Publicitate

■ sărbătoarea mai este cunoscută şi sub numele de Ispas, de la cuvîntul de origine slavonă Supasu, care înseamnă Mîntuitorul ■ în tradiţia populară se mai spune că de Înălţare nu este bine să se împrumute bani şi să fie certuri ■ astăzi se mai sărbătoreşte şi Paştele cailor ■

Înălţarea Domnului, marea sărbătoare creştină de astăzi, se mai numeşte în popor şi Ispas, de la cuvîntul de origine slavonă Supasu, care înseamnă Mîntuitorul, ea fiind sărbătorită întotdeauna la 40 de zile după Înviere. Este evenimentul în care Biserica face amintire în fiecare an de ultimul eveniment din viaţa pămînteană a Mîntuitorului, care prin înălţarea Sa la cer încheie activitatea de răscumpărare a neamului omenesc din robia morţii şi a păcatului. Timp de patruzeci de zile după Învierea Sa, Domnul Hristos a rămas cu ucenicii Săi, învăţîndu-i şi pregătindu-i să devină propovăduitori iscusiţi ai Evangheliei. Apoi, S-a înălţat la cer, promiţându-le că Îl va trimite pe Mîngîietorul, Duhul Adevărului, Care S-a pogorît asupra ucenicilor la zece zile după plecarea Sa. Joi, în a şasea săptămână de la Sfintele Paşti, Biserica sărbătoreşte Înălţarea la cer a Domnului Hristos.Potrivit credinţei ortodoxe, la 40 de zile de la Învierea lui Iisus Hristos, românii înroşesc ouă, fac pască şi pregătesc bucate din miel, întocmai ca la masa de Paşti, iar salutul este „Hristos s-a înălţat! – Adevărat s-a înălţat!“. Sărbătoarea a căpătat o importanţă deosebită după ce Sfînta împărăteasă Elena, mama Sfîntului Constantin cel Mare, a construit o biserică măreaţă pe muntele Măslinilor, de unde se înălţase Domnul şi unde sărbătoarea se prăznuia cu mare fast, aşa cum se face şi în prezent. Tot în această zi, în bisericile românilor se face pomenirea eroilor morţi pe cîmpurile de luptă, pentru ca sufletele lor să se bucure de ajutorul Mîntuitorului înălţat la cer. În unele părţi de ţară, în ajunul Înălţării, seara, se pun frunze de pelin la ferestre, uşi şi în paturi. În alte zone ale României se leagă frunze de nuc peste brîu, pentru că Mîntuitorul le-ar fi purtat în momentul Înălţării. Mai e tradiţia ca fetele şi feciorii să meargă la pădure şi să culeagă frunze de alun cu care fac vrăji de dragoste sau pentru a le folosi ca plante tămăduitoare. Se zice că Cerurile sînt deschise de la Paşti pînă la Înălţare, iar cei care mor în această perioadă nu mai trec prin Judecata de Apoi şi ajung direct în Rai. Tot în această zi se fac pomeni şi se împart pentru morţi, în special brînză, pîine şi rachiu.

Nu-i bine să împrumutăm bani astăzi

Casele şi mormintele se împodobesc, în unele zone, cu frunze de paltin, iar la ferestre se pun frunze de leuştean. În credinţa populară se mai spune că de Înălţare nu împrumută sare şi este bine ca oamenii să se bată cu leuştean, pentru a fi feriţi de rele şi boli. La fel şi vitele sînt bătute cu leuştean, ca să se îngraşe, să fie sănătoase şi ferite de vrăjitorii. De asemenea, la Înălţare, se taie păr din vîrful cozilor de la vite şi se îngroapă într-un furnicar, cu urarea: „Să dea Dumnezeuatîţia miei şi viţei cîte furnici sînt!“. Tot în această zi se sfinţesc plantele de leac – leuşteanul, paltinul sau alunul. Pentru sporul casei, în numeroase ale României gospodinele prepară păsat fiert în lapte dulce. Păsatul este mălaiul măcinat mai mare care se fierbe în apă, cu puţină sare şi cu vanilie. După ce a fiert, se adaugă lapte şi preparatul este lăsat să mai clocotească circa trei minute. Cînd se răceşte, păsatul fiert în lapte se toarnă în căni şi se împart copiilor şi săracilor. În popor există credinţa că semănăturile trebuie să se încheie pînă în ziua de Ispas. În caz contrar, gospodarii care mai pun în pămînt după această zi nu vor avea rod bogat la culturi. Ziua de Înălţare este ultima din an cînd se vopsesc ouă roşii şi se sfinţesc la biserică. La sfîrşitul slujbei, se împart săracilor pachete cu ouă, pască, plăcinte, pîine, etc. De Ispas tradiţia mai arată că nu trebuie să ne certăm cu nimeni şi nu trebuie să încurajăm resentimentele. Dacă se respectă această datină, duşmanii nu vor avea putere asupra noastră şi vom fi mai sănătoşi tot anul. Pentru vigoarea fizică şi spirituală a membrilor familiei, pentru ca paguba să ocolească o gospodărie, în această zi nu se înstrăinează nici un obiect din casă şi nu se împrumută bani. Cum se întîmplă şi la alte sărbători mari, mulţi obişnuiesc să ţină trei zile de sărbătoare, începînd cu ajunul, adică miercuri, zi de post, continuînd cu vineri, altă zi de post. Sînt locuri în care aceste zile sînt numite „Bălţatele“, pentru că oamenii s-au obişnuit să muncească miercuri dimineaţă, începînd sărbătoarea abia de după- amiază, iar vineri după prînz să lucreze. De aceea sînt „bălţate“, căci au şi părţi de sărbătoare, şi părţi de lucru! De „Bălţate“ nu e bine să se muncească, fiind „dezlegare“ doar la a culege ierburi de leac. Prin Banat sau în Ţara Haţegului, în unele sate, se face „nedeie“ în ziua de Înălţare. E o sărbătoare la care participă toţi oamenii din sat, dar şi rudele lor plecate prin alte părţi sau prietenii. E un prilej de a se întîlni şi de a se bucura împreună, sub binecuvîntarea sărbătorii. Nu degeaba nedeii i se mai spune şi rugă. După slujbă, are loc o procesiune pe cîmp, prilej cu care se sfinţesc recoltele. În unele locuri, se ocoleşte satul cu lanurile, apoi oamenii merg şi în pădurile din jur. Împodobirea cu flori şi spice verzi de grîu a bisericilor şi a caselor nu este doar un obicei frumos: mulţi cred că astăzi se sfinţesc holdele şi fînul.

Paştele cailor

În aceeaşi zi cu Înălţarea Domnului se mai celebrează şi Paştele cailor sau Joia iepelor. Expresia „la paştele cailor“ a intrat în limbajul comun desemnînd ceva foarte îndepărtat ca timp, sau niciodată. Această expresie se pare că nu e de regăsit în alte spaţii culturale decît în cel romînesc. O legendă spune că, atunci cînd Fecioara Maria îl năştea pe Isus, caii făceau gălăgie şi aceasta i-ar fi blestemat să fie animale mereu flamînde, cu excepţia unei singure zile pe an – Paştele cailor. În trecut, sărbatoarea este prilej pentru organizarea de tîrguri şi pentru încheierea unor afaceri. De Paştele lor, aceste animale nu sînt puse la căruţă, iar în trecut, în unele zone, se făceau slujbe religioase pentru sănătatea dobitoacelor. Se spune că Paştele cailor provine din Transilvania şi este sărbătorit în zilele cînd Paştele ortodox coincide cu cel catolic. Explicaţia este că în vechime, atunci cînd Paştele ortodox nu coincidea cu cel catolic, ţăranii de credinţă ortodoxă împrumutau caii de la cei catolici şi invers. Cînd cele două sărbatori coincideau, caii se odihneau şi era Paştele lor. Expresia „la paştele cailor“ mai are şi sensul de „la calendele grecesti” (Ad calendas graecas – în limba latină). Expresia fusese atribuită de Suetoniu împaratului roman Augustus. Acesta ar fi afirmat despre cei răi-platnici ca îşi achită datoriile „ad calendas graecas“, referire ironică la faptul ca grecii, spre deosebire de romani, nu aveau prima zi a lunii din calendar (numită calendae), zi obişnuită de restituire a datoriilor. Calendele reprezintă o sarbătoare a romanilor şi nu apare la greci. Din acest motiv „calendele greceşti“ reprezintă o sărbătoare care nu a avut loc şi nu va avea loc vreodată.

Comentarii Facebook
- Publicitate -

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here