Contactează-ne

Arhivă 2005-2017

Ochiul public: Cu mascã, fãrã mascã

Știre publicată în urmă cu

în data de

N-am crezut cã vor trece atîtea si atîtea sãptãmîni pînã sã ne regãsim în aceste pagini. Subiecte, slavã Cerului, au tot fost, doar cã timpul meu liber si inspiratia n-au avut parte de întîlniri cu final fericit. Ajuns de douã sãptãmîni în capitala Belgiei si a Europei, uitînd sã cer voie unor spirite pietrene zbuciumate, care se bagã singure în seamã, nu am defel mai mult timp liber. Însã, viata si lucrul sub o presiune neromâneascã confirmã încã o datã ceea ce multi refuzã sã recunoascã: te pot face sã gîndesti mai limpede la cele de acasã. Cînd resursa de ironie renaste si ea, o anume relaxare vine de la sine. S-a întîmplat sã intru alãturi de trei colegi de stagiu (*), în urmã cu cîteva zile, într-o prãvãlie cochetã din interminabilul centru istoric al Bruxelles-ului. Vitrina îsi fãcuse datoria, „agãtîndu-ne“ cu niste mãsti fantastice. Chipul Maestrului Yoda, personajul acela mic si charismatic din Rãzboiul Stelelor, mi s-a pãrut de departe a fi cea mai reusitã lucrare. Înãuntru, aveam la rîndul nostru sã rãmînem mascã. Agãtatã într-un cîrlig, se strîmba o fatã de Bill Clinton atît de remodelatã încît semãna cu Adrian Nãstase! Omul de la tejghea, un homosexual pasiv, agresiv de coafat si machiat, dar super-super manierat, n-avea cum sã priceapã de ce mã stricam de rîs taman în capitala tãrii care si azi considerã cã retragerea din… Congo a fost una rusinoasã. În altã zi, una dintre primele, marcatã de botezul utilizãrii metroului local, aproape cã n-a fost statie în care sã nu dãm de cîte unul de-al nostru. Dacã îi adunã Politia pe toti odatã, se face de-un taraf, cu rezerve cu tot. Am fost realmente impresionati de îmbrãcãmintea lor curatã, în contrast violent cu mizeria din Bruxelles. La sfîrsit de sãptãmînã, mai ales, aceastã urbe – ajunsã capitalã europeanã cam din gresealã – trãieste sub ocupatia gunoaielor. E o mãzãcie de nedescris, de neimaginat în România, un dezastru trecut generos cu vederea, în ciuda minunatului cod neaplicat al culorilor pentru sacii de gunoi. Ca o ironie a sortii, predominã albul, semnalînd deseurile nesortate. Na, uite cã am uitat codul culorilor gunoaielor din Piatra. O fi rãmas una pentru „nesortate“? Asta e, orice as face, tot spre Piatra ajung sã virez. Ceea ce nu e foarte greu, cîtã vreme aici trec drept cel ce vine din Pinalty Land. Alãturi de colegii din Mischie Land si Mazãre Land, m-am scos ieftin, cãci nu ni se aplicã apelarea manelistã de tip Adi de la Vîlcea. Dacã tot integrez Piatra în context, cred cã meritã povestitã o întîmplare parcã ruptã din filme. Era la ceas de dimineatã clasicã pe aici, cînd ajungi sã acuzi termometrele de minciunã sfruntatã. În statia de tramvai de la intersectia Defacqz cu Louise, mi-a sãrit în ochi o femeie mãrunticã, uscatã, poate la vreo 50-55 de ani, cu niste ochi albastri aproape ireali. Purta o scurtã mai putin obisnuitã, avînd cusutã pe mîneca dreaptã o emblemã brodatã ce trimitea la o expeditie pe Vîrful Annapurna, din Himalaya. N-am rezistat tentatiei, poate si din cauza frigului pãtrunzãtor ce nu pãrea s-o afecteze, si am întrebat-o ca tot tãranul român dacã scurta e originalã, dacã are vreo legãturã cu ce e brodat pe emblemã. Miratã mai degrabã de continutul întrebãrii, decît de impolitete, a zis cã da si, la rîndul ei, a fost curioasã sã afle de unde atîta curiozitate pe capul meu. I-am spus cã la mine acasã, în România, am un prieten alpinist de alpinist, obisnuit cu altitudinile cele mari ale lumii. A dat din cap a întelegere, iar cînd sã îmi cer repede încã o datã scuze pentru deranj, pentru cã venea si tramvaiul, m-a trosnit întrebîndu-mã: „Prietenul dumneavoastrã se numeste Lakatusu?“ Pînã sã mã dezmeticesc, se pierduse deja printre cãlãtorii grãbiti. Nu mai trebuia nici o mascã, nici un Yoda – fata mea tinea loc de cuvinte. Revenind la tara unde problemele lingvistice i-au fãcut pe oameni sã se batã în stradã si în anii ’60 ai secolului trecut, se spune cã nimic nu o caracterizeazã mai bine decît „unitatea prin suspiciune reciprocã“. Regatul Belgiei, dintotdeauna o tarã divizatã, este surprinzãtor de animat, subiect al teoriilor de conspiratie, al tulburãrilor politice si instabilitãtii sociale, în care Constitutia si familia regalã au actionat ca forte unificatoare. Simpla formulare oficialã a formei de organizare este pe deplin grãitoare: stat federal format din trei comunitãti culturale (neerlandofonã, francofonã si germanofonã) si trei regiuni (Flandra, Valonia si Bruxelles – Capitalã). Condamnat fiind sã descopãr Belgia începînd cu capitala, nu pot ocoli douã repere impresionante ale acestei regiuni: PIB pe cap de locuitor – 46.378 euro; ponderea salariatilor din sectorul serviciilor – 88,8%. Dincolo de aceste cifre si altele ce descriu prosperitatea, aceasta nu este ostentativã, nici mãcar la miile si miile de functionari europeni prea bine plãtiti, proveniti din varii spatii culturale. Masca de Bruxelles pe care o poartã lumea de aici devine o certitudine de la o zi la alta. Dacã regulile si rigorile impuse de, scuzati expresia, birocratia functionalã a Uniunii nu s-ar prãbusi efectiv peste tine, ai putea lesne face o paralelã cu bucurestenizarea de odinioarã a parvenitilor din provincie. Mãstile purtate de români devin astfel cu atît mai interesant de urmãrit. Printre ei, 26 au de petrecut încã 8 sãptãmîni la un stagiu organizat de Uniunea Nationalã a Consiliilor Judetene din România. Voi reveni. Ca de obicei, fãrã mascã.

Citește știrea
Postează comentariu

Lasă un răspuns

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Advertisement








Trending