Publicitate

Îl preţuiesc sincer pe publicistul şi istoricul în devenire Ion Cristoiu, dar mă tot agasează de ceva vreme cu o concluzie, pe care o reiterează ori de câte ori i se dă ocazia. Ocaziile care se intersectează cu concluzia domniei sale se ivesc în dezbaterile televizate, la care are calitatea de invitat remunerat, dezbateri pe care le urmăresc cu interes. Nu mai departe, în seara zilei de 11 ianuarie, la postul de televiziune Antena 3, pomenindu-se în treacăt despre Revoluţia din decembrie 1989, maestrul a intervenit iritat, precizând că n-a fost nici o revoluţie, ci o veritabilă „lovitură de stat“. A insistat ca toţi să renunţăm în a mai defini evenimentul ca revoluţie. Realizatorul emisiunii, pe bună dreptate, i-a cerut maestrului să-şi argumenteze concluzia. Cunoscând faptul că, Ion Cristoiu şi-a câştigat statutul de „stâlp al bibliotecilor“, m-am concentrat să-i înţeleg argumentaţia, convins fiind că aceasta ar fi de sorginte istorică. Nu mică mi-a fost stupefacţia când l-am auzit că susţine teza „Loviturii de stat“ pentru că, în Dosarele Revoluţiei, recent redeschise, procurorii militari au definit evenimentul ca „Lovitură de stat“. O astfel de definire, venită din partea unor procurori şi nu a unor instanţe judecătoreşti, se pare că a avut darul să-l convingă pe Ion Cristoiu, care a reiterat concluzia în toate ocaziile, ceea ce m-a contrariat destul de mult. Sunt la curent de multă vreme cu sforţările unor procurori militari, în frunte cu vestitul procuror militar, generalul Voinea, dar şi a altor personaje prea puţin dezinteresate de adevăr, pentru a demonstra că evenimentele din decembrie 1989 au fost lovitură de stat şi nicidecum revoluţie, sau măcar o revoltă. Conform zicalei „Câte bordeie atâtea obiceie“, opinia publică îşi disipează convingerile între revoluţie, revoltă şi lovitură de stat. În fond suntem o ţară liberă şi fiecare are dreptul la o opinie, atâta timp cât aceasta nu deranjează pe ceilalţi. De când cu demascarea procurorilor DNA, opiniile procurorilor mă lasă rece. Pe mine mă deranjează opinia lui Ion Cristoiu şi vreau să o înţeleg, pentru a nu rătăci. De exemplu, la procesul Ceauşeştilor, procurorul Voinea cerea lătrător condamnarea acestora, inclusiv pentru moartea a vreo 70.000 de timişoreni în evenimentele de până la 22 decembrie. Aproape o mie de victime, înregistrate după acea dată, nu mai puteau fi puse în sarcina Ceauşeştilor, aşa că au fost transferate în Dosarul Revoluţiei, în sarcina lui Iliescu, Roman, Stănculescu şi alte câteva personaje din conducerea CFSN. Deşi atunci condamnarea şi executarea Ceauşeştilor a fost un act de uşurare generală, astăzi, majoritatea celor care urau cuplul şi regimul lor, consideră că procesul respectiv a fost o mascaradă, de care românii şi Justiţia Română nu au de ce să fie mândri. A fost o ruşine, cu care Justiţia militară v-a rămâne în veci stigmatizată. Măcar atunci, generalul Popa, care pronunţase sentinţa, s-a sinucis. În schimb, generalul Voinea trăieşte bine mersi, fără angoase, cu acces la spaţiul public, de unde pronunţă sentinţe şi acum.

Reluând Dosarele Revoluţiei, procuratura militară este în mare impas

Procurorii militari sunt conştienţi că dacă judecă faptele în contextul unei revoluţii, acest context e irelevant pentru a stabili responsabilităţi, pe când în contextul unei lovituri de stat, irelevanţa nu poate fi invocată. În Dosarul Revoluţiei, procurorii militari trebuie să justifice moartea a aproape o mie de oameni, civili şi militari. Ştim cine au fost aceşti oameni, dar astăzi vrem să aflăm adevărul şi să ni se explice, cine a apăsat pe trăgaci după 22 decembrie. În rechizitoriul întocmit cu multă scrupulozitate, în mii de dosare, procurorii au arătat câte sute de mii de cartuşe s-au consumat şi cu ce armament s-a tras. Procurorii nu au aflat încă şi cine a tras, acesta constituind marele lor impas. Pentru a ieşi din impas, procurorii militari au găsit o explicaţie pentru ai exonera de răspundere pe cei care au mânuit armamentul şi pe comandanţii lor. Soluţia găsită a fost că singurii vinovaţi ai crimelor produse au fost cei care au indus la televizor psihoza colectivă cu „teroriştii“, pentru a acapara puterea şi a o menţine. Cine crede că un astfel de scenariu poate fi înghiţit pe nemestecate de oamenii de bună credinţă care au trăit acele momente, ne crede o naţiune de proşti. Dacă o astfel de abordare este îmbrăţişată şi de maestrul Ion Cristoiu, care caută răspunsuri prin biblioteci, ce rămâne să mai credem despre alţii, care susţin teza „Loviturii de stat“, nu cu argumente istorice sau juridice, ci din aversiune faţă de FSN, faţă de Ion Iliescu, faţă de „emanaţii revoluţiei“. Nici măcar nu se încearcă înlocuirea statutului de „emanat al revoluţiei“ cu statutul de „emanat al loviturii de stat“. După concepţia acestor apostoli ai loviturii de stat, Revoluţia română ar trebui să capete în, discursul public, conotaţiile unei conspiraţii, pusă la cale de câţiva „băieţi deştepţi“, dornici să acapareze cu orice preţ puterea, prostind instant milioane de români în ziua de 22 decembrie 1989, ca într-o şedinţă de psihoză colectivă. Se impune mai mult ca oricând un recurs la memorie şi să ne reamintim faptul că, începând cu 22 decembrie şi până la condamnarea Ceauşeştilor, act de justiţie reprobabil, toţi eram îngrijoraţi şi ne aţteptam la riposte dure din partea structurilor de forţă ale regimului, după cum se întâmplase anterior la Timişoara. Nu am întâlnit atunci oameni care să nu fie conştienţi de posibile acţiuni de factură teroristă din partea serviciilor noastre şi ale altora. Se uită, în mod deliberat, că însuşi Ceauşescu ne îngrozise, evidenţiind public pericolul intervenţionismului extern în acele zile, pentru a justifica crimele regimului, din zilele de 14-17 decembrie, de la Timişoara. În ce priveşte realitatea intervenţionismului extern, Ceauşescu nu exagera, fiind la curent cu dedesubturile înţelegerii de la Malta, dintre Bush, Gorbaciov şi Mitterand. Astăzi avem confirmate concentrările de forţe la graniţele de Est şi de Vest ale României, precum şi contribuţiile serviciilor sovietice, maghiare, sârbeşti şi chiar franceze. Se pare că acestea sunt subiecte de care parchetele militare se feresc ca dracu de tămâie în desluşirea iţelor Dosarului Revoluţiei.

Eroii Loviturii de stat“ nu sunt alţii decât „Eroii Revoluţiei

Paradoxal, astăzi, mulţi susţinători înfocaţi ai tezei „Loviturii de stat“, printre care şi controversatul Mărieş, sunt posesori ai certificatelor de Eroi ai Revoluţiei sau de Persoană cu rol determinant în Revoluţie, în baza cărora au câştigat şi câştigă bonificaţii substanţiale. Mulţi dintre ei, nu numai că nu au fost victime, dar nu s-au ales nici măcar cu o zgârietură. Nu înţeleg de ce aceşti vajnici susţinători ai tezei „Loviturii de stat“, care sunt şi posesori de certificate, nu militează la fel de vehement pentru preschimbarea titlurilor de Eroi ai revoluţiei în Eroi al Loviturii de stat. Avantajul ar fi că, dacă de pe urma unei revoluţii nu prea poţi cere revendicări, de pe urma unei lovituri de stat poţi. Doar la români s-a putut întâmpla ca mulţi dintre revoluţionari să constituie primele eşaloane ale celor numiţi ,„Profitorii revoluţiei“. Susţinând teza „Loviturii de stat“, având un certificat în buzunar, obţinut de pe urma revoluţiei, unii dintre revoluţionari s-au gândit să- şi maximizeze bonificaţiile. În Dosarele Revoluţiei, unde „revoluţia“ este convertită în „Lovitură de stat“, de către Procuratura militară, mii de revoluţionari s-au înscris la despăgubiri substanţiale, pe care le vor primi la botezul „Loviturii de stat“. Merită sacrificiul de a pierde certificatul de revoluţionar, care devine nul de drept într-o lovitură de stat.

Ce lăsăm noi tinerei generaţii – „Revoluţie“ sau „Lovitură de stat“?

Nu este în fişa postului ca procurorii să fie frământaţi de o astfel de dilemă. Dilema este născută din frustrarea unora, că între anii 1990 -1996, sistemul democratic instalat în România, nu le-a oferit lor pe tavă puterea. Ce să înţeleagă generaţia tânără? Că libertăţile câştigate sub toate aspectele, după care tânjiserăm decenii întregi, mulţi dintre noi încă din 1938, din timpul Dictaturii regale, au fost rodul unei lovituri de stat din 1989? Dacă ar fi fost aşa, tinerii ar trebui să creadă că „Lovitura de stat“ este una din cele mai progresiste forme de rebrenduire a unei epoci involute. Ar însemna că în decembrie 1989, o mână de securişti, de KGB-işti, de activişti PCR din eşaloanele inferioare, de militari fără onoare au fost adevăraţii patrioţi ai neamului şi ne-au scăpat de regimul comunist. Ar însemna că acestora ar trebui să le mulţumim şi să le facem statui la răspântii, lângă troiţe, nu dosare penale. Tinerii trebuie să ştie că pe plan intern şi extern este unanim acceptat faptul că, la 22 decembrie 1989, România a scăpat ireversibil de comunism. PCR, ca partid unic, s-a autodizolvat în acea zi, după care s-a instalat pluripartidismul. La alegerile din mai 1990 erau înscrise sute de partide în competiţie. Nu putem oferi generaţiilor tinere o pagină de istorie scrisă de procurori sau de revoluţionari de profesie. Ar fi nedrept faţă de aceste generaţii, dar ţi faţă de noi, cei care am trăit „Revoluţia în direct“. Nu ne poate nimeni confisca euforia trăită în acele zile, a câştigării libertăţii, când toţi românii de bună credinţă au fost de acord că vechiului regim îi sunase ceasul. Propaganda cu „Lovitura de stat“ şi cu „terorismul inventat la televizor“ este de un imbecilism pe care numai propăvăduitorii îl pot proba. Tinerii de astăzi trebuie să ştie că Ion Iliescu de atunci a avut rolul de a fi doar omul momentului. În 1990, 85% dintre români credeau în el din convingere. Ion Iliescu fusese recomandat poporului, cu mult înainte de Revoluţie, de către posturile de radio Europa Liberă şi Vocea Americii, care erau urmărite frecvent de milioane de români. În seara zilei de 22 decembrie, când Iliescu a apărut la televizor, aceste milioane de români, care auziseră de el, l-au văzut pentru prima oară şi i-au acordat tacit mandatele de încredere. Pentru a fi ales preşedinte peste 6 luni, cu un procent zdrobitor de 85%, Iliescu nu avea nevoie de o lovitură de stat. Reprezentanţii statelor care girau cele două posturi de radio aveau să se întâlnească la Malta în toamna anului 1989, pentru a pune la cale dărâmarea regimului Ceauşescu, dar şi succesiunea la conducerea noii Românii. Aceasta este din istorie, nu din rechizitoriu.

loading...

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.