Contactează-ne

Tribuna Nemțenilor

În sfârşit, Revoluţia română este şi ea trimisă în judecată

Știre publicată în urmă cu

în data de

Dosarele Revoluţiei, predate instanţei de către Procurorul General Augustin Lazăr, au fost declarate de acesta, cu pompă şi ifos, ca fiind parte a programului său managerial, pe care îl finalizează astfel cu succes. Curiozitatea publică, alimentată steril timp de 30 de ani, a impus publicarea unor concluzii ale procurorilor militari, conţinute în rechizitoriu. Una din discutabilele concluzii, trase de către procurorii militari, este că în decembrie 1989 nu a fost nici o revoluţie, ci doar o lovitură de stat. Toate cele 330 de mii de file ale Dosarului Revoluţiei au fost compuse în această cheie stupefiantă, cu care procurorii vor să-şi asigure şi calitate de istorici. O astfel de concluzie nu este numai discutabilă, ci şi nesimţită, astfel că nici nu ar merita comentată, dacă nu ar atrage serioase repercusiuni asupra statului Român postrevoluţionar. Nu se poate ignora nici faptul că această concluzie, privind lovitura de stat, reprezintă limita cea mai sus în care o naţiune poate fi jignită. Dar concluzia mult mai şocantă, care se profilează din ce în ce mai evident în acest Dosar colos şi încropit, este că procurorii militari au descoperit că toţi morţii şi răniţii din decembrie 1989 se împart în două mari categorii, complet distincte, pe care le tratează diferit. Sunt morţi şi răniţi înregistraţi până la fuga lui Ceauşescu din 22 decembrie ora 12 şi morţi şi răniţi din 22 decembrie înregistraţi între orele 12 şi 16, pentru care nimeni nu este răspunzător.

Fenomenul terorist – o realitate ascunsă de procurori

Toţi morţii şi răniţii din decembrie sunt inseparabili din punct de vedere al cetăţeniei şi al motivaţiei de a duce o viaţă normală. Toţi deopotrivă au fost victimele aceloraşi instituţii de forţă, Armata, Miliţia şi Securitatea, fiecare dintre acestea cu partea lor de contribuţie. Există suficiente informaţii că au fost victime şi ca urmare a unor forme de intervenţie străină, de care procurorii militari nu s-au ocupat cu suficientă convingere. Despre aceste intervenţii străine o să aflăm probabil după alţi 30 de ani, până atunci rămânând să ne limităm la supoziţii sau la vânătoare de vrăjitoare. Dacă se ştie câte victime sunt în total şi cine sunt făptaşii, rămânea ca procurorii să mai stabilească şi cine sunt responsabilii. Procurorii militari pretind că pentru victimele înregistrate până la fuga cuplului cu elicopterul se face vinovat Ceauşescu, deoarece instituţiile de forţă au acţionat în scopul apărării regimului şi implicit a lui Ceauşescu. Instituţiile de forţă au acţionat atunci în baza legislaţiei, a regulamentelor şi a jurământului faţă de conducătorul suprem. Vinovaţi principali au fost găsiţi soţii Ceauşescu, care au dat ordin să se tragă, aceştia fiind executaţi pe 25 decembrie, după un simulacru de proces. Morţii şi răniţii înregistraţi până pe 22 decembrie ora 12 au fost rezultatul represiunii regimului comunist. Procurorii militari sugerează că şefii instituţiilor de forţă, deşi erau conştienţi şi totodată complexaţi de vina de a fi comandat să se tragă în propriul popor, au continuat să tragă şi după 22 decembrie ora 12, chiar dacă cuplul fusese arestat. După 22 decembrie, ora 12, tot Armata a tras, în baza aceloraşi legi, regulamente şi jurământ faţă de Ceauşescu. Paradoxal, dar procurorii militari au găsit o cu totul altă explicaţie privind morţii şi răniţii înregistraţi după ora 16 a zilei de 22, aceasta producându-se ca urmare a manipulării privind existenţa unor terorişti. Vinovatul principal al acelei manipulări, procurorii au stabilit că a fost Ion Iliescu, care pentru a-şi menţine puterea şi legitimitatea în faţa poporului, ar fi dat ordinul să înceapă măcelul. Concluzie ce ţine de noaptea minţii. Ni se explică, ca la proşti, în rechizitoriu că pentru a evita de a fi traşi la răspundere penală, ca urmare a represiunii existente până la 22 decembrie ora 12, vârfurile decizionale ale Ministerului Apărării Naţionale ar fi declanşat şi coordonat manipularea privind existenţa teroriştilor, în totală înţelegere cu noua forţă politică în curs de instalare. Deşi rezultă că scenariul cu existenţa teroriştilor a fost lansat în Ministerul Apărării Naţionale, procurorii militari au mutat responsabilitatea de la vârfurile de decizie militară, la Ion Iliescu, acest trebuind să fie acarul Păun pentru dezastrul provocat de Armată. Într-un astfel de scenariu greu de acceptat, Ion Iliescu nu putea la rândul său, decât să aibă rolul manipulatului. Acest scenariu scremut de procurori pentru justificarea acuzării lui Iliescu, jigneşte inteligenţa şi buna credinţă a populaţiei, care a acordat credit lui Ion Iliescu în 1990, 1992 şi 2000, când l-au ales preşedinte al României. Acuzarea lui Iliescu se extinde implicit şi asupra acelei populaţii, care l-a cauţionat.

Trădarea de ţară a lui Iliescu, poveste de prostit credulii

Cea mai şocantă noutate din rechizitoriul procurorilor militari este concluzia că Ion Iliescu se face vinovat şi pentru înaltă trădare, deoarece ar fi solicitat sovieticilor o intervenţie militară în România, la 22 decembrie 1989. Descoperire procurorilor se opreşte aici, fără a prezenta dovezi concludente, dar mai ales fără a explica care ar fi fost scopul unei astfel de intervenţii. Se istoriceşte că solicitarea intervenţiei, Iliescu a realizat-o telefonic din biroul generalului Stănculescu, care s-a limitat la o poziţie expectativă, mai mult decât ciudată pentru reprezentantul Armatei române. Dacă procurorii ar fi aprofundat această istorioară, pentru a găsi mobilurile unei astfel de trădări, sigur ar fi dat de capetele unor iţe, care duceau spre existenţa altor intervenţii reale, despre care se păstrează încă o tăcere suspectă. Dar procurorii s-au oprit la barieră, obligându-ne doar să îngurgităm pe nemestecate ştirea bombă cu Iliescu trădător, de care nu se pot atinge, pe motive de prescriere a faptei. Ermetismul procurorilor ne obligă să găsim noi care ar fi fost mobilurile unei solicitări a intervenţionismului armat sovietic în România în 22 decembrie 1989. Pe orice parte am răsuci această concluzie şocantă, nu putem realiza cum, ca urmare a intervenţionismului ipotetic al sovieticilor, România ar fi trecut la democraţia pluripartidismul, alegerile libere şi capitalismul, care au fost declarate ca obiective ale FSN-ului, de către Iliescu, în seara zilei de 22 decembrie. În lipsa acestor explicaţii, concluzia procurorilor nu frizează decât o fixaţie patologică, în încercarea de a absolvi Armata de răspundere. Oricât de idioată se dovedeşte acuza de înaltă trădare, fie şi ipotetică, ar trebui să fim recunoscători sovieticilor pentru refuzul lor de a trece Prutul, refuz justificat de înţelegerea din 4 decembrie 1989 de la Kiev, dintre preşedintele Franţei, Mitterand şi cel al Uniunii Sovietice, Gorbaciov, ocazie cu care s-a stabilit că la intervenţia externă de îndepărtare a regimului Ceauşescu, sovieticii să rămână pasivi, lăsând occidentului iniţiativa, ca replică compensatorie le evenimentele de după 1944.

Citește știrea
Advertisement
loading...
Postează comentariu

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Actualitate

Dan Barna şi USR – „Ce e val, ca valul trece“

Știre publicată în urmă cu

în data de

Privesc cu îngrijorare ascensiunea forţată a noii stele a USR, ivite de spuma anonimatului, pe numele său Dan Barna, care fără a avea un palmares cu care să ne forţeze memoria, doreşte să-şi clădească un viitor fulminant, lansându-se în competiţia pentru preşedinţia României, din noiembrie 2019, contând exclusiv pe starea emoţională a unui electorat debusolat, proaspăt intrat în arenă. Prea a ajuns Preşedinţia României un obiectiv de duzină, prin care s-au putut perinda, începând cu anul 2009, tot felul de pretendenţi, care s-au remarcat doar ca „preşedinte jucător“ sau ca „preşedinte terminator“. Mă întreb, ce model de preşedinte ar putea fi Dan Barna, pe care nu-l recomandă nimic din fişa postului. Nu a dovedit că a condus ceva până acum, decât poate propriul automobil, pentru a ne seduce de ai oferi şansa să conducă România. Decizia Congresului recent al USR, de a-l nominaliza pe Dan Barna în cursa pentru Cotroceni, pe de o parte, precum şi pretenţia publică de a intra în turul doi, pentru a câştiga preşedinţia României, pe de altă parte, nu seamănă decât cu un exerciţiu juvenil, de a mima constituirea instituţiei preşedintelui, la nivel de liceu, pentru o zi festivă. Nici măcar Victor Ponta, un politician cu un oarece pedigri politic (fost şef al celui mai mare partid, fost premier) nu are tupeul să se arunce cu capul înainte în cursa pentru Cotroceni, propunându-şi să o facă abia la alegerile din 2024, când ar putea să ne demonstreze că şi-a consolidat priceperea şi credibilitatea. Cu o astfel de abordare, Victor Ponta dă dovadă că respectă marele electorat, precum şi că a înţeles lecţia primită la alegerile din 2014. După rezultatul de 23%, obţinut la alegerile europarlamentare din 26 mai, Dan Barna se simte pe val, şi călare pe scândurica succesului, se uită nerăbdător şi cu ambiţie spre ţărm, unde bănuie că îl aşteaptă două mari proiecte, pentru anul acesta. În primul rând, să transforme USR -ul din „stare de spirit“, într-un veritabil partid, care să preia destinele României pe termen lung. În al doilea rând, să blocheze ascensiunea lui Klaus Iohannis spre cel de al doilea mandat de Preşedinte, de la care să preia el în forţă acest mandat. Habar n-am în ce măsură, acest Dan Barna, aflat pe val, este conştient că „ce e val, ca valul trece“ .În istoria postdecembristă a României, au fost, slavă domnului, suficiente partide cu rezultate spectaculoase pentru o zi, ca a doua zi să dispară. USR detestă declarat partidele devenite tradiţionale ale României, care au rezistat din 1990 până în prezent. Implicit, USR detestă formulele de organizare ale acestor partide, respectiv structurile lor ierarhice şi disciplina lor internă, impusă de propriile statute. USR, după spusele lui Dan Barna, îşi datorează existenţa, bazându-se exclusiv pe „o democraţie foarte profundă“, care este democraţia Facebook- ului. Facebook-ul a devenit forul superior al USR , în devălmăşia căruia se iau deciziile importante şi în care membrii acestui partid „stare de spirit“ se văd nevoiţi să-şi exprime opiniile şi să dezbată problemele. Facebook-ul a devenit scena politică pe internet, cu menirea de a lansa viitoarele stele ale politicii româneşti, care nu se bizuie pe consistenţa lor, cât pe starea emoţională a electoratului. Facebook-ul a fost şi rămâne un mediu on-line în care predomină „starea emoţională“ şi lipseşte cu desăvârşire „pragmatismul“. Zgomotul care însoţeşte întreaga operă de lansare şi consolidare a USR, acest partid lipsit de pragmatism, a atras deja critici dure, ca fiind partid de sorginte neomarxistă, dominat de talibanism, dispus să condusă România, mai mult prin terorizare, decât prin mijloace cu adevărat democratice. USR nu s-a dezis niciodată de declaraţiile inepte ale unor exegeţi, de a înlătura oponenţii politici prin arestări masive, dispuse prin Ordonanţe de urgenţă. Prestaţiile publice ale unor persoane, care se doresc a fi lideri, fie şi de opinie, nu fac decât să ne convingă că USR este un partid care s-a născut din teribilismul unor liceeni, nu dintr-o necesitate reală. Acum, liderii USR vor să-şi mobilizeze propriul electorat în devenire, pentru un scor mai mare de 23 %, momindu-l cu promisiunea că acesta va reprezenta astfel cea mai progresistă clasă socială a României.

Un produs marca USR, deputatul Stelian Ion

Deputatul USR , Stelian Ion, ne forţează atenţia anunţându-ne că va depune în Parlament un proiect de lege privind desfiinţarea Secţiei de Investigare a Infracţiunilor din Justiţie (S.I.I.J.). Nu mai este un secret că desfiinţarea SIIJ este visul de aur al unor structuri remanente ale Statului paralel, stat a cărei existenţă este şi ea demonstrată. Spun că Stelian Ion ne forţează să-l băgăm în seamă, din mai multe motive. În primul rând anunţul său nu are consistenţă, pentru că deputatul nu ne-a anunţat că deja a depus proiectul, ci că îl va depune, sperând probabil că vom conta pe zicala „O să paşti murgule iarbă verde“. Deci, el ne-a anunţat că are de gând să se pună pe scris un proiect, despre care habar nu avem ce va conţine, pentru a începe a-l admira pe iniţiator. Povestea pute de la o poştă a „Mircea, fă-te că lucrezi!“, procedură practicată de useriştii din Parlament. În al doilea rând, îl văd din ce în ce mai des pe domnul deputat, băgat pe la dezbateri televizate, unde debitează cu aplomb nişte enormităţi, când nu tace, care te fac să nu-l mai asculţi nici când are momente de luciditate. Tipul ne crede duşi cu pluta, când îşi motivează intenţia de a desfiinţa SIIJ, pentru că „i se pare că secţia asta se ocupă mai mult de vendete şi de răfuieli cu procurorii“. Omite însă să precizeze despre care procurori este vorba. Despre procurori buni, sau despre procurori răi? O fi vorba despre procurori ca Onea şi Portocală sau ca şefa lor Kovesi, care au subminat credibilitatea DNA -ului, dând astfel o lovitură de graţie luptei împotriva corupţiei, ori o fi vorba despre procurori profesionişti şi integri, cărora li s-au întocmit dosare? În ce Românie trăieşte deputatul nostru, dacă habar nu are de existenţa Republicii procurorilor? Dacă nu a auzit de subordonarea Justiţiei de către unele servicii prin intermediul unei căruţe de procurori? Dacă nu a auzit de multiplele cazuri de abuzuri în justiţie, de clasări de dosare pe bandă rulantă în cazul unor magistraţi? Dacă nu a auzit despre lupta acerbă din Parlament, de a nu se promova o lege a răspunderii magistraţilor? Mai mult, deputatul USR îşi justifică public intenţia de a desfiinţa SIIJ, taman pentru că această Secţie a fost înfiinţată, la iniţiativa unuia ca Liviu Dragnea, care a căutat să realizeze astfel „un instrument de subordonare a magistraţilor şi de subminare a puterii acestora“. USR-istul acesta chiar că ne ia de proşti, dacă nu ştie că atribuţiile SIIJ au fost luate de la DNA ,care devenise exact „un instrument de subordonare şi intimidare a magistraţilor“. Un DNA, compromis la rândul său de subordonarea faţă de unele servicii, prin vestitele protocoale, care nici acum, nu sunt desecretizate şi despre care nici Klaus Iohannis nu dă semne că l-ar interesa existenţa lor. Personal, nu cunosc dacă SIIJ funcţionează „curat profesional“, dar domnul deputat nu îşi propune să aibă astfel de frământări, care să le rezolve prin vreo lege. Chiar dacă SIIJ s-a înfiinţat la iniţiativa lui Dragnea, îl felicit, pentru că a reuşit astfel să scoată această instituţie total de sub influenţa politicului, cum era în ograda DNA şi s-o subordoneze unui CSM mult mai independent politic. Ce vrea deputatul USR Stelian Ion? Vrea ca Secţia de Investigare a Infracţiunilor din Justiţie să fie ce a mai fost. Să revină în subordinea DNA şi a serviciilor şi implicit sub influenţa politicului nu a Consiliului Superior al Magistraturii. Şi, de ce nu, Laura Codruţa Kovesi să fie repusă la conducerea DNA , pentru că au început să ne lipsească arestările televizate, la care senatorii şi deputaţii USR ţopăiau exaltaţi de fericire prin Parlament. O fi având deputatul USR, Stelian Ion, şi alte motive pentru care doreşte desfiinţarea SIIJ, dar nu ni le dezvăluie. Ne lasă să murim proşti. Cu cât mor mai mulţi „proşti“, cu atât creşte densitatea „isteţilor“ din USR, care astfel poate depăşi procentul de 23%.

Citește știrea

Prima pagină

Ştefane, Măria Ta (pamflet)

Știre publicată în urmă cu

în data de

Şi a fost 2 iulie 2019. S-au scurs 515 ani de la ridicarea la Ceruri a Dreptcredinciosului Voievod Ştefan cel Mare şi Sfânt. Reproduc mai jos câteva pasaje din Tomosul de Canonizare a Sfântului, din 20 iunie 1992. „Când se laudă dreptul se veselesc popoarele“, glăsuieşte proorocul David. Dar lauda binecredinciosului Voievod Ştefan cel Mare ne produce nu numai bucurie duhovnicească, ci şi îndemn puternic pentru grija mântuirii sufleteşti. Fiecare dintre dreptmăritorii creştini sunt datori să cinstească şi să laude, după cuviinţă, pe cei ce au vieţuit cu dreaptă credinţă şi fapte bineplăcute lui Dumnezeu pentru că lauda este plata virtuţii şi cel ce laudă virtutea laudă pe însuşi Dumnezeu. Prin asemenea fapte virtuoase a strălucit dreptcredinciosul Voievod Ştefan cel Mare care a cârmuit ţara Moldovei 47 de ani, înarmat cu platoşa credinţei în Dumnezeu, cu cea a postului şi rugăciunii şi cu multe fapte ale dragostei creştine închinate Bisericii şi poporului său; a zidit un foarte mare număr de biserici şi mânăstiri, înzestrându-le cu cele necesare sfintelor slujbe, ca un purtător de biruinţă a luptat cu preţul vieţii sale până la jertfelnicie pentru apărarea hotarelor ţării şi a credinţei strămoşeşti fiind numit apărător al creştinătăţii, a miluit pe săraci şi a răsplătit pe luptătorii oşteni,a arătat îndurare şi pe cei greşiţi i-a îndreptat. De acum înainte şi până la sfârşitul veacurilor, Voievodul Ştefan cel Mare al Moldovei să fie pomenit laolaltă cu bărbaţii cei cuvioşi şi Sfinţi ai Bisericii, cinstindu-se cu slujbe şi cântări de laudă în ziua de 2 iulie“ Citez în continuare din Irina Nastasiu, o vajnică apărătoare a Credinţei: „O anumită parte a intelectualităţii noastre – mereu aceeaşi – face alergie la auzul numelui Domnitorului Ştefan cel Mare, mai ales când acestuia îi este asociată sfinţenia, recunoscută de Biserica Ortodoxă Română cu câţiva ani în urmă prin hotărârea Sfântului Sinod care, de fapt, a pecetluit o cinstire pe care poporul binecredincios român a acordat-o dintotdeauna bravului domnitor. Cu o mână de oşteni, Ştefan a ţinut piept hoardelor barbare, punându-şi viaţa pentru ţară şi credinţa creştină. Noi, urmaşii sfântului voievod, ne-am lăsat însă atât de uşor grumajii prinşi sub jugul umilitor al tuturor compromisurilor, încât nu mai ştim ce-a mai rămas azi din moştenirea inestimabilă pe care ne-a lăsat-o cândva Ştefan cel Mare. Suntem, oare demni de sacrificiul înaintaşilor noştri?“. La data înscrisă în sinaxar, în cărţile de cult şi calendarul Bisericii noastre clopotele au răsunat, cântările tuturor slujitorilor altarelor şi ale dreptcredincioşilor urmaşi s-au înălţat, pomenindu-l pe marele înaintaş. La statuia sa, superbă creaţie a celebrului Oscar Han, dezvelită în 1974, în piaţa care se numeşte, cum altfel?, Ştefan cel Mare, la picioarele statuii sale, deci, onorata Primărie, onoratul Consiliu Local şi alte onorate feţe n-au aşezat nici o floricică, nici o lumânărică. Am ridicat privirea, şi alegându-mi cu greu cuvintele, spre a mă face înţeles, m-am adresat Măriei Sale: – Doamne, m-am dumirit. Am zografisit răvaş despre nemernicia pusă la cale colo, la zidul cetăţii tale şi mulţime de diaci, uricari, pisari şi grămătici ţi-au sărit în ajutor, zografisind, la rându-le, blagocestiile lor, lămurind pas cu pas tărăşenia. Tăvălugul s-a pornit. S-au pus singuri la zid. Rădicarea din temelii a celor trei spelunci, birturi, bodegi, cum să le zic?, nu e decât o daraveră, un alişveriş ai maimarilor târgului. Maimari, adică nu mai mari decât cei mici, deşi s-ar putea spune şi aşa, mai micii fiind noi, ceştilalţi, maimari adică paleri, adică ăia care fac planurile unei zidiri. Un maimar dintre aceştia, fecior al unei vestite hangiţe, s-a hotărât să ridice la poalele Cetăţii Tale o scundă tavernă mohorâtă. El este andosatar, asignator adică, el a croit planurile zidirilor şi tot el, cu mijlocirea lui maimarbaşa al târgului a scos-o la capăt cu musaadeaua misiei de la Suceava. Se zvoneşte că musaadeaua ar fi trebuit să vină de la misia mai mare, de la Cetatea de Scaun a Bucurescilor, iscălită de Regealul Culturii, dată fiind buchia „A“ lipită de clădirile tale. Dară, de, e greu să te dezmeticeşti în hăţişurile Ucazului Nemestniciei. Astea toate s-au petrecut în bună tovărăşie cu un cinovnic al vătafului de dinainte, calemgiu al birăului de azi, care a reuşit altcândva să pună cârcimă în cetatea ta, nu pentru mult timp, fiind pus pe fugă în cele din urmă, andosatar a două dintre cele trei taverne, fecior, printre altele, al unui venerat fost polcovnic al Agiei. – Ca să vezi!, mormăi Măria Sa. N-a pierit sămânţa boierilor uneltitori şi nesătui, n-au înţeles că ţara aceasta au împrumutat-o de la copiii lor şi că nu pot face chiar ce vor cu ea. De mă voi scula… (stai puţin, n-aş vrea să am conflict cu filologii – asta a zis-o Lăpuşneanu, un domnitor hotărât când dădea piept cu boierii hrăpăreţi). Estimp, calfe şi zidari roboteau ca furnicuţele, adică violau în grup teritoriul sacru al istoriei urbei, zidul cetăţii, devenit astăzi zid al plângerii. Calfele au aşezat sub o placă de beton, precum Meşterul Manole, cinstea şi demnitatea primarului şi ale funcţionăraşilor şi colaboratorilor săi, părtaşi la această potlogărie, tencuind-le bine. Noroc, însă, că această construcţie este provizorie, deci îşi vor recăpăta cinstea şi demnitatea peste cinci ani. Cu suspendare.

Pentru desluşirea dialogului cu Măria Sa, punem la dispoziţia cititorului un folositor dicţionar: andosatar, asignator – proprietar, birău, vătaf – primar, blagocestie – părere, buchie – literă, cinovnic, calemgiu – slujbaş, funcţionar, daraveră, alişveriş – afacere, diac, uricar, pisar, grămătic – scriitor, reporter, comentator, maimar, paler – arhitect, maimarbaşa – arhitect şef, misie – comisie, musaadea – aprobare, răvaş – scriitură, regeal – ministru, Ucazul Nemestniciei – Legea Patrimoniului, zografisire – scriere.

Ioan CLOPOŢEL – observator

Citește știrea

Cultural

Vacanţe muzicale – A fost ziua a patra

Știre publicată în urmă cu

în data de

„Seara tânărului artist nemţean“ a adus pe scena Festivalului „Vacanţe Muzicale la Piatra Neamţ“ doi instrumentişti maturi, români prin naştere: Alina Azario (Azaharioaie la origine), născută în Piatra Neamţ, unde a făcut primii paşi pe drumul fără egal al claviaturii cu 88 de clape şi Adrian Iliescu, invitatul său, stăpân pe vioara cu vechime de peste 250 de ani, ambii iniţiaţi în arta lor aici, în România şi desăvârşiţi de şcoala germană, valoroasă şi de mare tradiţie.

Programul parcurs, poate puţin prea sofisticat pentru publicul nemţean, în condiţiile în care literatura pentru cele două instrumente de bază abundă de piese mult mai accesibile, a prilejuit protagoniştilor o demonstraţie de virtuozitate, tehnică înainte de toate, sincronizare perfectă, ba şi înţelegerea partiturilor, nu dintre cele mai simple. Faptul că Alina, adulată şi preţuită pe marile scene muzicale străine, a revenit pe meleagurile copilăriei, că este iniţiatoarea şi conducătoarea Festivalului pianistic anual „Clara Haskil“ de la Sibiu, ne îndreptăţeşte şi pe noi să aspirăm la dramul de mândrie pentru cei care au fost zămisliţi la poalele Ceahlăului.

Nu-i vom putea preţui niciodată pentru valoarea lor, dar recunoştinţa cu care le suntem datori acestor mesageri ai artei româneşti trebuie să ne anime aplauzele cu care-i întâmpinăm. …

În urmă cu aproape zece ani, în cadrul unei întâlniri cu cititorii din cadrul Bibliotecii „Bogdan Petriceicu Haşdeu“ din Chinişău, intram în rezonanţă spontană cu trei oameni iluţtri ai Basarabiei: scriitorul Nicolae Dabija, omul de teatru Ion Ungureanu (fie iertat) şi compozitorul Eugen Doga.

Nicolae Dabija m-a fericit cu romanul lui „Temă pentru acasă“, Ion Ungureanu mi-a umplut tolba de amintiri cu relatări şi trăiri de ale sale, inegalabile în patriotismul său, iar Eugen Doga mi-a bucurat sufletul şi auzul cu un compact-disc. Săptămâni de-a rândul tot i-am ascultat muzica şi m-am lăsat pătruns până în adâncurile sufletului de frumuseţe şi armonie.

Am reîntâlnit în seara concertului de la Curtea Domnească un acelaşi Doga, bărbat frumos, cu aureolă de artist, entuziast, dornic să genereze bucurii celor din faţa lui, muzician complex, instrumentist, compozitor de talent, abordând o largă paletă de genuri, din care nu lipsesc muzica de film, muzica uşoară şi, mai ales, valsul. Ar fi fost împotriva firii dacă nu ne-ar fi oferit transpuneri muzicale ale unor versuri ale lui Eminescu şi ale Veronicăi Micle, devenite lieduri de certă valoare şi apetenţă.

L-am simţit parcă un pic obosit de atâta povară muzicală, din care ne-a împărtăţit şi nouă cu generozitate, s-a dovedit bucuros şi apropiat de noi toţi, aducândiu-i la rampă şi pe alţii, adresându-se publicului cu cuvinte şi gesturi simple de bunic, nesofisticate, şi lipsite de orice umbră de orgoliu.

Muzica lui Eugen Doga a fost splendid ilustrată atât de experimentaţii solişti Mariana Bulicanu şi Dumitru Mâţu, voci splendide, pline de căldură, cu timbru plăcut şi frumoasă vibraţie, oferite solistic dar şi într-un duet desăvârşit, puse în valoare de Orchestra Simfonică a Companiei Naţionale „Teleradio Moldova“, care a sunt frumos, limpede şi cu un plus de sensibilitate (componenţa predominant feminină şi-a spus din plin cuvântul), sub bagheta sigură şi competentă a dirijorului Dumitru Cârciumaru.

Publicul numeros, deosebit de receptiv şi sensibil, şi-a răsplătit oaspeţii cu aplauze prelungite, trnsformând Piaţa Curţii Domneşti într-o incintă neîncăpătoare pentru satisfacţiile şi bucuriile unei seri de festival.

Cu siguranţă, „Vacanţele Muzicale la Piatra Neamţ“ îşi merită strălucirea la care aspiră pe drept şi justifică recunoştinţa noastră adresată tuturor celor care le-au făcut şi le fac posibile.

Citește știrea

Trending