Publicitate

Suflet entuziast, simţind româneşte, Creangă dorea şi el unirea. Fără îndoială că acea caracterizare pe care o făcea Divanul ad-hoc în povestirea „Ioan Roată şi Vodă Cuza“, exprima gândul său intim despre acea instituţie, la care vedea luând parte pentru prima oară în istoria ţării semeni de-ai lui, oameni din popor, ţărani răzeşi şi clăcaşi: „Dar să ne întoarcem iar la Divanul ad-hoc. Aici, ca în toate adunările de felul acestora; se făcea vorbă multă; şi era firesc să se facă, fiind în luptă, timpul de faţă cu cel trecut, pentru cea mai dreaptă cauză a neamului românesc: Unirea, sfânta Unire!“. Situarea fermă de partea partidei unioniste i-a şi atras, de altfel, un prim reproş din partea unora dintre profesorii seminarului care, străini fiind de neamul şi interesele românilor, nu înţelegeau temeiurile şi rosturile adânci ale Unirii. Pentru refuzul de a fi participat la un Te Deum în cinstea stăpânirii caimacamului Vogoridi, ca şi foarte probabil pentru cuvinte rostite cu glas tare (căci limbă ascuţită a avut întotdeauna humuleşteanul) a fost avertizat (aşa cum s-a păstrat mărturia într-un raport din dosarul ce i-a fost întocmit ulterior), că „Poliţia“ nu-i de el şi că „Domnul ştie ce dregătorie să aleagă“, la care elevul a răspuns: „Domnul ştie, dar noi trebuia să-i alegem şi să-i recunoaştem“. Şi a venit şi acea zi de 24 ianuarie 1859, în care Adunarea electivă din Muntenia s-a pronunţat în unanimitate pentru alegerea ca domn a celui ce fusese desemnat şi în Moldova. Bucuria ce a cuprins, la aflarea veştii, populaţia Iaşului a fost nespusă, mulţimea ieşind pe străzile oraşului, pentru a saluta evenimentul. Printre aceştia, îndemnând locuitorii să-şi exprime entuziasmul, s-a aflat şi tânărul Ion Creangă. Şi din nou, unii dintre profesorii săi nu au înţeles adevărata semnificaţie a acestei descătuşări de bucurie: „A dănţuit ca păgânii – au consemnat ei în raportul ce s-a întocmit – şi a forţat firea spre răgnire în mijlocul cetăţii, făcându-se pe sine şi pe profesorii săi de ocară şi fiind sminteală pentru toată prostimea iarmarocului“. Şi după hirotonisirea sa ca diacon (26 decembrie 1859), Ion Creangă a înţeles să-şi facă cunoscute sentimentele sale faţă de viaţa poporului român, prin predicile şi catehezele pe care le rostea: îndeosebi atunci când se afla la Mănăstirea ieşeană Bărboi, exarhul – însărcinat să-l inspecteze – a raportat aceste „inovaţii“ egumenului Chiril, care l-a admonestat. Creangă s-a apărat printr-o „spovedanie“ în care, printre altele, invoca paragrafe din Cartea românească de învăţătură a lui Varlam, Psaltirea în versuri a lui Dosoftei, poruncile lui Veniamin Costache şi alte scrieri, făcând o adevărată incursiune în cultura română veche, a cărui bună stăpânire o vădea. Aderarea sa la Unire şi la reformele de modernizare a ţării rezultă şi din sprijinul pe care l-a acordat – împotriva deciziei superiorilor săi – (în acea perioadă locuia şi era plătit de Mănăstirea Golia) – secularizarea averilor mănăstireşti, luând poziţie împotriva unor clerici străini de ţară, care, spune el „nici limba nu ne-o cunosc, d’apoi sufletul şi munca noastră“. Avertizat să se domolească, a copiat Legea secularizării, dându-i citire printre fraţii şi novicii mănăstirii şi îndemnând la respectarea ei. Cu atât mai surprinzătoare ar părea atitudinea antiumanistă şi aderarea la aşa-zisul „Complot separatist“ ce i-a avut în frunte pe mitropolitul Calinic Miclescu.

„Nu-i vorbă că şi nătângirea unor bătrâni era mare”

Studii recente au subliniat însă, adevăratul caracter al acestui „complot”, ca şi participarea lui Creangă (care n-a făcut decât un gest de simplă omenie, de adăpostire a unui om urmărit de agie). De altfel, Ion Creangă a luat parte – cu pasiune – la viaţa politică a vremii sale, păstrând şi în această direcţie o serie de trăsături aparte, datorate originii sale ţărăneşti, clasă prin ale cărei interese vedea procesul de modernizare a ţării. Din acest unghi de vedere trebuie apreciată atitudinea sa ironică, sarcastică uneori, faţă de boierimea nouă, ce i se părea cosmopolită şi străină de interesele ţării: „Boierii cei mai tineri, crescuţi de mici în străinătate numai cu franţuzească şi nemţească, erau – spune el – cârtitori asupra trecutului şi cei mai guralivi totodată. Vorba, portul şi apucăturile bătrâneşti nu le mai venea la socoteală“. Dar lua deopotrivă atitudine şi împotriva boierilor conservatori, de modă veche: „Nu-i vorbă că şi nătângirea unor bătrâni era mare. Uneori, când se mâniau, dădeau şi ei tinerilor câte un ibrisin pe la nas, numindu-i bonjurişti, duelgii, pantalonari, oameni smintiţi la minte şi ciocoi înfumuraţi, lepădaţi de lege, stricători de limbă şi de obiceiuri“. Ceea ce îl deranja îndeosebi pe Creangă, în viaţa politică a vremii sale, era demagogia unora dintre politicieni, pe care a înfierat-o atât în luările sale de cuvânt, în întrunirile politice sau electorale, unde – potrivit unuia dintre adversarii săi politici iniţiali, Iacob C. Negruzzi – era unul dintre oratorii cei mai iubiţi la întrunirile publice din Iaşi, fie politice, fie de orice natură. Liberal în ideile sale politice – cum relevă acelaşi autor – Creangă, deşi membru activ al Junimii nu înţelegea să împărtăşească şi convingerile politice ale membrilor ei, cei mai mulţi făcând parte din marile familii boiereşti. Mai mult, când, în toiul disputelor electorale, un junimist a încercat să obţină votul unui învăţător, căruia îi făcuse, cu un prilej, un serviciu, Creangă – aflat în apropiere – a replicat: „N-are a face una cu alta… dumneata i-ai făcut un serviciu privat şi aici e vorba de treburi publice. Bate dumneata la alte uşi, noi, oamenii cei mici, îi votăm pe ai noştri“. Liberalismul lui Creangă nu venea însă, dintr-un spirit de controversă, ci dintr-o convingere intimă că viitorul ţării stă în dezvoltarea ei socio-economică, convingere care, de altfel, l-a şi determinat să se numere printre întemeietorii Societăţii economice ieşene, ce şi-a ţinut primul ei congres în anul 1882, când l-a cunoscut istoricul şi folcloristul de mai târziu – Arthur Gorovei. Trecutul de muncă şi viaţă al poporului român s-a identificat în creaţia celui mai mare povestitor al nostru cu înseşi elementele cele mai durabile ale culturii populare: păstrarea tradiţiilor, continuitatea datinilor şi obiceiurilor, respectarea legilor pământului. În opera sa, în „Poveşti“ în „Amintiri din copilărie“ şi în toate celelalte scrieri ale sale se află sedimentată cea mai înaltă ideologie umanistă a poporului român, de care Ion Creangă a fost mereu legat.

loading...

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.