul şi gura. Să dai bine în poză. Împrăştie fotografiile peste tot. Arată că îţi pasă.

Pune-ţi şi vestă reflectorizantă, dă bine la cască. Poţi să-ţi pui şi mască, dar nu uita de cască. Poartă cască! Poart-o şi la bal şi la spitalul modular.

După ce ai folosit casca, nu uita să te speli bine pe mâini şi pe dosare. Şi pune-ţi masca. Merge şi asta cu vesta reflectorizantă de şantierist la drumuri şi poduri. Căştile folosite la şedinţele foto se dezinfectează, apoi se trimit înapoi, cu mulţumiri, doamnelor Elena Udrea şi Gabriela Firea, la Bucureşti.

Pentru a nu le irosi efortul de până acum. ARATĂ CĂ ÎŢI PASĂ. Chiar dacă ai rămas singur cuc, cu un cuc.

Citește știrea

Prima pagină

Vot pentru botniţă: În ce hal am ajuns. Şi i-am tras după noi şi pe copiii noştri

Știre publicată în urmă cu

în data de

Autor

În anii din urmă, după prima zi de şcoală, cei doi copii ai mei veneau acasă şi-mi povesteau, cu obrajii îmbujoraţi şi cu un zâmbet ce li se întindea pe toată faţa, cum a fost. Cu răsuflarea întretăiată, pentru că ar fi vrut să spună tot într-o singură propoziţie, mă trăgeau de mână să mă facă atent şi să îi aud povestind cum s-au întâlnit cu colegii, ce şotii au făcut, cum e doamna, cum sunt profesorii. Şi eu îi ascultam şi retrăiam cu bucurie emoţii bine puse la păstrare în memorie.

Anul acesta, întorşi acasă după prima zi de şcoală, mi-au evitat privirea şi abia după câteva ore au venit să-mi vorbească. Băiatul, cel mare, mi-a “raportat” cu o voce pe care încerca să şi-o îngroaşe a maturitate că: “în clasă sunt distanţate băncile, geamul e ţinut deschis pe toată durata orelor, toţi purtăm măşti şi stăm la distanţă unul de celălalt”. Iartă-mă fecior, îmi dau abia acum seama că eu te-am chinuit repetându-ţi zile întregi, înainte de începerea şcolii, să încerci să păstrezi distanţa şi să respecţi regulile de igienă şi cea legată de purtatul măştii. Am crezut că aşa sunt un părinte responsabil, dar de fapt… cred că ţi-am răpit o bucurie pe care eu am avut-o la fiecare început de an şcolar. Şi nu ţi-am oferit, nu am fost capabil să îţi ofer nimic în schimb.

Fata, cea mică, a fost mai sinceră. Mi-a povestit că unei doamne profesoare i s-a făcut rău din cauza măştii, “s-a înroşit la faţă, tati, şi abia a putut continua lecţia. Şi mie mi-a fost rău de la mască, dar am ajuns acasă şi mi-am revenit. Nu e chiar atât de rău. Oricum, după două săptămâni am să rămân eu acasă şi nu va mai trebui să port mască”.

Mi-au dat lacrimile. De neputinţă. Dar mai ales de ciudă. De ciudă că noi, cu toţii, am ajuns în halul în care am ajuns şi după noi i-am tras şi pe copiii noştri. Nu neg că e pandemie, că sunt vremuri grele, că trebuie să… fim responsabili şi să respectăm reguli. Dar nu pot să nu văd că am ajuns aici şi pentru că am tăcut atunci când ar fi trebuit să urlăm din toţi rărunchii pentru drepturile noastre. Când ar fi trebuit să urlăm din toţi rărunchii că vrem şi merităm o altă ţară. Să le spargem timpanele politicienilor. Oricum erau, sunt şi vor fi surzi la problemele noastre, dar măcar noi ne-am fi auzit urlând şi am fi conştientizat că… avem, că suntem o voce.

Ne pregătim să ne încolonăm şi să mergem la vot. O să votăm, cel mai probabil, chiar în clasele în care copiii noştri se sufocă având botniţe pentru a avea acces la educaţia care sperăm să le ofere o viaţă mai bună ca a noastră. Şi noi o să votăm tot cu botniţe. Înţeleg că şi cu pixuri aduse de acasă. Bine că nu ne-au pus să ne tipărim acasă şi buletinele de vot. În China înţeleg că plăteşte familia glonţul care curmă zilele unui condamnat la moarte…

Mergeţi la vot şi votaţi. Am să merg şi eu. Dar înainte de asta să ne uităm cu toţii în jur şi să conştientizăm cu toţii în ce hal am ajuns şi că îi tragem după noi şi pe copiii noştri, în iadul la care singuri ne-am condamnat prin aceea că am acceptat să fim minţiţi mereu de aceeaşi politicieni. Care nu au făcut nimic, eventual doar poze electorale lângă spitale nefuncţionale sau zâmbind fals în timp ce ne scoteau ochii cu drumuri asfaltate de cumătrii care îşi îngroşau conturile. Sau poate îi preferaţi pe politicienii care ne tot promit mincinos, de la începutul pandemiei, botniţe gratuite pentru fiecare dintre noi şi pentru copiii noştri. Nu au nevoie decât de un nou vot al nostru ca să ne aducă în situaţia de a ne cumpăra şi a ne pune noi singuri botniţe. Definitiv. Iar nepoţii noştri vor avea, cel mai probabil, botniţe din naştere.

Citește știrea

Actualitate

RELEUL PIETRICICA: Adevărul care ne zbârleşte părul: noi cam avem un singur partid politic, al lor

Știre publicată în urmă cu

în data de

Vorbim despre clasa noastră politică şi despre „vidarea de conţinut a structurilor democratice“. Daţi-i telefon lui nea’ Nelu!

Practic, avem o clasă politică unică, una singură, în mare majoritate semianalfabetă politic, dar cu cheag. Elita noastră politică este divizată în partide doar pentru a se realiza un simulacru de succesiune democratică care (să lăsăm cacofonia să-şi facă treaba) să asigure permanenţa la putere, la cârmă, la volan, la timonă. Iar hârjoneala dintre ei este doar pentru marcarea schimbării formale la conducerea administrativă, respectiv la putere. Totul în scopul unor interese locale mărunte (individuale sau de clan) şi al unor interese de mare anvergură din afara ţarii. În rest, resturi: inaugurări ruşinoase a câtorva kilometri de autostradă, inaugurări de closete la şcoli, câţiva zeci de lei la pensii şi alocaţii pentru copii, promisiuni de măşti şi un adevărat bal mascat cu tombolă. Să ne aducem aminte de statuia lui Corneliu Coposu, de papionul şi distincţia lui Ion Raţiu, or’ de decentul păcălit de sistem, Radu Câmpeanu. Vă mai aduceţi aminte de aceşti oameni politici reveniţi în România lui Iliescu ?! De verticalitatea lor politică? Despre regele Mihai ar fi mai multe de zis, dar niciodată un român, în toată istoria noastră, nu a fost condus pe ultimul drum de atâta amar de omenire cum a fost el. (Poate Iliescu, cine ştie?!)

Azi avem un Orban, pe care nu stă bine nici un fel de „costum, urmaşul caricatural al elegantului Brătianu (care se zvârcoleşte în mormânt), un Ciolacu, urmaşul lui Dragnea (care pescuieşte la puşcărie), marioneta Barna, un ciudat care pierde programatic (?!!) tot ce ar putea câştiga ideea de nişă pentru sânge de politician tânăr, un Ponta, etern mic (în fapt un Titulescu plagiat), un vorbăreţ urmărit de ghinion, un Băsescu, curvă bătrână cu gâtul strâmb, tuşind tabagic, care nu va muri acasă, ci cu capul pe masa unui restaurant din umbră al securităţii, or în direct, la un post Tv, iar la etc. intră omul pe care l-a ajuns blestemul celor cinci neveste. Toţi fiind, parcă, nişte copii degeneraţi ai tătucului Iliescu, cu virusul partidului unic în plămâni.

Toţi se vor simţi obligaţi, toţi vor trebui să meargă la înmormântarea acestuia, toţi ar trebui să-i aducă coroane şi jerbe de flori. Dar, se pare, nonagenarul Iliescu este nemuritor. Fiindcă şi în tura asta, din 27 septembrie 2020, ca în ultimii 30 de ani, vor câştiga urmaşii lui nea’ Nelu. Vor câştiga, din nou, nu cei mai oneşti, ci cei mai orientaţi. Ăştia suntem noi, electorii din România, aşa defilăm! Doamne Ajută!

Un prim argument irefutabil

Sună bine, pe româneşte, (cuvântul în sine), absolut convingător, de necombătut: vorbim despre acel Referendum din 22 noiembrie 2009, pentru trecerea la parlament unicameral şi reducerea numărului de parlamentari care, ştie toată lumea, sunt cam mulţi, cam prea mulţi şi…, în fine, cheltuitori. A fost un referendum consultativ (nu decizional), iar potrivit datelor finale ale BEC, 72,32% (6.740.213) dintre românii prezenţi la vot s-au exprimat în favoarea trecerii la un parlament unicameral. Şi ce-i cu asta?! Deşi validat, acest referendum nu a fost implementat niciodată. Au trecut aproape 10 ani de-atunci, iar noi am rămas cu o stare de păcăleală irefutabilă şi ne tot întrebăm, irefutaţi în orgoliile noastre de alegători, de ce dracu’ ne-am mai deranjat la Referendum?! Să ştampilăm şi pe celălalt buletin? Se pare că da. A fost un şpil (din germ. Spiel), un aranjament.

Poveşti de pe la alţii

Citim tot felul de aiureli cu oameni politici de prin alte ţări, mai de pe la vest. Cică reprezentantul Irlandei în Comisia Europeană, Phil Hogan, şi-a dat recent demisia după ce a încălcat regulile antiepidemice prin participarea la un controversat dineu organizat de un club de golf. Ursula von der Leyen i-a mulţumit pentru activitate şi gata, a fost înlocuit, totul s-a terminat elegant. Presupun că a ascultat-o, în viu, acolo, la UE, şi elegantul Rareş Bogdan, organizator al unei paranghelii antiepidemice pentru fie-sa. Dar el, român fiind, a băgat capul în nisip, ca struţul. Unde, acolo, în nisipul disipării de tip românesc, şi-a întâlnit mai mulţi colegi de partid şi din guvern, la un whisky mic (acela, aia, ăia). Mai citim despre primari de prin ţările nordice care merg cu bicicleta la primărie, la slujbă, unii renunţând chiar să fie retribuiţi, în comparaţie cu ” la noi”, unde dacă n-ai maşină tare, şofer şi amantă angajată, eşti un prost, în fine, despre tot felul de politicieni dăruiţi, care administrează viaţa alegătorilor, onorându-şi funcţia în care au fost desemnaţi de concetăţeni. Poate sunt doar poveşti, cine ştie?!

Promisiuni electorale locale

Zilnic, dimineaţa, pe strada din faţa blocului, în Mărăţei, avem parte de o defilare interesantă: cinci, şapte inşi oarecum adulţi, tineri în maiouri şi tricouri colorate, şi mai multe tinere în fuste largi, câteva gravide deja, împingând trei, patru cărucioare pentru copii, în care sunt bebeluşi, alaiul fiind completat, normal, de mai mulţi puradei gălăgioşi, pedeştri. Zilnic. Normal, merg pe partea carosabilă, încurcând circulaţia şi refuzând zgomotos mersul normal, pe trotuar. Aşa sunt ei! Se vede că au deja şcoala vestului şi presupunem că se îndreaptă către centru oraşului, către „un viitor amfiteatru modern care ar urma să fie pus la dispoziţie tuturor celor care doresc să organizeze manifestări cultural-artistice sau serbări şcolare, dar va avea şi destinaţie de relaxare pentru copii şi părinţi“. Sau, poate, cine ştie, se îndreaptă către şcolile din Piatra care sunt deja o mare urgenţă. „şcolile, extremă urgenţă! Vrem un comandament de acţiune la nivel judeţean!“.

Tot dimineaţa, un vecin de la blocul celălalt, un bărbat în puterea vârstei, iese de câteva zile încoace pe alei şi caută, cu ochii în pământ, învins, chiştoace de ţigări. Este, deocamdată, proprietar de apartament, are nevastă, copii, datorii la bănci şi întreţinere. Avea o slujbă bună, dar nu mai are. Acum, jenat, cu mâinile în buzunare, cu privirea în pământ, caută chiştoace.

La ţară, tanti Rodica a călcat strâmb pe un podeţ şi şi-a scrântit rău piciorul. Ar da telefon la 112, să vină să o ia salvarea, dar este o femeie înţeleaptă, cu net acasă, are şi televizor. Unde mama naibii or duce-o cu piciorul ei bolnav, că toate-s ocupate de Covid. Îşi înfăşoară o foaie de varză pe beteşug. Poate-o trece!

Practic, avem o clasă politică unică

Ca la fotbal, echipele în tricouri galbene şi chiloţi albaştri, contra echipelor în tricouri albe, portocalii, negre, cu chiloţii aferenţi, mulţi dintre jucătorii promovaţi fiind mutălăi ajunşi în faţă, agramaţi, recitând cu greutate texte făcute de cei din spate, dar cu bani la teşcherea. Şefi, cu oarece avere pusă la bătaie, fiindcă orice campanie electorală costă o groază de parale. La noi te costă locul pe liste, este deja o banalitate, orice funcţie te costă, de consilier, de primar, de parlamentar, de europarlamentar, cea mai scumpă fiind cea de ministru. Nu ştiaţi?! Echipele lor, găştile lor care vor să emane entuziasm printre concetăţeni, din patru în patru ani, cam seamănă între ele, se înghesuie prin piaţă, pe bulevardul Traian, printre ruinele oraşului Bicaz, se pozează prin faţa primăriilor sau a Consiliului Judeţean. Or, cel mai tare, simbolic, la Turn, un fel de exprimare a bărbăţiei, nu mai zicem altceva. E ca la fotbal, ca miticii din Liga lui Mitică.

Al doilea argument irefutabil: izmenele

Vorbim aici despre traseismul politic, un argument tare de tot pentru teoria acestui partid unic, al LOR. Expresia neaoşă: „ca băşina prin izmene“, am mai folosit-o noi, dar este definiţia irefutabilă a traseismului politic. Cine a trădat, cu siguranţă o va mai face. Care este interesul lor? Ei arată cu degetul către popor, către cei care i-au ales sub o siglă sau alta, au, cred ei, această acoperire. Chestia tristă e că toţi apelează la cam aceleaşi argumente, le aruncă în spaţiul public, îşi pun poza, o altă poză, pe alt fond electoral, se înscriu pe liste şi continuă alergarea, Fără nici o jenă. Dacă ar fi cine spun ei că sunt, ar lua un taxi, de beţi ce sunt ei de putere, şi s-ar duce acasă, ar mânca o ciorbă de perişoare, cu nasul în farfurie, apoi s-ar duce la baie. S-ar uita atent în oglindă şi ar fi oarecum mulţumiţi de faptul că au avut tăria să vină acasă, să fie oameni de caracter şi să renunţe. Dar ei nu fac asta, sunt hămesiţi, nu le mai ajunge, le place, îşi pun masca, îşi scot masca, fiindcă ăştia sunt ei: politicieni ai României.

Repet: elita noastră politică este divizată în partide doar pentru a se realiza un simulacru de succesiune democratică care să asigure permanenţa la putere. Vor câştiga, din nou, nu cei mai oneşti, ci cei mai orientaţi. Poate, printre aleşi, se vor strecura şi câţiva candidaţi cinstiţi, nu zic nu, brava lor, dar, în foarte scurt timp vor fi mâncaţi de sistem, de acest partid unic creat de cine credeţi?! Daţi-i telefon! Nea’ Nelu încă nu a murit.

Prevăd o prezenţă la vot cu minim istoric, dar şi o infectare maximă care ne va băga, din nou, în carantină. Doamne Ajută!

Citește știrea

Trending