Publicitate

A trecut la cele veşnice Constantin Calimac, un gazetar decent şi de o modestie rară, apreciat în ceea ce înseamnă media nemţeană. S-a stins pe patul de spital, ieri dimineaţă şi parcă 16 ani au trecut într-o clipă rememorînd timpul scurs de cînd a început să semneze pentru Monitorul de Neamţ şi Roman. S-a născut pe 12 aprilie 1958, la Bozieni şi a absolvit Liceul „Vasile Alecsandri“ Săbăoani, promoţia 1978. După anul 1990 a fost corespondent la ziarele Romanul Liber, Cronica Romaşcană, redactor la Monitorul de Roman, Rebus Flacăra, Ariadna, Maxim. Între 1996 şi 1998 a fost profesor suplinitor la Catedra de rebus şi jocuri logice de la Clubul Copiilor. Din anul 2002 a fost redactor la Monitorul de Roman, iar din anul 2008 redactor şef adjunct al acestei publicaţii. Printre hobby-urile sale se număra muzica, sportul (a jucat handbal timp de 10 ani) şi rebusul (a fost campion naţional la enigmistică prin corespondenţă şi campion naţional la rebus activ). Era unul din membri marcanţi ai Cercului rebusist Edip din Roman. Timp de cîţiva ani a realizat rubrica Integrame în presa locală şi se număra printre organizatorii Memorialului rebusistic Mihai Creţu. La despărţirea dureroasă de colegul nostru, ne permitem să trecem în revistă împreună cu dumneavoastră, cei în slujba cărora jurnalistul şi-a pus peniţa, o parte dintre articolele pe care le-a scris de-a lungul anilor. În cele ce urmează vom publica impresii de gazetar surprinse în timpul unei excursii prin Belgia şi Olanda, în 2014. (Redacţia MONITORUL)

Dacă e marţi, e… Belgia (I)

Anul acesta am avut parte de un concediu adevărat în Belgia, graţie fiicei şi ginerelui, stabiliţi din 2010 în această frumoasă ţară. Aceştia s-au gîndit că cel mai potrivit cadou de ziua mea ar fi un sejur de două săptămîni şi în consecinţă au luat bilete dus-întors din timp pentru perioada 23 iulie-6 august. Lăsînd la o parte frica de înălţime, m-am „îmbarcat“, împreună cu a mea consoartă, într-un avion, pe aeroportul din Bacău, cu destinaţia Bruxelles. Văzînd cît de mic e pămîntul, la peste 10.000 de metri, dedesubt, am apelat pentru îmbărbătare, la o mică doză de „curaj“, care m-a costat vreo 20 de lei sau… patru euro, după cum m-a informat volubilă stewardesa româncă. Cînd am ajuns la Bruxelles, după două ore şi jumătate de zbor, am răsuflat uşurat şi m-am gîndit cu bucurie că am scăpat de bîlciul anual romaşcan, dar mai ales de mulţii decibeli veniţi din boxele bîlcenilor, sub forma unor manele consacrate sau a altor melodii îndoielnice. Ginerele m-a informat însă că prima zi de sejur va fi petrecută în Gent, un oraş tipic studenţesc şi turistic, care timp de o săptămînă era conectat la zilele urbei şi unde mă va aştepta şi ceva…bîlci. Viaţa Gent-ului se desfăşoară practic pe două artere principale Korenlei şi Graslei, fiecare cu cîte o superbă piaţă, despărţite de un canal străbătut de bărcile cu motor, în care turiştii se aleg cu informaţii utile, comunicate în trei limbi: flamandă, engleză şi franceză, despre clădirile vechi ale oraşului, catedrale, datînd din secolul XVII, majoritatea, cu arhitectura lor veche specifică, de o frumuseţe aparte. Am ajuns în Ghent mai spre apusul soarelui şi aveam să constat că din prăfuitul şi desuetul iarmaroc romaşcan am ajuns într-un alt „bîlc“, al civilizaţiei belgiene, cu binefacerile ei, dar totuşi şi cu unele aspecte kitch. Atmosfera era una de mare sărbătoare, pe străzile dens circulate, multe scene, pe care artiştii autohtoni sau invitaţi îşi susţineau programele muzicale pe stiluri reggae, rock sau disco. Pe ici, pe colo, pentru cei dornici şi de senzaţii mai tari erau şi nelipsitele tiribombe, mult mai elevate. Poate doar desenele de pe instalaţiile de divertisment erau realizate în culori mai stridente, mai vii, asemănătoare cu cele de acasă, dar mai puţin frivole. Oamenii, surîzători, chiar fericiţi, căutau cele mai bune mijloace de distracţie, de divertisment. Terasele erau pline, nu aveai unde să arunci un ac, cum zice românul. Oameni de toate naţionalităţile sporovăiau în multe din limbile pămîntului, stăteau la mese, ascultau muzica venită de la scene şi consumau bere şi produse specifice. La mare căutare au fost scoicile, peştele şi nelipsiţii fritjies, „celebrii“ cartofi prăjiţi de pe la noi, stropiţi cu multe sortimente de bere. Şi nu-s puţine, oricum ceva peste 1.600. Băutorii înrăiţi de bere au avut pe toată perioada zilelor oraşului un fel pisoare în aer liber, la fiecare colţ de stradă, unde nu a contat că au arătat trecătorilor şi o parte din… dos.

Coaste de porc, la Amadeus!

Faima Gent-ului constă în cele două restaurante Amadeus, înfiinţate în 1987, unde specialitatea casei sînt costiţele de porc pe grătar (spareribs – n.r.), cu sosuri de bere caramel şi de usturoi, şi cartof copt în folie cu un sos de curcuma şi alte mirodenii. Se mănîncă voluntar: cît poţi, la acelaşi preţ. Specialitatea e stropită fie cu vinul roşu al casei, cu eticheta Amadeus, băut şi plătit la centimetru, fie cu unul din multele sortimente de bere. Interesant e că lupta cu circa jumătate de metru de coaste de porc poate continua pînă la două ore (cît timp ai dreptul de a ocupa o masă), cu alte porţii, „netaxate“ faţă de preţul iniţial al specialităţii casei, ceva mai mult de 17 euro cu cîţiva eurocenţi. În România 17 euro poate părea mult, raportat la salariul minim, dar în Belgia, unde asigurările sociale şi medicale sînt bine puse la punct, este un preţ acceptabil pentru orice familie. De fapt, la mese am văzut aşezaţi bătrîni, familii cu doi-trei copii, tineri, toţi cu ochii lucind în aşteptarea specialităţii casei. Chelnerul se plimbă printre mese cu tăvile pline, gata să-i servească pe cei care nu s-au săturat din porţia iniţială şi nu se îndură să plece fără a mînca cît mai multe coaste, pe săturate, la aceeaşi bani. Restaurantul Amadeus are în meniu şi alte preparate şi băuturi, aşa că nu toţi sînt obligaţi „să roadă coaste“, deşi marea majoritate o fac. Apropo, am încercat şi eu o porţie de spareribs, dar m-am oprit la porţia iniţială, pe care cu greu am dovedit-o, darămite să mai cer supliment. Alte specialităţi tipic belgiene ar fi bomboanele de ciocolată, de o fineţe şi aromă deosebite, dar şi mult mai popularele „cuberdons“, umplute cu jeleu fin de căpşuni şi fructe de pădure. Ar mai fi de semnalat că nimeni nu-ţi are de grijă, nu le pasă cu ce eşti îmbrăcat, cu cine eşti, toţi îşi văd de treaba lor şi îşi cer scuze politicos cînd te-au deranjat. Nu ai decît să le adresezi din toată inima „bedankt“ sau „dank ju wel“, care în flamandă înseamnă acelaşi lucru, adică mulţumesc sau mulţumesc mult.

Dacă e marţi, e… Belgia şi Olanda (ll) – Prin Brugge, bere, ciocolată, sex-shop-uri şi Van Damme

Sejurul meu în Belgia a constat şi în vizitarea unor localităţi emblematice, dar şi cîteva din Olanda, toate de un pitoresc aparte. Dacă eşti în Belgia, musai trebuie să vizitezi Veneţia Nordului, Brugge, sau Bruhe în flamandă, un oraş fermecător, cu arhitectura inegalabilă a secolului XVll, cu fineţea şi rafinamentul inegalabilei ciocolate. Oraşul giuvaer al Coroanei belgiene este un adevărat muzeu în aer liber, unde te plimbi şi pe măsură ce o faci creşte şi nesaţul turistic, la impactul cu frumuseţea clădirilor. Noi, românii, ne grăbim să ne distrugem valorile. De orice fel… Mi-ar fi plăcut să zbor şi cu balonul pe deasupra bătrînului oraş, o călătorie în nacela îngustă costînd în jur de 150 de euro, dar m-am gîndit că n-am avut niciodată veleităţi de zburător, în minte venindu-mi acel căpitan al unui vas devenit celebru, Olandezul Zburător. Nici nu am închiriat vreo caleaşcă trasă de masivii cai de Mecklenburg, deşi 35 de euro n-ar fi fost chiar un capăt de ţară. M-am lăsat prins de vraja bătrînului oraş, vechi, unde istoria e scrisă în cărămizile roşii, în piatra pavajelor, în apa canalelor, un oraş desprins din lumea mirifică a poveştilor citite nepoţilor la gura sobei de bunicii albiţi la tîmple de vremuri şi vremi. În secolul XV, Brugge era o puternică reşedinţă a ducilor de Burgundia, atunci cînd arta şi comerţul au explodat. Oraşul, care doarme de mai bine de 300 de ani, de cînd şi-a pierdut statutul de port, mutat la Anvers, este unic, nu foarte mare, se poate străbate şi la pas, într-o singură zi. Am aflat că o fundaţie l-a salvat pentru a-şi conserva averea arhitecturală, pentru a deveni nemuritor. Ne-am propus să nu cădem ispitei de a intra în magazinele cu ciocolată, dar nu am scăpat tentaţiei, mai ales că erai îmbiat cu scontări între 10 şi 70%.

Oraşul văzut din… barcă

Privind clădirile cu aspect medieval, te aşteptai oricînd ca la un colţ de stradă să fii întîmpinat de cavaleri în armuri lucitoare, cu scuturi şi săbii. Nimic din aşa ceva, doar domniţe şi cavaleri moderni, care au luat cu asalt magazine, cafenele, terase, străzi, bănci, în căutarea unor delicii autohtone, printre care cele peste 1.600 de sortimente de bere, pe care le găseşti expuse pe rafturi. Preţurile sînt în funcţie de sortiment şi de tăria măsurată de la 4,5 grade pînă la bere cu peste 12% alcool. Se bea bere oricum, la sticlă, la halbă, la castron, la cană, la pahar sau chiar la… clepsidră. Gîndeam că aşa cum se scurge berea… se scurge şi viaţa. Am hotărît apoi să vedem oraşul din altă perspectivă, într-o plimbare cu barca, pe canale, pornind dintr-un debarcader, plin cu flori colorate şi oameni răbdători. A meritat, pentru că apoi ne-am rătăcit o jumătate de oră în lumea secolelor trecute, descoperind colţuri ale oraşului ce nu le poţi vedea la pas. Am trecut pe sub poduri, înalte sau joase, de o frumuseţe clasică, aparte, în clipocitul apelor canalelor, prin faţa uşilor şi porţilor misterioase ale caselor, pe lîngă grădini, pe lîngă zidurile caselor, pe lîngă oazele de verdeaţă cu lebede şi raţe. De altfel, lebăda este simbolul oraşului Brugge. De la fereastrele unei case ne zîmbeau cîteva statuete reprezentîndu-i pe Stan şi Bran, Marilyn Monroe, Charlie Chaplin etc. S-au dus cu toţii. Am ascultat atent explicaţiile unui ghid profesionist în trei limbi, flamandă, franceză şi engleză. Asta în timp ce pilota priceput barca. Adevăratul Brugge se poate cunoaşte şi din barcă, „contabilizînd“ turlele bisericilor, faţadele caselor, din secolul XVII majoritatea, raţe, lebede, cai şi trăsuri.

Morile de vînt, sex-shop-urile şi Van Damme

În Olanda am vizitat Terneuzen, cu 73.000 de locuitori, al treilea port ca mărime al ţării şi sătucul Sluis, cu doar 2.000 de persoane care trăiesc din turism şi comerţ. Sluis e cunoscut prin tîrgul duminical, cînd localitatea este invadată de grupuri mari de turişti, de motociclişti sau pur şi simplu de curioşi. Farmecul sătului este dat de o veche moară de vînt, transformată în restaurant, cu terasă, destul de aglomerat în ziua de tîrg. Tinerii căsătoriţi sau cei singuri puteau încerca „senzaţiile“ tari oferite de cele opt sex-shopuri din micuţa localitate. Asta da încercare şi… tentaţii. Apoi, într-una din zile am vizitat o staţiune de „fiţe“ din Belgia, Knokke Heist, cu plajă la Marea Nordului, unde pînă şi pîrţurile miros a Yves Rocher, Guerlain, Coco Channel, Armani, Karl Lagherfeld etc. Un apartament de închiriat aici porneşte de la peste 2.000 de euro, iar dacă vrei să-ţi achiziţionezi unul trebuie să ai conturi serioase, pentru că nu scapi fără cîteva sute de mii de euro. Am aflat că şi actorul care face şpagatul între două maşini, celebrul Jean Claude Van Damme, belgian la origine, deţine o locuinţă în Knokke Heist. Am făcut o haltă pentru îngheţată timp în care m-am amuzat de faptul că nu scapi de românii „neaoşi“ oriunde te-ai afla. Un individ, cam ciocolatiu, care pedala de zor la o bicicletă în a cărui port bagaj se zărea un acordeon greu încercat după uzura arătată, tocmai îşi înjura un tovarăş folosind un limbaj tipic: „Băi p…, Paştele şi p… mă- ti!“. România te iubesc!

loading...

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.