Lipsa doctrinelor

A fost o vreme cînd partidele politice apãreau în Europa ca urmare a unor doctrine temeinice. Simplu: nu se nãstea mai întîi partidul si apoi doctrina, ci taman invers. Si ca sã nu sãpãm în gol, reluãm aici definitia doctrinei dintr-un ilustru dictionar frantuzesc, folosit în lumea întreagã. Potrivit acestuia, doctrina este un ansamblu de notiuni ale unui sistem politic, economic etc. La noi, cel dintîi partid politic, „Partida Nationalã“ din anii Unirii, luase fiintã pe baza doctrinei liberale abia nãscute în Franta, bonjuristii fiind scoliti la Paris si înrolati acolo în miscarea masonicã. Mai apoi, marile partide cu adevãrat istorice s-au nãscut pe sol autohton, dar mereu sub influenta curentelor de idei europene. Astfel, liberalii, conservatorii si socialistii (în ordinea cronologicã a aparitiei acestor doctrine în România) au pus bazele partidelor apãrute înainte de 1900 si destul de longevive, dat fiind faptul cã, din trei, douã sînt în momentul de fatã partide importante în Parlamentul nostru. De cîtiva ani, studiez la fata locului viata politicã a Frantei si nu încetez a mã mira de ciudãtenia doctrinarã în organizarea unor partide din Hexagon. Cu exceptia comunistilor, care se bazeazã pe marxism, atît socialistii francezi, cît mai ales asa numitii „gaullisti“ par a fi organizati cu precãdere dupã niste interese de (mare) grup social, nu neapãrat omogen, interese fluctuante, decît potrivit unei doctrine. Asa se explicã de ce în marele partid al sustinerii presedintelui Chirac, care ar trebui sã fie de orientare liberalã, se desprind tot felul de tendinte centrifuge, de la cele conservatoare la cele din vecinãtatea socialistilor, domnul Nicolas Sarkozy fiind foarte departe de presedinte din punct de vedere doctrinar. Ce este acest partid numai Dumnezeu stie cu sigurantã, cãci muncitorii îl socotesc prea de dreapta, iar patronii considerã cã este excesiv de stînga?! La noi, începînd din anul 1990, Frontul Salvãrii Nationale voia sã aparã ca un partid socialist (nu social democrat), dar functiona în sine o aripã cu tendinte mai de dreapta. Liberalii se orientau repede cãtre liberalismul european contemporan, iar tãrãnistii, din pãcate, nu mai reprezentau tãrãnimea, ca pe vremuri, ci încercau sã se plieze pe curentul crestin democrat (catolic si protestant) din Apus. Lipsit de doctrinã, cel putin de o doctrinã specificã realitãtilor din România de azi, PNÞ a devenit PPCD si graviteazã la marginea sistemului politic national, spre paguba tãrãnimii, care nu are în prezent un partid al sãu, ci se urcã în barca social democratã, prea de stînga pentru interesele fermierilor. PNL, dupã ce „aripa tînãrã“ a lui Patriciu si Tãriceanu i-a dat o loviturã capitalã, fãrîmîndu-l în vreo sapte grupuri, abia s-a reunit; dar, cu o lipsã acutã de doctrinã (repet) pentru „clasa de mijloc“ româneascã, tinde sã ia locul istoricului partid conservator, rãposat de mult, reprezentînd interesele marelui capital. PSD, dupã o serie de transformãri care l-au mutat prea mult cãtre dreapta, datoritã intereselor liderilor bogati, în pofida eforturilor si sfaturilor domnului Ion Iliescu, se aflã acum în cãutarea unei identitãti noi, nemaiputînd reprezenta tãrãnimea si avînd, spre deosebire de Occident, o bazã instabilã la orase. PD, dintre toate partidele românesti cel mai eclectic (de la social democratie la PP) si mai lipsit de o doctrinã europeanã sau nationalã, este rezultatul a douã mari lovituri de palat: prima, la care am fost martor direct, loviturã datã de Petre Roman lui Ion Iliescu în anul 1992, cînd s-a rupt de FSN ca rezultat al luptei pentru putere la vîrf, nu din considerente ideologice, FSN fiind atunci lipsit de o doctrinã clarã. A doua, lovitura datã de Traian Bãsescu lui Petre Roman, cînd s-a rãsuflat lozinca „Petre, esti cel mai bun!“. Dupã modelul francez, PD încercã acum, prin aglutinare, crearea unui partid (Partid – grupare de persoane unite prin aceleasi opinii, aceleasi interese, aceleasi actiuni politice) de tip gaullist-prezidential, deci sã îmbrace o hainã doctrinarã europeanã de centru, eventual cu catrintã si bunditã, prin încorporarea PPCD Ciuhandu. PRM are o doctrinã fluctuantã si contradictorie si de aceea urcã si coboarã rapid în simpatia publicã, fãrã a pãrãsi locul sãu de partid justitiar si nationalist. Trãsãtura dominantã a partidelor românesti, deocamdatã în mare crizã de doctrine politice potrivite tãrii de azi, este (folosesc termenul în sens pozitiv!) oportunismul. Merge si-asa, vorba veche. Si, la drept vorbind, asta este situatia generalã în Europa zilelor noastre, înteleasã de politologi ca o perioadã de tranzitie si de reasezare a doctrinelor politice. Chestionat în fata milioanelor de telespectatori asupra doctrinei partidului pe care îl conduce, o cãpetenie a numãrat repede trei „piloni“ (zisa dumnealui): familia, credinta si natia. Bine, onorabili piloni! Da’ doctrina? Cînd s-o trezi din letargie Moromete, vom avea surprize mari! În plus, la intrarea în sala de banchete se pregãteste sã ia avînt partidul huliganilor, care nu are mamã, n-are tatã, n-are doctrinã, dar dispune de pumni si de bîte, reprezentînd gloata. Iar gloata nu este poporul; si trãsãtura principalã a psihologiei de gloatã este spiritul distructiv, violenta fãrã responsabilitate. Am cunoscut aceastã gloatã în anii 1990-91, cînd fãcea legea (junglei) în Bucuresti. Si se pare cã nimeni nu ia în seamã pericolul! Cu atît mai rãu.