Mai puţin ştiute despre domnitorul Alexandru Ioan I. Cuza în conştiinţa locuitorilor din Neamţ

Timpul, acest judecător inexorabil şi drept, care aşează pe fiecare la locul ce i se cuvine, nu în raport cu pretenţiile şi larma pe care a stârnit-o, ci cu opera pe care a creeat-o şi cu iubirea şi înţelegerea pe care a avut-o faţă de semenii săi, a dat dreptate lui Alexandru Ioan Cuza – domnitorul Unirii din 1859.

In perspectiva istorică slăbiciunile sale omeneşti se estompează, rămâne opera sa de mari proporţii, una dintre cele mai mari din întreaga istorie a neamului românesc.

Cel ce s-a născut în 1820, la Bârlad, fiul vornicului Ioan Cuza şi al Sultanei (născută Cazadini), prezent la marile evenimente istorice de la mijlocul veacului al XIX-lea, a rămas în istorie ca „Omul epocii“, în cei şapte ani de domnie (1859-1866). Tot acest apelativ nu s-a datorat numai calităţilor de bun comandant şi om politic, ci şi prin legile şi măsurile sale care au croit drumul viitorului stat naţional modern – România (24 ianuarie / 5 februarie 1862: deschiderea la Bucureşti a primului Parlament al României în care domnitorul Cuza proclama în mod solemn Unirea Definitivă a Principatelor, iar oraşul Bucureşti este proclamat capitala ţării).

Domnul Unirii ales la 5 ianuarie 1859 ca domn al Moldovei iar peste 19 zile, la 24 ianuarie acelaşi an, al Ţării Româneşti, al legii rurale, electorale, codului civil şi penal, învăţământului (cel primar gratuit şi obligatoriu), administraţiei, armatei, secularizării averilor mânăstireşti, a înfiinţării celor două universităţi de la Iaşi (1860) şi Bucureşti (1864) etc. a fost reprezentativ pentru aspiraţiile tinerei societăţi moderne, pentru ceea ce a dorit şi realizat poporul român în scurta sa domnie plină de reforme economice, sociale şi politice.

Nu întâmplător chipul domnitorului Alexandru Ioan I, aşa cum apare în titulatura oficială a României, a crescut cu trecerea timpului, după înlăturarea acestuia în 11/23 februarie 1866, cu toate că cele două viitoare partide de guvernământ de pe scena politică a ţării – liberalii şi conservatorii – care se succedau la putere, nu erau favorabile amintirii lui Cuza: doar ei îl îndepărtaseră de pe tron. Documentele de arhivă, memorialistica şi presa vremii arată că înfăptuitorul României moderne rămăsese în inima poporului, înmulţindu-se de la an la an.

Despte înmormântarea de la Ruginoasa şi comuna rurală Cuza Vodă

Începutul s-a făcut la ceremonia înmormântării de la Ruginoasa, Iaşi. Cel care a fost detronat în seara de 10 spre 11 februarie 1866, va sfârşi ca şi înaintaşul său de luptă, Nicolae Bălcescu, pe pământ străin, după o lungă suferinţă la 23 mai 1873, la Heidelberg, în Germania.

În rândul zecilor de mii de oameni veniţi să ia parte la înhumarea acestuia, din 29 mai 1873, la castelul din amintita localitate, se aflau şi delegaţi ai urbelor comunale din Piatra Neamţ, Roman şi Tîrgu Neamţ, sute de ţărani din satele meleagurilor dintre Bistriţa, Moldova şi Siret.

Probabil că şi cei plecaţi din această parte de ţară au făcut parte din rândul acelor „femei plângând în hohote“ şi „bătrânilor cu trupul tremurător de vârstă, putând să-i sprijine ca să vie să îngenuncheze înaintea binefăcătorului lor“, aşa cum consemna ziarul francez Le Monde Illustre din august 1873.

Emoţionant rămâne şi gestul însurăţeilor împroprietăriţi pe moşia Scheuleţul din fostul judeţ Roman, care hotărăsc, în ziua de 16 noiembrie 1878, când primesc loturile respective, ca noua lor aşezare să poarte numele de „Comuna rurală Cuza Vodă“. Faptul este adus la cunoştinţă prinţesei Elena, soţia fostului domnitor, printr-o adresă oficială, care, adânc mişcată, răspunde mulţumind că a citit „cu lacrimi în ochi acestă adresă ce face onoare poporului român“.

La constituirea consiliului comunal al noii comune, în ziua de 24 ianuarie pe stil vechi 1880, procesul verbal cuprinde şi o „demonstraţiune“ sau „moţiune de veneraţiune“, iubire şi respect faţă de memoria „marelui nostru făcător de bine“ şi faţă de soţia sa. Un exemplar al acestei „moţiuni“ „iscălit de toţi locuitorii comunei“, astăzi „cetăţeni liberi şi proprietari“ este trimis Doamnei Elena, de prefectul de Roman care îşi exprimă cu acest prilej „profundul său respect, stima şi admiraţia sa“.

Al doilea gest este acela al întemeietorilor Societăţii economice comerciale din comuna Filioara, azi Agapia, judeţul Neamţ – de fapt o societate cooperativă ţărănească, care dau instituţiei lor numele de „Cuza Vodă“. Aducând iniţiativa la cunoştinţă Elenei Cuza şi trimiţându-i totodată statutul, ei o roagă să patroneze şi să prezideze societatea. Răspunzând la 25 mai stil nou 1880, Doamna Elena le arată că „e foarte mişcată de sentimentele lor.

Bine au făcut că au dat numele lui Cuza care a emancipat pe ţăran şi i-a dat pământ. El voia să completeze opera sa, înfiinţând în fiecare judeţ câte o Bancă populară care să acorde ţăranilor împrumuturi cu dobândă mică, însă n-a avut timpul necesar să o facă. Şi ea şi fii ei devin membrii ai Societăţii din Filioara; le trimite contribuţia cuvenită; nu poate primi patronajul şi preşedenţia societăţii lor deoarece locuieşte în străinătate şi duce o viaţă retrasă“.

Judecata asupra vieţii şi operei lui Cuza Vodă se poate face în zilele noastre „fără ură şi părtinire“. A pierit ura celor loviţi de marile reforme din timpul domniei lui, s-au potolit patimile; nu e nevoie nici de părtinire, căci faptele vorbesc de la sine şi-i proclamă meritul. Nu întâmplător, la 25 mai stil vechi 1881, Zoe Sturdza, sora revoluţionarului Costache Negri, scriind la Paris lui Baligot de Bezne, afirma: „Principele Cuza va avea întotdeauna o pagină strălucitoare în istoria ţării sale. Căci dacă omul a avut slăbiciuni inerente sărmanei noastre naturi umane, suveranul a fost întotdeauna integru şi pătruns de cel mai mare patriotism“.

Câte ceva despre Alexandru Ioan Cuza

Născut în anul 1820, la Bârlad, şi mort la 23 mai 1873, la Heidelberg, în Germania, Alexandru Ioan Cuza a fost domn al României în perioada 1859-1866. Începând cu anul 1834, a făcut studii în străinătate, la Paris, Padova, Bologna. Intră în armată în anul 1839, apoi demisionează şi se căsătoreşte cu Elena Rosetti. În anul 1848, ia parte la adunarea din Blaj şi la mişcările din Moldova, după care, exilat, se adăposteşte în Bucovina. Întors, e director la Ministerul de Interne, apoi reintră în armată şi caimacanul Vogoride îl face repede din locotenent, colonel, sperând că-i va fi de ajutor contra unioniştilor.

Îl numeşte prefect de Galaţi în anul 1857, iar în anul 1859, devine ministru de război. Adunarea Electorală a Moldovei, în 5 ianuarie 1859, îl alege domn, iar în 24 ianuarie şi cea din Ţara Românească. Cuza era un domn hotărât şi gata să facă lucruri mari pentru ţară, chiar şi contra voinţei boierilor conducători. În 1860, înfiinţează Universitatea din Iaşi, iar în 1861 încheie o convenţie, cu generalul Klapka, reprezentantul ungurilor refugiaţi, în folosul românilor din Ungaria şi Austria.

În 1863, secularizează averile mănăstirilor închinate, un bine pentru ţară, şi cele interne, lovind greu în interesele bisericii româneşti, care şi-a început, prin Cuza, declinul; dizolvă Camera în 1864, care era contra legii rurale, lege pe care apoi singur o promulgă împroprietărind masele ţărăneşti, care adorau pe Cuza pentru această faptă, extraordinară. Boierii nu puteau suferi această sfidare şi devin duşmani ai lui Cuza, pe care îl silesc să abdice la 11 Februarie 1866.

În scurta noastră rememorare a „Omului Cuza“ am dorit să întărim ideea că şi locuitorii fostelor ţinuturi, mai apoi judeţe, Neamţ şi Roman – aproximativ teritoriul actualului judeţ Neamţ, au avut aceeaşi percepţie despre cel care a pus temelia statului modern – România, înfăptuit prin Unirea Principatelor Moldova şi Ţara Românească, acum 161 de ani, în Anul de Graţie Naţională 1859. Dixit!