Publicitate

■ revenit acasă, alpinistul nemţean a povestit cum a decurs ultima săptămînă din expediţia efectuată împreună cu Cristi Gruia în munţii Kun Lun ■ pe 6 iulie, cei doi au atins vîrful Muztagh Ata (7.546 m), cel mai înalt pisc din masiv ■ „La un moment dat, eram în conul unei avalanşe incipiente şi coboram fără nici un control“, şi-a împărtăşit Ticu Lăcătuşu experienţa ■ a fost singura expediţie independentă, fără ghizi şi şerpaşi care a reuşit ■

Constantin (Ticu) Lăcătuşu a revenit zilele trecute dintr-o expediţie inedită de ski-alpinism susţinută împreună cu prietenul său Cristian Gruia în munţii Kun Lun din China. Primul alpinist român care a ajuns pe Everest în urmă cu 23 de ani a revenit în Himalaya pentru o nouă provocare, escaladarea unor vîrfuri de peste 7.000 de metri situate în zona graniţei cu Pakistan, Afganistan şi Tadjikistan: Muztagh Ata (7.546 m), Kalaxong (7.277 m), Koskulak (7.028 m) şi Kuksay (7.184 m). Condiţiile descoperite la faţa locului, într-o aventură plină de neprevăzut, i-a făcut pe cei doi alpinişti să-şi reconsidere obiectivele. Pe 9 iulie, Lăcătuşu şi Gruia au ajuns pe cel mai înalt pisc, Muztagh Ata, supranumit de localnici „Părintele munţilor de gheaţă“, într-o încercare susţinută fără ajutoare (şerpaşi). Într-un jurnal online distribuit pe reţelele de socializare, Ticu Lăcătuşu a arătat cum neseriozitatea autorităţilor chineze le-a dat peste cap planurile. În aceeaşi postare, alpinistul nemţean a descris în detaliu cum au decurs ultimele zile ale expediţiei susţinute de Heidelberg Cement şi Rifil.

He is dead

Ultima săptămână a expediţiei a fost şi cea mai tensionată. După ce, pe 1 iulie, coborâsem din Camp 3 (6.900 m) direct în tabăra de bază (4.400 m), chinezii ne-au informat, pentru prima dată, că permisul pentru Muztagh expiră pe 5 iulie! Având însă un voucher deja plătit până pe 14 iulie în Base Camp (tabăra de bază, n.r.), ne-am văzut de ale noastre. Nu am mai stat însă două zile pentru refacere în Base Camp, aşa cum plănuisem, trebuia să ne grăbim. Vremea era din ce în ce mai proastă. Ninsori zilnice, vânt şi ceaţă deasă. Planul era să urcăm din nou în Camp 3, iar de acolo spre vârf. În funcţie de condiţii, am fi putut ataca vârful principal de 7.546 m sau, mai interesant, vârful Kalaxong (7.277 m), dar această a doua variantă presupunea o traversare de 1 km, trei urcări şi trei coborâri, totul la peste 7.000 m altitudine! Nu mai făcuse nimeni aşa ceva înainte, era micul nostru plan secret, adaptat la refuzul autorităţilor de a permite accesul pe alte trasee sau vârfuri din zonă. Pe munte mai erau mulţi chinezi, asistaţi de 39 de şerpaşi aduşi din Nepal. Toţi urcau cu rachete de zăpadă, iar aportul şerpaşilor era decisiv, atât la transportul echipamentelor şi montarea taberelor de altitudine, cât şi la asigurarea cu coardă a chinezilor în porţiunile mai expuse din zonele cu crevase şi seracuri de gheaţă. Toţi chinezii sunt super-echipaţi şi motivaţi, au chiar şi oxigen artificial pentru ziua de vârf. În timp ce noi urcăm spre C3, chinezii coborau. Prognoza meteo nu era favorabilă. Câţiva chinezi erau cam terminaţi, nu se mai puteau ţine pe picioare. Şerpaşii îi trăgeau cu coarda ca pe nişte sănii. Unul dintre şerpaşi trece pe lângă mine cu un chinez- sanie şi îmi zice: «He is dead» («E mort, trad. n.r.») şi continuă să-l tragă la vale. Mi s-a părut că nu era chiar mort de tot şi i-am zis şerpaşului să aibă grijă. Chinezii ne salutau şi se uitau curioşi la schiurile noastre. În tabăra 3 nu mai era aproape nimeni. Târziu în noapte a mai apărut un chinez disperat, cu tub de oxigen. I-am dat un ceai cald. Toată noaptea a bătut vântul, apoi a început să ningă

În conul avalanşei

Dimineaţă, doar eu şi Cristi mai eram în tabără. Toţi coborâseră de pe munte. Spre vârf, un strat consistent de zăpadă proaspătă în care te afundai cu tot cu schiuri. La fel ca în toate zilele anterioare, vremea a fost extrem de schimbătoare şi în ziua vârfului, 6 iulie. A început destul de bine dar, în scurt timp, eram deja învăluiţi în ceaţă şi ninsoare. O fereastră mai senină aproape de vârf, apoi iar ninsoare. Era clar că nu puteam ataca Kalaxongul, starea zăpezii şi lipsa de vizibilitate făceau imposibilă această variantă. Aşa că am continuat spre vârful cel mai înalt din Muztagh. La peste 7.500 m, la marginea platoului final orizontul s-a închis iarăşi brusc şi a început să ningă abundent. Ora 8 seara. Am decis să-mi pregătesc schiurile pentru coborâre. Aveam probleme tehnice la ambele legături şi doar prin improvizaţii speciale am putut bloca spatele pentru downhill. Acest lucru mi-a luat aproape 30 de minute. Între timp, Cristi era deja în punctul culminant şi se ocupa de poze. În prima parte, coborârea a fost infernală. Vizibilitate de 5 metri, urmele de la urcare acoperite complet. Nici nu puteam aştepta oprirea ninsorii fiindcă se lăsa întunericul. Trebuia nimerit un traseu corect şi sigur, mai ales că în ambele laterale aveam seracuri şi chiar abrupturi ameninţătoare. La un moment dat, nemaivăzând nimic, mă opresc. Văd zăpada de lângă schiuri nemişcată, dar când mă uit în lateral la vreo 3 metri observ că de fapt coboram împreună cu masa de zăpadă. Eram în conul unei avalanşe incipiente şi coboram fără nici un control. Am făcut un salt în lateral şi am ajuns iarăşi pe zăpada stabilă. Faza s-a mai repetat o dată, apoi a fost în regulă. Ca prin minune, pe ultimul din cei 3 km de coborâre, ninsoarea s-a oprit şi am revenit în tabăra 3 într-un decor nepământean, cu nori, ceaţă, ultimele raze rătăcite la apus şi zăpadă spulberată de vânt. Când ne-am dat jos de pe schiuri am intrat în zăpadă până la brâu. A doua zi am demontat taberele 3 şi 2 şi am coborât până în tabăra de bază (7 iulie). Din cei 11 alpinişti de pe permisul nostru, a mai urcat doar un german asistat de un ghid. Din cealaltă echipă străină din tabăra de bază, echipa elveţiană, nu a urcat nimeni. Noi am fost singura expediţie independentă, fără ghizi şi şerpaşi, care a reuşit. În final, chinezii ne zic că ne pot totuşi oferi încă un vârf de 7.000 m, pentru 5.000 euro, special pentru noi, dar avem de mers cam 7 km până la baza lui, fără niciun fel de suport din partea lor. Mult prea târziu. Pe 9 iulie eram deja în Kashgar, la masa de rămas-bun cu agentul nostru chinez. Ne-a recomandat, printre altele, «raţa de Beijing», o adevărată capodoperă culinară, şi apoi am plecat fericiţi şi satisfăcuţi prin oraş, după o lună de regim alpinistic, ultra-uşor. La 5 ore de la ospăţ eram amândoi cu stomacul pe dos şi cred că am vomat toate raţele din Beijing în următoarea noapte de dezhidratare intensă, aşa că ne-am revenit rapid la silueta alpină post-expediţie şi m-am întors acasă cu minus 7 kg. Cam aşa a fost, în varianta scurtă. În pofida dificultăţilor de tot felul, am demonstrat că o echipă mică, cu o logistică minimală poate duce la bun sfârşit un proiect ski-alpinistic destul de complex, la peste 7500 m altitudine, doar cu forţe proprii. Felicitări partenerului meu Cristi Gruia, pentru determinare şi seriozitate! Am fost împreună de mai multe ori în Nepal, pe vârfuri de 6.000 m, inclusiv pe Ama Dablam şi cred că experienţa acumulată până acum îi permite să facă pasul următor. Încă un mic detaliu, pentru a înţelege mai bine cu cine am fost eu în China. Deşi eram obosiţi după 2 zile pe avioane, atât la Urumqi, cât şi la Kashgar, Cristi se trezea la 6 dimineaţa şi alerga 10 km prin oraş, înainte de micul dejun. Mulţumiri celor care ne-au fost alături, inclusiv pentru mesajele de pe fb ! Powered by HeidelbergCement România & RIFIL!“.

Comentarii Facebook
loading...

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.