Publicitate

În urmă cu foarte multă vreme, înainte de ’89, la una dintre reuniunile noastre de la Piatra Neamţ, aveam ca oaspeţi la un prânz protocolar, nişte obraze subţiri din străinătate.

Vorbisem cu oamenii restaurantului şi-i rugasem să fie la înălţime şi oamenii se ţinuseră de cuvânt: masa era frumos aranjată, strălucitoare şi în aţteptarea unor întârziaţi, ne delectam cu aroma fără egal a unei afinate oferită de o mănăstire. Când chelnerii au pus în faţa fiecărui comesean câte o porţie de mămăliguţă aurie şi aburindă, unul dintre invitaţii străini, curios de ceea ce vedea, a luat cu furculiţa o bucată şi, uşor ezitant, a gustat-o. M-am dus cu gândul la vorba cu „foamea, cel mai bun bucătar“ şi mi-am privit amuzat invitatul care, fără alt îndemn, a luat o felie de pâine albă din coşuleţul de pe masă, a întins cu cuţitul peste ea o porţie zdravănă de mămăligă şi a dat-o gata, fără prea multe mofturi. A dat peste cap paharul cu afinată (chelnerul din spatele lui i l-a umplut pe dată) şi a revenit la primul fel: pâine albă cu mămăligă fierbinte! Şi până ce nu a dat gata toată porţia de mămăligă nici că s-a lăsat. Abia mai apoi m-a chemat, cu un semn discret, mai aproape şi întrebat cam ce era felul acela neobişnuit. Ce alta să-i spun decât că era un fel de pâine, un însoţitor autohton al mâncărurilor noastre?

Mămăliga!

De câte ori n-am fost numiţi „popor de mămăligari“?! De câte ori nu am fost poftiţi să ne vedem de mămăliga noastră şi să-i lăsăm pe alţii să se ocupe de franzelele Europei şi ale lumii?! De câte ori mămăliga autohtonă nu i-a făcut pe unii să strâmbe din nas, ba să devină un fel de simbol naţional de mâna a doua, ca o monedă de schimb devalorizată, cu care nu poţi avea pretenţii şi acces la bunurile şi bucuriile lumii? Ba unii erau convinşi că mămăliga trecuse cumva şi în mintea noastră, făcându-ne răbdători peste poate, dacă nu cam prostănaci. Că până şi revoltele noastre nu semănau cu ale lor fiindcă, de fapt, că mămăliga a făcut… explozie!

Gura lumii… slobodă!

Ce să spun, cu mămăligă au crescut strămoşii noştri chiar dacă la vremea lor, mămăliga era de mei. Şi mai apoi, când a fost vremea porumbului, cu mămăliga au crescut Dosoftei şi Cantemir, şi Moţ Ion Roată, şi Vladimirescu, eroii de la Plevna, Eminescu, Coandă şi Creangă, Brâncuşi, Enescu şi câţi alţii. Şi mai cresc încă. Chiar dacă este cunoscută şi în alte părţi, mămăliga este românească, cel puţin prin aria de folosire şi constanţă.

Doamne fereşte să întrebi un străin:

– Voi… străinii, nu mâncaţi mămăligă?

– Vai, domnule, sar ofuscaţi şi plini de dispreţ cei de viţă nobilă ori sânge albastru, cum poţi să spui aşa ceva?!

Nuuuuuu, nici vorbă de mămăligă. Ei mănâncă Corn-flakes, Pop-corn şi alte specialităţi care n-au nici în clin, nici în mânecă, cu mămăliga, nu-i aşa?

Ba uite că au. Zică cine ce-o vrea, prioritatea în folosirea porumbului în alimentaţia omului ne aparţine. Şi nu de ieri, de azi. Porumbul fiert sau copt, pe care străinii nu-şi dau rândul să-l mestece pe plajele noastre, floricelele de porumb, „mălaiul“, alivencele, terciul, porumbul boabe, fiert şi amestecat cu prune uscate sau afumate şi câte altele sunt ale ţăranului nostru. El a inventat mămăliga, pentru că a fost iscusit şi a o preparat-o în ceaunul din orice casă, cu mult înainte ca fulgii şi sutele de preparate industrializate din porumb să se găsească pe toate drumurile. Mămăliga noastră poartă în auriul ei ceva din isteţimea românului de rând. De care nu trebuie să ne ruşinăm. Ba, s-o recomandăm şi altora. Chiar întinsă pe… pâine albă!

loading...

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.