Publicitate

Dragostea bunicii pentru nepoţi nu are asemănătoare. Iar a enunţa reciproca este de-a dreptul un non-sens. Nu cred că am cunoscut o mai mare iubire pentru bunica lui ca a lui Tibi, nepotul inteligent şi atent la tot ce se petrece în jurul lui. Când avea vreo patru sau cinci anişori, cum-necum, în minţişoara lui a poposit ideea morţii şi mai ales, faptul cumplit că ea nu iartă pe nimeni. S-a îngrozit şi primul lui gând i-a zburat la Bibi. A alergat într-un suflet la ea şi a întrebat-o, în speranţa că ce a auzit despre afurisita de moarte nu este adevărat: – Cum Bibi, şi tu ai să mori – Da, dragul bunicii… Tibi a îmbrăţişat-o şi a început să plângă: – Dar eu nu vreau… nu vreau să mori… ce mă fac fără tine? Bibi a încercat să-l liniştească: – Tibi, este adevărat… dar asta o să se întâmple… hăt- departe, după foarte multă vreme, când tu ai să creşti, ai să fii mare, bărbat la casa ta, cu nevastă şi copii, ai să-i iubeşti pe ei… şi n-o să mai ai chiar atâta nevoie de mine… Băiatul nu s-a dat bătut : – Da’ eu nu vreau, nu vreau să cresc, să fiu mare, n-am nevoie nici de nevastă, nici de copii, vreau ca tu să trăieşti şi să fii cu mine… Vremea a trecut, viaţa şi-a văzut de ale ei, fără să ne întrebe pe noi ce şi cum, Tibi a păşit pragul minunat al adolescenţei şi timpul acela, evocat de Bibi… hăt-departe, a sosit mai repede decât ne aţteptam. Ce va fi în mintea şi în inima nepoţelului nu e greu de închipuit. Nici în ale celor care au cunoscut-o sau au fost aproape de Viorica (numele de Bibi rămâne numai pentru nepotul ei), trăirile nu sunt neînsemnate. În urmă cu multă vreme (Doamne, când a zburat aşa de repede ?!), când împreună cu soţia, deveneam nemţeni, Viorica şi familia ei au fost primele noastre cunoştinţe. Ne-au ajutat să trecem mai uşor peste greutăţile începuturilor şi drumul până la prietenie n-a fost deloc lung. În vechea casă a doamnei Olga Vasiliu, de pe strada Bicazului (astăzi doar amintire), Viorica a însemnat petecul de lumină de care ne simţeam atraşi şi noi şi mulţi alţii. Era o fiinţă delicată, haloul bunătăţii şi blândeţii ei fără egal, era lesne de descoperit. În permanenţă îi era frică de ceva, iar modul constant de exteriorizare, fie că era vorba de bucurie, amărăciune, de lucruri mari sau mărunte, erau lacrimile. Făceam cu toţii haz de această trăsătură, dar îi admiram memoria cu totul ieşită din comun, care ne scotea de fiecare dată din impas şi, mai ales, îi preţuiam dragostea pentru adevăr, aşa cum era el. Amintirile acelei vremi nu au egal. Eram tineri, entuziaşti, încercam să punem umărul, fiecare după puteri, la o viaţă mai bună pentru toţi şi ne împlineam menirile de oameni de bine şi profesionişti. Viorica Vasiliu (născută Dandu, din Bacău, mijlocia între cele trei fete ale familiei) a fost un dascăl dăruit, de valoare, cu cunoştinţe uluitoare, ataşată dar şi preţuită de elevii ei, la şcoală sau când era solicitată să-i ajute să treacă un hop, a fost o foarte bună colegă, fără ifose de persoană fără greşeală, revendicativă ori plină de orgolii nejustificate. A fost o familistă de vocaţie, de care nu s-a dezminţit. Şi-a găsit împlinirea în viaţa de familie, prin cele două fiice pe care le-a crescut şi le-a educat în spiritul datoriei către societate şi semeni, fiecare cu rosturile ei. Dar cea mai deplină şi mai binecuvântată legătură, fără egal, a fost cea deja amintită cu nepoţelul Tiberiu. Prietenia Vioricăi şi a soţului ei, Nuţu, era un adevărat privilegiu. Fiecare prietenie are trăsăturile, manifestările ei. Pentru noi, avea o notă aparte, de unicat. În apartamentul lor primitor dar neîncăpător pentru mulţimea celor care le treceau pragul, la fiecare aniversare, sărbătoare ori alt prilej de întâlnire, uşa ne era deschisă, fără excepţie, de trei ori: odată cu membrii de familie, alta cu colegii şi a treia cu prietenii. În ultima vreme, mai ales după ce am rămas singur, nu ne despărţeam nici o singură dată fără ca unul dintre cei doi să spună: „treci pe la noi!“. Nu aveam nevoie de o invitaţie specială, dar mărturisesc că o singură dată când s-a întâmplat ca ea să lipsească, am fost tulburat şi mi-am pus întrebări: „oare ce se petrece? I-am supărat cu ceva?“. Sfârşitul Vioricăi Vasiliu a fost neaşteptat şi, mai ales, brutal. Singura mângâiere pe care o poţi afla în asemenea nefericită împrejurare este să ştii că nu s-a chinuit prea mult, în umbra morţii. Nimic nu zboară mai repede decât vestea morţii. Am fost de-a dreptul uimit când, la foarte puţină vreme după ce s-a săvârşit din viaţă, nişte prieteni, plecaţi în Franţa, la copii, mă sunau, în speranţa că era vorba doar de un zvon. Din păcate, Viorica nu mai este cu noi. Lasă în urmă amintirea unei vieţi trăite în demnitate şi dragoste pentru familie şi societate, pentru valorile umane. Să-i fie ţărâna uşoară !

Comentarii Facebook
loading...

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.