Contactează-ne

Tribuna Nemțenilor

Fiecare cu… Cucul lui

Știre publicată în urmă cu

în data de

Cucu, mai exact, domnul Cucu, încă ministru al transporturilor, ne-a oferit o mostră absolută de civism şi conştiinţă: fără să-i zboare (via TAROM) gândul la odihna pe care o merita după ziua de vizite pe şantierele autostrăzilor noastre, mai înainte de a se retrage în mângâierea propriului aşternut, a tras o fugă la domiciliul unei directoare de companie, cam delăsătoare, să se convingă că activitatea de mâine va avea toate premisele unei derulări normale, fără praguri şi necazuri. N-a făcut şi Geoană (la vremea lui) la fel? Ce dovadă mai elocventă de profesionalism! S-au găsit însă nişte clănţănitori nemernici, cărora nimic nu le place şi l-au încolţit. Ce atâta tevatură, ce atâta mistificare a bunelor intenţii ale unui slujitor al intereselor noastre? Nu este în intenţiile de a limpezi cu orice preţ nişte dedesubturi, dar socotim bun prilejul de a oferi cititorului o poveste cu alt cuc. Al nostru. Pe vremea când nu eram de capul nostru, ne bucuram de prezenţa tovarăşului Cucu, omul cu ochi albaştri cu care ne întâlneam pe coridoarele spitalului mai toată ziua. Era, totuşi, om de bun simţ,nu-şi depăşea limitele şi… convieţuiam. După o tentativă eşuată (aveam un frate condamnat politic în puşcărie), de racolare în rândurile instituţiei cunoscute, omul n-a mai încercat. La modul oficial, mi se adresa cu „tovarăşu’ doctor“, pentru ca atunci când nu mai era cineva de faţă să mă numească „Virgilică“. Nu eram cu nasul pe sus, nu aveam orgolii de apărat şi, ca mai tânăr, nu-l întrebam de unde mi se trage alintul. Iar odată cu trecerea timpului, am devenit „Virgilică-tată“. Cine ştie ce resorturi intime îl determinau la asemenea neobişnuită formulă de adresare?! Într-o zi, o colegă m-a rugat să internez o rubedenie cu diagnosticul de apendicită. Ce chirurg refuză s-o facă? Numai că seara, la contravizită, apendicita se dovedea a fi un avort în curs, motiv pentru care bolnava a fost transferată la maternitate, în vederea rezolvării fireşti. Nicăieri în lume povestea nu ar fi avut un „va urma“. Nu şi la noi. La ancheta care însoţea orice avort, lucrurile s-au complicat. Procurorul de caz a descoperit că bolnava fusese operată de apendicită în urmă cu mai mulţi ani, încât s-a conturat ipoteza unui avort criminal (altfel cum?!?), cu o internare ocolitoare şi, ca atare, eram implicat, fie ca autor, fie ca mijlocitor al întreruperii de sarcină. Nimic mai adevărat, eram în culpă elementară: avizasem internarea bolnavei, fără să o examinez. Când tovarăşul Cucu m-a ancheta la rândul lui, a uitat de „Virgilică-tată“ şi m-a invitat să-mi justific atitudinea, lucru nu tocmai simplu. Aflat la ananghie, am susţinut, cu toată seninătatea de care eram capabil, că ştiam că bolnava fusese operată de apendicită, dar că există anumite situaţii în care chirurgul se mulţumeţte cu plasarea unui tub de dren ca să evacueze puroiul din abdomen şi lasă apendicele pe loc. Aşa gândisem şi în cazul pacientei mele. Bineînţeles că tovarăşul Cucu nu a crezut o iotă din spusele mele (ce, parcă eu credeam?!?) şi a cerut ajutorul şefului de secţie. Acesta, fără să clipească, a confirmat spusele mele: era şi posibil şi plauzibil. Şi uite cum am scăpat cu obraz curat. Dar de atunci, de fiecare dată când dădeam cu ochii de tovarăşul Cucu, acesta mă atenţiona cu arătătorul mâinii drepte, ceea ce în mintea mea însemna: „Virgilică-tată, tot pun eu odată mâna pe tine!“. După o bună bucată de vreme, când eram de gardă, numai ce m-am trezit cu tovarăşul Cucu, în uşa cabinetului, prăvălit de o durere de şale: „Virgilică-tată, scapă-mă, nu mai pot, mor, mă doboară durerea asta, nu mă lăsa, te rog!“. A fost rândul meu să-i fac cu degetul: „Cuculeţule, ai dat de dracu’“. Dar m-am apucat de treabă şi l-am scăpat de durerea care-l potopise. Peste câteva zile, a eliminat pietricica de rinichi şi el a scăpat de durere, iar eu de ameninţarea cu arătătorul lui. Până când tovarăţul Cucu a trecut în lumea drepţilor şi a devenit o amintire.

Citește știrea
Postează comentariu

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Actualitate

Păzeşte-ne, Doamne, de ce-i mai rău!

Știre publicată în urmă cu

în data de

Cum-necum, de parcă nu ne era de ajuns criza politică în care ne aflam, prin graţia pământească a politicienilor noştri care nu mai pun geană peste geană de grija şi binele românilor, uite că diavolul ne-a dat pe mâna afurisitului de virus încoronat.

Avem motive de îngrijorare?

Cred că da. Şi încă de profundă şi grea temere. Şi asta în condiţiile în care nu figurăm pe lista teritoriilor atinse, poate fiindcă mai suntem datori cu gripa aceea mai blândă şi cu rujeola (ce să mai vorbim de cancere şi de altele asemenea ?!?), cu care ne-am obişnuit precum calul… şi la care mai suntem datori cu obolul anual (deloc neînsemnat) de vieţi omeneşti. Ca să nu mai vorbim de leul costeliv, de exodul masiv de cetăţeni către societăţi mai bine aşezate şi de pârdalnica de sărăcie tot mai acoperitoare pentru arcul carpatic care ne adăposteşte.

Din păcate, cu toate miile de paturi rezervate carantinei şi izolării potenţialilor bolnavi, cu îndemnurile la rugăciunile şi speranţele într-o vreme mai caldă, neagreată de ucigaş, efectele pandemiei pot deveni devastatoare de la o clipă la alta. Şi pe termen lung. Lung de tot şi care poate pune în operă principiul „scapă cine poate“. Şi cum cei mărunţi, săraci şi necăjiţi pot mai puţin, este lesne de înţeles cine va da tributul cel mai mare şi de toate soiurile.

Doamne păzeşte – o nenorocire nu vine niciodată singură – de o foamete cumplită, la scară mondială, de un cutremur devastator sau chiar de o bombă nucleară lansată de un descreierat dornic să ajungă mai curând în cer, previzibile şi oricând posibile.

Nu ştiu ce să spun, am gândit adesea şi am recunoscut perfecţiunea naturii, care nu greşeşte niciodată. Departe de mine gândul s-o judec, dar uneori mi se pare că, totuşi, prea multe poveri a pus pe umerii şi grumazul bietului om. Aproape că nu există individ care să fie ferit de tot felul de încercări dintre cele mai grele. Cred că natura putea găsi soluţii mai adecvate pentru om. Sigur că sunt copleşit de teama de a nu greşi, dar uneori am impresia că natura (sau poate Dumnezeu) a fost mult mai grijulie cu celelalte vieţuitoare ale pământului decât cu omul. După ce i-a oferi acestuia o superbie şi o măreţie inegelabile, tocmai spre final, când ar avea mai multă nevoie de sprijin, şi toiag, natura îşi ia mâna de pe el. Nu, nu, nici o moarte nu e demnă, frumoasă. Poate doar cei care părăsesc lumea în somn şi continuă un vis.

Ne lăudăm, nu pe nedrept, de progresele uluitoare la care am ajuns şi de atâtea şi atâtea bunuri care ar trebui să ne facă viaţa mai uşoară şi, de ce nu?, mai frumoasă. Din păcate, progresele ţintesc numai lumea materială, palpabilă şi ultrapalpabilă, capabilă să ne poarte prin tot universul mar şi mic. Dar omul? Omul a rămas acelaşi ba încă şi mai mocirlit de ură şi duşmănie, dacă nu cumva s- a întors cu faţa către trecut, către comuna primitivă, pe care o credeam împietrită în istorie.

Altfel cum să acceptăm că viaţa nu mai are nici o valoare şi o suprimăm pentru câţiva lei sau un telefon mobil, că mamele îşi abandonează pruncii la tomberon cum nu face nici o altă vietate, ori că tăbărâm pe femeile de lângă noi cu cuţitul şi umilinţele de tot felul sau tocmim ucigaşi să-i lichideze pe cei cărora le-am promis… la bine şi la rău.

Păcat de noi ? Fără îndoială !

Ca să nu rămân în nota pesimistă a rândurilor de mai sus, cer îngăduinţa cititorului să-i prilejuiesc un zâmbet.

Cică la Zidul Plângerii de la Ierusalim, o tânără reporteriţă abordează un drept credincios: Domnule, vă urmăresc de o săptămână. Veniţi aici în fiecare zi… Ei, duduie, nu de o săptămână, ci de mai bine de douăzeci de ani… Când merg spre serviciu mă opresc aici… Douăzeci de ani? Şi ce faceţi? Păi ce să fac, mă rog lui Dumnezeu să nu ne mai urâm, să nu ne mai ucidem, să aibă toată lumea de mâncat şi un acoperiş deasupra capului… Şi cum vi se pare? Parcă-aş vorbi la… ziduri !

Citește știrea

Actualitate

„Asta e!“

Știre publicată în urmă cu

în data de

Virgil RĂZEŞU

Să fim cinstiţi : mai poţi spune ceva după acest enunţ conculziv- ultimativ? Nici vorbă ! Sau dacă e să vorbim să spunem că trebuie să ne supunem provindenţei, fiindcă noi românii orice am face, tot acolo ajungem. Şi atunci de ce am mai face ceva?

Să dea Dumnezeu să ieşim cu bine şi din acest din urmă tsunami biologic care ne asaltează şi pe noi şi întreg mapamondul! Mărunt, mărunt, dar afurisitul de SARS-CoV-2 nu cunoaşte legi, convenţii, vize şi sancţiuni „non-grata“, nu ţine cont de ameninţările că va fi întâmpinat cu tunurile ori cu măştile pe figură şi nici de talk- show-urile nesfârşite cu aceiaşi ciuvici, ionaşci şi lazaruşi neclintiţi de pe scaunele lor.

Indiferent de numărul de plătitori cu viaţa şi de pagubele fără egal pe care le vom suferi (să dea Domnul să nu am dreptate), tot ne vom alege cu o armată de deţinători de certificate de erou (scuzaţi, era să zic de revolu…), pentru felul în care a acţionat şi a făcut „totul“ pentru semenii ei. Dovadă că de data asta nu mai suntem chiar pe primul loc (aproape rezervat pentru români) la pierderi şi vom încheia glorios cu sintagma din titlu, cu adaosul de rigoare: „Am fost luaţi pe nepregătite“.

Aşa se întâmplă şi cu inundaţiile, şi cu seceta, şi cu tăierile de păduri, cu vaccinările (auziţi români vestea cea bună : peste 7 ani, vestitul Institut Cantacuzino va începe să producă din nou vaccinuri), cu clanurile mafiote şi cu reţelele de proxeneţi, cu corupţia, rugeola, cutremurele şi aşa mai departe. Supapa „Asta e!“ funcţionează. Nu rugineşte, nu se schimbă, nimic nu se pierde, ca într-o Lege a lui Lavoisier (în care a fost adăugat şi Lomonosov de către prietenii de la răsărit). Veşnic luaţi pe nepregătite, am uitat cu totul porunca strămoşilor noştri de a ne face vara sanie ori a aduna bani albi pentru zile negre.

Uite că zilele negre ne-au ajuns şi nu avem motive de bucurie. Interesant este că Internetul ne avizează că scenariul cu virusul ucigaş nu e deloc nou. Şi dacă îi dăm crezare, aflăm că încă din 1981, un autor S.F. publica „Ochii întunericului“, o carte în care se descria cu lux de amănunte exact ce se petrece acum cu epi(pan)demia cu coronavirus, produsă de virusul „Gorki 400“, acţiunea fiiond plasată în măreaţa URSS. Într-o a doua versiune a cărţii, publicată în 1989, când „şiraka maia radnaia“, se dezmembra, acţiunea se derula în China, marea putere în ascensiune, în localitatea (ca să vezi coincidenţă!) Wuhan, în vreme de vinovatul virase în „Wuhan 400“. N-am citit cartea dar nu ştiu cum, povestea cu fumul şi cu focul pare să prindă ceva contur şi gândul că în căutarea unor arme cu impact larg şi sigur, mărunţelul ăsta devastator să fi scăpat printre filtre şi eprubete şi să-şi vadă de ale lui. Că doar nu are de dat socoteala nimănui.

Acum, ce să zic, fiindcă întotdeauna cămaşa e mai apropiată de piele, fără a mă declara indiferent de ceea ce se petrece la nivel mondial, sunt de-a dreptul îngrijorat de propria ogradă şi, pe cinstite, motive de linişte nu-mi pot oferi. Oricâtă monedă s-ar bate pe măsurile drastice şi infailibile puse în operă, experienţa de până acum ne arată că nu avem vocaţia de a le finaliza până la detaliu şi că întotdeauna lăsăm deschise nişte portiţe care ar trebui ferecate cu lacăte grele, nişte supape neunse, că mai trecem cu nonşalantă superficialitate peste nişte amănunte fiindcă merge şi aşa şi, mai ales, fiindcă nu respectăm ceea ce ne-am propus şi recomandat.

De la sine înţeles că nu trebuie să intrăm în panică, fiindcă ea este principala sursă a măsurilor heirupiste şi neinspirate şi să punem în funcţie sfaturile care ni se dau şi, mai ales, să fim atenţi la tot ce se întâmplă în jurul nostru.

Norocul neaşteptat stă în istoria focului de paie, care are vâlvătaie dar se stinge repede şi care în biologia virusului ucigaş înseamnă stoparea instantanee a campaniei de mii sau zeci de mii de victime, şi reintrarea lui în bârlogul propriu pentru încă un deceniu sau mai multe.

Citește știrea

Politica

Marea Sfidare Naţională, proiectele ratate ale Preşedintelui

Știre publicată în urmă cu

în data de

Preşedintele României, Klaus Iohannis, a lansat patru mari proiecte de ţară, peste care se aşterne praful, lăsate să zacă prin sertarele Cotroceniului, ca literatură postumă, pentru viitorii preşedinţi cu deficit de inspiraţie.

Un proiect, a fost “România europeană, prosperă şi modernă”, despre care nu a vorbit prea mult în campania sa, pentru cel de al doilea mandat, deoarece presupunea prea mult consens naţional, la care domnia sa face alergie.

Al doilea proiect, “România educată”, nu a depăşit consistenţa unei colecţii de panseuri, acumulate de-a lungul anilor săi de catedră, panseuri cu care nu a reuşit să impresioneze mediul academic, decât până la nivelul stupefacţiei.

Celui de al treilea proiect, “România normală” i s-ar fi potrivit mai bine titlul de “România utopică”, având în vedere că preşedintele Iohannis a dovedit că nu a făcut o pasiune din a respecta litera şi spiritul Constituţiei, când sunt în joc viziunile sale.

România normală, a lui Klaus Iohannis şi a colegilor săi liberali, se dovedeşte a fi o ţară, pentru care încă nu s-a scris o Constituţie pe măsură, după care să fie condusă ţara în deplin respect.

Şi, în sfârşit, cel mai mare proiect al Preşedintelui, cu care ne ocupă mai tot timpul, este aberaţia colectivă liberală, privind ,,alegerile anticipate”. Cu acest proiect de suflet, Klaus Iohannis vrea să rămână în istorie, ca primul preşedinte care a reuşit să dizolve Parlamentul, programând anticipat o criză de guvern.

Spre dezamăgirea multor români, dintre care mulţi l-au votat pe Klaus Iohannis, acestuia nu i-a reuşit nici un proiect, iar poziţia sa duplicitară faţă de actele guvernării PSD şi ale guvernării PNL a devenit proverbială. Ce i-a interzis unuia, este permis celuilalt.

Regulile guvernării PSD, considerate ca dezastruoase de către Klaus Iohannis, sunt acum considerate ca normalitate, dacă sunt aplicate de guvernarea PNL

În noiembrie 2018, ministrul Justiţiei, Tudorel Toader, a înaintat preşedintelui Iohannis, de trei ori consecutiv, propunerea ca Adina Florea să fie numită la şefia DNA, în locul demisei Laura Codruţa Kovesi.

Tot de trei ori consecutiv, Klaus Iohannis a respins nominalizarea procuroarei Adina Florea, pe motiv că aceasta nu obţinuse aviz favorabil din partea Consiliului Superior al Magistraturii (CSM).

Klaus Iohannis şi-a lansat atunci, public şi ferm, convingerea că numirea unor şefi de parchete, fără avizul CSM, nu mai poate fi tolerată într-o Românie normală. În pledoaria motivaţională a refuzului nominalizării şefei DNA, preşedintele Iohannis făcea trimitere la ultimele rapoarte MCV ale Comisiei Europene, cu privire la România, în care se sublinia repetat că în astfel de nominalizări, “avizele CSM trebuie să fie respectate”.

Aceasta bazat şi pe prevederile constituţionale, că CSM este garantul independenţei Justiţiei, nu preşedintele României sau ministrul Justiţiei, care sunt funcţii eminamente dependente de politic. Culmea pervertirii principiilor liberale, că ce este imoral la alţii, la PNL este normal, joi 20 februarie, preşedintele Iohannis a numit “de îndată”, procurorii şefi la Parchetul General şi la Direcţia Naţională Anticorupţie, la propunerea ministrului Justiţiei, Cătălin Predoiu.

Nu a contat, nici cât negru sub unghie, că cele două nominalizări aveau la dosarul de promovare câte un aviz negativ din partea CSM. Conform fariseismului prezidenţial, dacă avizele negative ale CSM au fost emise în timpul guvernării PSD, Klaus Iohannis ne spune că acestea trebuie să fie executorii, conform directivelor din rapoartele MCV. Dar dacă aceste avize negative au fost emise în timpul guvernării PNL, Klaus Iohannis le consideră doar consultative.

Aşa că numirea celor doi şefi, la Parchetul General şi la DNA, nu s-a realizat conform avizelor CSM, ca act de independenţă politică a Justiţiei, ci s-a realizat ca act politic, din partea Guvernului şi a Preşedintelui. Se ştie că avizele CSM sunt consultative, conform Constituţiei României, dar Comisia Europeană statuează că singurul garant al independenţei Justiţiei este CSM. În anul 2018, în cazul Adinei Florea, preşedintele Iohannis a ţinut să ne aburească, că tocmai lipsa unui aviz pozitiv al CSM l-a împiedicat s-o nominalizeze pe acesta la şefia DNA.

În caz de aviz favorabil, ar fi nominalizat-o “de îndată”? Să fim serioşi, duplicitarismul decizional al Preşedintelui, care îi fracturează consecvenţa în principii, este singurul său proiect de ţară, dus până la capăt.

Luni 24 februarie – zi de funeralii naţionale, la moartea visului liberal privind dizolvarea Parlamentului

Una din principalele obligaţii constituţionale ale Preşedintelui României este să facă toate eforturile pentru a preîntâmpina apariţia unei crize majore, care nu poate fi rezolvată decât prin dizolvarea Parlamentului.

Într-o Românie normală, după standardele liberale, preşedintele ar trebui să facă toate eforturile pentru a dizolva Parlamentul. Ciudate standarde, cu tangenţe la siguranţa naţională. Scenariul dizolvării Parlamentului, pentru a provoca alegeri anticipate, a fost scris de Guvernul Orban, într-un grafic foarte strâns, în care era proiectat că în luna februarie trebuie să cadă obligatoriu Guvernul, abia instalat în 4 noiembrie 2019.

Deşi vrea alegeri anticipate, Ludovic Orban a declarat public că nu-şi dă demisia, pentru a declanşa sarabanda căderilor succesive a trei guverne. Scenariul este de noaptea minţii. Pentru a declanşa un astfel de scenariu, Ludovic Orban nu a avut curajul lui Victor Ponta din 2016, când acesta şi-a depus demisia de premier pe Facebook.

Dacă şi-ar fi dat demisia, Ludovic Orban ar fi rămas pe dinafară, obligându-l astfel pe Klaus Iohannis să numească ca premier interimar pe altcineva, trimiţându-l pe Orban să-şi reia statutul de şomer.

În schimb Ludovic Orban a declarat că lasă la latitudinea PSD-ului de a declanşa o criză guvernamentală, depunând o moţiune de cenzură. Pe 5 februarie moţiunea a trecut şi Guvernul Orban pleca acasă, devenind guvern interimar, iar premierul scăpând de şomaj.

Pentru atingerea obiectivului privind dizolvarea Parlamentului, Ludovic Orban a susţinut, public, că principala sa preocupare este ca Guvernul să-şi tot asume răspunderea pe diverse proiecte, până când PSD-ul va ceda nervos şi va depune moţiuni de cenzură, care trebuie să treacă toate, în cascadă.

Pe 5 februarie, la dezbaterea moţiunii, Ludovic Orban a ţinut un discurs aberant, de la tribuna Parlamentului. Printre aberaţii, se detaşează câteva, care nu aveau nicio tangenţă cu funcţia de premier. A susţinut că nu dă doi bani pe votul celor care votează moţiunea, că este sub demnitatea lui să-şi piardă vremea cu gargară despre ce prevede Constituţia şi că nu-l interesează atitudinea Avocatului Poporului în legătură cu cele 25 de Ordonanţe de urgenţă, emise de Guvern, în noaptea dintre 4 şi 5 februarie.

Spre deosebire de PSD, care în 2017 şi-a dovedit puterea, trântindu-şi propriile guverne, Grindeanu şi Tudose, acum PNL apelează la experimentatul PSD, să-i trântească trei guverne, pentru a-i oferi lui Klaus Iohannis Parlamentul pe tavă. Pe 24 februarie, Guvernul Orban II aşteaptă ca Parlamentul să se întrunească, pentru a nu-l vota. Tot de noaptea minţii ţine şi acest scenariu. Parlamentul nu se va întruni, pentru că “noua majoritate”, declarată de Klaus Iohannis, în noiembrie 2019, s-a evaporat în trei luni de existenţă.

Ludovic Orban ne consideră tâmpiţi, când ne avertizează că se prelungeşte criza, deoarece PSD nu-şi înţelege menirea de Opoziţie, aceea de a trânti guverne pe bandă rulantă, în ritmul stabilit după graficul său. Bomboana pe coliva celor 25 de ordonanţe de urgenţă, a fost Ordonanţa de urgenţă privind alegerile anticipate, prin care s-a legiferat, în regim de urgenţă, o situaţie care era mai mult ca cert că nu va avea loc. Data de 24 februarie, rămâne doar data în care se prelungeşte pe durată nedeterminată interimatul Guvernului Orban I.

Guvernul Orban I, ca guvern interimar, va fi un guvern netoxic, deoarece are interzis accesul la ordonanţe de urgenţă, la asumări de răspundere şi la proiecte legislative, lăsând Parlamentului dreptul constituţional de a legifera. Acest guvern interimar trebuie să se ocupe doar de gestionarea problemelor curente ale ţării, până la alegerile normale din decembrie.

Atât de mare a fost aroganţa lui Klaus Iohannis, încât la data apariţiei în Monitorul Oficial al Ordonanţei de urgenţă privind alegerile anticipate, a declarat că această aiureală legislativă a fost un act de normalitate din partea Guvernului. Un act de normalitate va fi însă şi refuzul Parlamentului de a participa la mascarada solicitării Guvernului Orban II, de a nu fi votat, scutindu-l pe Ludovic Orban de a interpreta la tribuna Parlamentului, sceneta comică din “Titanic Vals” cu “Nu mă votaţi!”.

Citește știrea

Trending