Contactează-ne

Tribuna Nemțenilor

Releul Pietricica: Comentarii la fotografia unui doctor de la Piatra Neamţ

Știre publicată în urmă cu

în data de

Este din ce în ce mai dificil să scrii despre oameni buni în ceea ce fac, despre profesioniştii decenţi din jurul nostru, despre normalitatea în funcţionarea unor instituţii, despre ceea ce facem fiecare dintre noi corect, firesc, zi de zi, pentru colectivitate, rotiţe în acest mecanism social al secolului XXI.

Desigur, vorbim despre şoferii de microbuz, vânzătorii de la chioşcuri, despre doctori, ingineri, profesori, preoţi, funcţionari, instalatori, dulgheri, IT-işti, despre doamna care face curăţenie pe scara blocului, despre istoricul scufundat în arhive, despre Vasile, un vecin pe care, dimineaţa, îl văd încărcat cu trei ghiozdane în spate, ducându-şi de mână cele trei fetiţe, de vârste diferite, la şcoală.

Despre ei vorbim. Fiindcă, se pare, câştigă teren ideea că trăim într-o societate bolnavă, coruptă, ticăloşită, periculoasă, că ne întoarcem într-un primitivism ciudat în care omul îşi pierde omenia şi involuează în paralel cu evoluţia tehnologiei.

Parcă ni se inoculează un virus al nesiguranţei, al nedreptăţii, al inutilităţii eforturilor noastre, mari sau mici, fiindcă, oricum, mai devreme sau mai târziu, ne ducem la vale.

Cinema Mon Amour, partea a II-a

Desigur, foarte mulţi oameni ai cetăţii au auzit de Victor Purice, sufletul cinematografului din buricul târgului re-numit după un film documentar, realizat şi difuzat de celebrul canal HBO.

M-a sunat şi mi-a spus că a fost nevoit să se interneze la Urgenţe, la Spitalul din Piatra Neamţ. Un cetăţean din Piatra, care avea o suferinţă şi care s-a internat la spitalul judeţean, un om oarecare, fără echipă de filmare după el, ca în documentarul Cinema Mon Amour, un simplu pacient din Neamţ.

Desigur, prietenii îl sfătuiseră să meargă la Bucureşti, la Târgu Mureş, la Cluj, la nu mai ştie ce clinici particulare, era totuşi vorba de o suferinţă care urma să se lase cu o operaţie destul de dificilă. Dar Victor, după investigaţiile de rigoare, a spus: Eu merg pe mâna dumneavoastră! A spus-o domnului dr. Chiriţă Daniel-Mihai, medic primar.

A spus-o şi personalului secţiei de Urologie. Unde, în câteva zile a şi fost operat cu succes şi urma să fie externat la sfârşitul săptămânii trecute. Prietenii care nu ştiu de această ultimă aventură, îi pot da telefon.

Aşadar, am povestit, pe scurt, o simplă întâmplare din Piatra Neamţ. Un municipiu de judeţ în care pietrenii îşi văd de viaţa lor, de bucuriile şi necazurile lor, o capitală a unui judeţ de munte frumoasă, cochetă, curată, funcţională, civilizată. Desigur, se petrec şi multe nevrute, sunt şi multe ascunse sub preş, dar de ce să scoatem în evidenţă doar anomaliile?!

Şi eu, scriind, fac mereu asta, recunosc, dar telefonul optimist a lui Victor m-a făcut să privesc puţin altfel oraşul, oamenii, strada, normalitatea. (Nu vorbim aici despre normalitatea clamată de Iohannis, aia e politică, e altceva).

Vorbesc despre civilizaţia străzii, despre civilizaţia pietrenilor şi nemţenilor, despre oameni bine crescuţi, politicoşi, respectuoşi, prietenoşi, inteligenţi, despre oameni frumoşi. Şi, fără discuţie, vorbesc şi despre o experienţă similară pe care am trăit-o personal, tot la Piatra, tot la Spitalul Judeţean, unde un chirurg cu mâini de aur, domnul doctor Remus Caranfil, m-a pus pe picioare.

Nu ştiu ce efect au aceste destăinuiri personale, de regulă se întorc împotriva noastră, la noi, la români, dar la Neamţ, acum câţiva ani, chirurgul de excepţie dr. Remus Caranfil mi-a reuşit două protezări de şold, operaţii majore, pe care doar un profesionist şi echipa lui de asistenţi le pot reuşi.

Desigur, avusesem experienţe anterioare la Bucureşti, la spitale şi doctori cu renume, nu prea s-a potrivit, dar asta e altă poveste. Şi ca mine sunt sute, mii de pacienţi care îi mulţumesc lui Dumnezeu şi doctorilor din Neamţ.

Medici de familie, doctori specialişti, personal medical, oameni în halate albe care au darul de a ne vindeca. Altădată, prin ziare, la rubrica de publicitate, apărea mici anunţuri de mulţumire ale unor pacienţi pentru medicii care îi vindecaseră. Acum, media este plină de orice, mai puţin de mulţumiri. Din acest motiv am spus la început că este dificil să scrii despre oamenii care fac bine.

Aşadar, acesta este comentariul meu la fotografia cu picioarele unui pacient, aflate în prim plan şi a unui doctor care face vizita zilnică la pacienţii săi. Am o admiraţie fără rezerve pentru cei care devin medici şi doctori, o profesie cu adevărat nobilă pentru care trebuie să înveţi o viaţă.

Citește știrea
Postează comentariu

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Actualitate

Dacă e victorie… aşa să fie!

Știre publicată în urmă cu

în data de

„Minuni în vremea noastră, nu văd a se mai face (din „Toporul şi Pădurea“ a lui Grigore Alexandrescu)

Din tolba cu amintiri: terminasem anul III, şi făceam practica de vară la Spitalul din Piatra Neamţ. Eram un grup mărişor (12-14 colegi), ne luam treaba în serios şi-i mai scuteam pe medici de povara întocmirii foilor de observaţie şi a altor mărunţişuri. Către sfârşitul săptămânii, doctorul Dumitru Ţapov, cunoscut ginecolog, ne întreba dacă nu ne ducem în excursie. Cum spuneam că stăm cam prost cu banii (nu era o minciună), băga amândouă mâinile în buzunarul generos al şorţului pe care-l purta peste halat şi făcea cuvenita corectură : „poftiţi,duceţi-vă să nu vă prind pe aici până luni dimineaţa!“. Ce timpuri!

Aşa am cunoscut Ceahlăul şi lacul de acumulare, Cheile Bicazului, Lacul Roşu, mănăstirile, Cetatea Neamţului şi alte minunate obiective turistice ale Neamţului.

Întorcându-mă la zilele noastre, mărturisesc că de multă vreme n-am mai încercat o stare de satisfacţie particulară. Mai exact din 2009, când Bogdan Aurescu şi echipa lui, reuşeau să „aducă acasă“ (ce splendidă exprimare pentru o ţară!), după dezbateri furtunoase, Insula Şerpilor, prin hotărârea Tribunalului Internaţional de la Haga.

Numai că… nu ştiu cum se face că succesul distinsului diplomat (actual ministru de Externe), intens mediatizat, are ceva dintr-o victorie a la Pyrus*, fiindcă chiar dacă România a sporit în suprafaţă cu aproape zece mii de kilometri pătraţi de apă de mare (cât pe ce să zic… de ploaie !), nimic nu s-a schimbat în statutul insulei. N-am auzit ca administraţia noastră să fi înfipt un par cu o pancartă lămuritoare în pământul ei. Ba aş zice că anexarea Crimeii de către maica Rusie, ne-a adus gard în gard cu tătucul Putin, nu cu Ucraina, cu care împărţeam o frontieră destul de lungă.

Revenind la bucuriile mele, vestea că Judeţul Neamţ a reintrat în drepturile sale asupra Cheilor Bicazului (sper că şi asupra Lacului Roşu), mi-a creat sentimentul dreptăţii şi al împlinirii adevărate. Nu mă îndoiesc că vor exista glasuri destule care vor susţine că este mai puţin important cui revine administrarea teritoriului disputat, dar le las dreptul la opinie.

Ce mă interesează pe mine (sper că administraţia noastră se va afla la înălţime) este ca monumentul natural al Cheilor Bicazului să-şi recapete frumuseţea inegalabilă şi demnitatea cuvenită, prin descotorosirea de monstruoasele magherniţe pentru artizanat din cuprinsul lor.

O spun pe şleau şi apăsat: dacă Prefectura, Consiliul Judeţean şi celelalte instituţii implicate nu vor demola acele odioase cancere de pe obrazul Cheilor şi nu vor interzice, sub aspre sancţiuni, ridicarea altora, înseamnă că au acţionat în dorul lelei şi mai bine le lăsau pe seama conaţionalilor noştri. Aveam cel puţin scuza că minoritarii noştri majoritari mor de dragul patriei comune şi de grija de a face cunoscute şi altora, frumuseţile pământului românesc.

Nu, să fim bineînţeleşi, nu am nimic cu artizanatul şi cu amintirile. Dimpotrivă. Oamenii au nevoie de ele. Dar în limitele bunului simţ, nu alterând drastic şi iremediabil frumuseţea şi măreţia peisajului natural ori simbolurile locului. Cum să să păstrezi o imagine fastuoasă a Cheilor, având în prim plan cunoscutele magherniţe şi nu mai puţin expresia unui folclor îndoielnic?

Mărturisesc că, faţă de agresiunea asta impardonabilă (Dumnezeu să mă ierte dacă greşesc), cu bunăştiinţă şi intenţie pusă în operă, când a fost posibil, am evitat Cheile Bicazului. Ba, atunci când am avut oaspeţi din afara ţării, mi-am cerut iertare pentru ceea ce se petrecea acolo. Cum aş fi făcut şi la Capela Sixtină dacă sub peretele cu „Judecata de Apoi“ a lui Buonarotti ar fi fost o tejghea cu gondole veneţiene din plastic, cu turnul din Pisa sau cu miniatura columnei lui Traian din ghips.

Locul gheretelor cu artizanat şi amintiri este la intrarea şi ieşirea din Chei, fără nicio pierdere pentru meşteşugari, artizani şi negustori. Li se pot aloca spaţii după dorinţă.

Nu e puţin lucru ca Internetul să plaseze, ca valoare mondială, Cheile Bicazului pe locul doi sau trei la această categorie de peisaj, şi noi să ne facem că nici n-ar fi vorba de ţara noastră.

Să nu desconsiderăm aspectele aparent minore, fiindcă avem datoria să păstrăm demnitatea, frumuseţea şi strălucirea meritate acestei bogăţii cu care ne-a dăruit Dumnezeu.

*Victorie cu un preţ atât de mare, încât echivalează cu o pierdere (Pyrus contra romanilor, la Asculum, 276 î.Chr).

Citește știrea

Administrație

Statuia lui Ştefan cel Mare şi Sfânt – (pamflet – avertisment)

Știre publicată în urmă cu

în data de

Stă Măria Sa pe soclu şi priveşte cu necaz/

Cum vătaful şi slujbaşii nu se-mpiedică-n Ucaz;/

Ridicară calemgii trei gherete pe furiş/

Şi în nepăsarea urbei îşi văd de alişveriş./

 

În traducere înseamnă că Ştefan nu înţelege/

Cum primarul şi-acoliţii nu s-au poticnit de Lege./

Şi sub zidul Curţii Sale trei spelunci au construit/

Şi în nepăsarea noastră fac ceea ce ştiu – profit./

 

Încruntat, de sus, priveşte cum făţarnicii depun/

Flori la poalele statuii şi în loc de drumul bun/

Aleg calea lesnicioasă a băltirii în păcat/

La nici cincisprezece stânjeni de altaru-nvecinat./

 

De-ar putea ridica spada singur şi-ar croi dreptate,/

Ar cădea câteva tigve proaste şi înfumurate,/

Dar aşa aşteaptă, bietul, ca noi, cei de trei parale,/

Moldovenii săi, mulţimea, ample oşti electorale,/

 

Noi, cei păcăliţi de-a pururi, să purcedem la atac/

Şi la primele alegeri poate le-om veni de hac,/

Iar primarul şi ciracii, ce azi nu-şi încap în fire,/

Vor rămâne-n cartea urbei doar o tristă amintire./

 

Tuturor acestor umbre, hotărât trebuie spus/

Că prestaţia injustă a văzut-o Cel de Sus/

Şi pedepsa lui, târzie, vine pentru fiecare,/

Căci justiţia divină… nu cunoaşte suspendare.

 

(Ioan CLOPOŢEL, acelaşi observator conservator)

Citește știrea

Actualitate

In memoriam: Profesorul universitar Dan Mircea Borş (1939-2020)

Știre publicată în urmă cu

în data de

S-a stins din viaţă matematicianul Dan-Mircea Borş, fiu al cunoscutului dascăl Constantin Borş, cel care a părăsit cariera universitară ieşeană, pentru a întemeia în Piatra Neamţ o şcoală matematică de cel mai înalt prestigiu, ilustrată de matematicieni valoroşi, de talie naţională şi mondială.

Fiu unic al familiei, Dan-Mircea Borş a absolvit cursurile Liceului „Petru Rareş“, iar între 1955-1961, pregătindu-se pentru aceeaşi carieră ca a tatălui său, a urmat cursurile Facultăţii de Matematică şi Fizică din cadrul Universităţii „Alexandru ioan Cuza“ din Iaşi.

Din anul 1960 până în anul 2004 a activat în cadrul Catedrei de Matematică a Universităţii Tehnice „Gheorghe Asachi“ din Iaşi, unde a obţinut titlul de doctor în Ştiinţe Matematice (1987) cu teza „Ecuaţii diferenţiale pentru funcţii de mulţime. Probleme de comportare“ sub îndrumarea cunoscutului profesor Adolf Haimovici. Tot aici a urcat treptele consacrării didactice universitare până la titlul de conferenţiar.

A fost interesat în mod deosebit de domeniile geometriei, algebrei liniare şi slab-liniare, al ecuaţiilor diferenţiale şi cercetării operaţionale, pentru ca, în cadrul cercetărilor asupra ecuaţiilor integrale cu măsuri să stabilească o teoremă originală de existenţă locală de tip Karathéodory şi o alta de unicitate de tip Picard pentru soluţiile unei ecuaţii de tip Volterra.

Din anul 1990, când în cadrul Universităţii Tehnice a luat fiinţă Facultatea de Automatică şi Ccalculatoare, a predat cursul de analiză matematică la zi şi seral până în anul 2004, când s-a retras din activitatea curentă, fără a întrerupe legăturile cu lumea universitară.

De-a lungul întregii sale cariere, a redactat mai multe cursuri pentru studenţi, a elaborat cărţi şi manuale de specialitate şi a publicat numeroase articole ştiinţifice, lucrări matematice şi a colaborat cu revista „Zentralblatt für Mathematik“ din Germania.

Spirit activ, mereu interesat de istorie şi de mersul societăţii, profesorul Dan-Mircea Borş a fost pasionat de studiile filozofice şi, odată cu trecerea anilor, şi de religie şi de rolul acesteia în viaţa oamenilor.

În anul 1963 s-a căsătorit cu Maria Capşa, şi ea profesor universitar al centrului işean, fiică a preotului Neculai Capşa de la Parohia Precista şi a Alexandrinei Gavrilescu, căsătorie binecuvântată cu două fiice.

În permanenţă legat de locurile natale, în anul 2015 s-a mutat definitiv împreună cu soţia în Piatra Neamţ, unde au reînnodat relaţiile cu foşti colegi şi cu alţi prieteni şi unde au fost nelipsiţi de la evenimentele culturale organizate de Biblioteca Judeţeană „G.T. Kirileanu“ şi altele.

Dan-Mircea Borş a fost un om profund religios, şi-a iubit familia şi prietenii şi, în mod deosebit, cele două nepoate Natalia şi Marina.

Dispariţia lui este o grea pierdere pentru învăţământul matematic naţional, pentru comunitatea nemţeană şi pentru cei care i-au fost aproape. Printre aceştia se numără şi semnatarul acestor rânduri, graţie unor prieteni comuni. Rămâne în amintire ca un partener de dialog erudit şi plăcut, modest şi sincer, care nu ezita să-mi comenteze consemnările publicate în „Monitorul de Neamţ“.

Să ne rugăm pentru odihna sa veşnică!

Citește știrea

Trending