Contactează-ne

Tribuna Nemțenilor

Fiecare cu… Cucul lui

Știre publicată în urmă cu

în data de

Cucu, mai exact, domnul Cucu, încă ministru al transporturilor, ne-a oferit o mostră absolută de civism şi conştiinţă: fără să-i zboare (via TAROM) gândul la odihna pe care o merita după ziua de vizite pe şantierele autostrăzilor noastre, mai înainte de a se retrage în mângâierea propriului aşternut, a tras o fugă la domiciliul unei directoare de companie, cam delăsătoare, să se convingă că activitatea de mâine va avea toate premisele unei derulări normale, fără praguri şi necazuri. N-a făcut şi Geoană (la vremea lui) la fel? Ce dovadă mai elocventă de profesionalism! S-au găsit însă nişte clănţănitori nemernici, cărora nimic nu le place şi l-au încolţit. Ce atâta tevatură, ce atâta mistificare a bunelor intenţii ale unui slujitor al intereselor noastre? Nu este în intenţiile de a limpezi cu orice preţ nişte dedesubturi, dar socotim bun prilejul de a oferi cititorului o poveste cu alt cuc. Al nostru. Pe vremea când nu eram de capul nostru, ne bucuram de prezenţa tovarăşului Cucu, omul cu ochi albaştri cu care ne întâlneam pe coridoarele spitalului mai toată ziua. Era, totuşi, om de bun simţ,nu-şi depăşea limitele şi… convieţuiam. După o tentativă eşuată (aveam un frate condamnat politic în puşcărie), de racolare în rândurile instituţiei cunoscute, omul n-a mai încercat. La modul oficial, mi se adresa cu „tovarăşu’ doctor“, pentru ca atunci când nu mai era cineva de faţă să mă numească „Virgilică“. Nu eram cu nasul pe sus, nu aveam orgolii de apărat şi, ca mai tânăr, nu-l întrebam de unde mi se trage alintul. Iar odată cu trecerea timpului, am devenit „Virgilică-tată“. Cine ştie ce resorturi intime îl determinau la asemenea neobişnuită formulă de adresare?! Într-o zi, o colegă m-a rugat să internez o rubedenie cu diagnosticul de apendicită. Ce chirurg refuză s-o facă? Numai că seara, la contravizită, apendicita se dovedea a fi un avort în curs, motiv pentru care bolnava a fost transferată la maternitate, în vederea rezolvării fireşti. Nicăieri în lume povestea nu ar fi avut un „va urma“. Nu şi la noi. La ancheta care însoţea orice avort, lucrurile s-au complicat. Procurorul de caz a descoperit că bolnava fusese operată de apendicită în urmă cu mai mulţi ani, încât s-a conturat ipoteza unui avort criminal (altfel cum?!?), cu o internare ocolitoare şi, ca atare, eram implicat, fie ca autor, fie ca mijlocitor al întreruperii de sarcină. Nimic mai adevărat, eram în culpă elementară: avizasem internarea bolnavei, fără să o examinez. Când tovarăşul Cucu m-a ancheta la rândul lui, a uitat de „Virgilică-tată“ şi m-a invitat să-mi justific atitudinea, lucru nu tocmai simplu. Aflat la ananghie, am susţinut, cu toată seninătatea de care eram capabil, că ştiam că bolnava fusese operată de apendicită, dar că există anumite situaţii în care chirurgul se mulţumeţte cu plasarea unui tub de dren ca să evacueze puroiul din abdomen şi lasă apendicele pe loc. Aşa gândisem şi în cazul pacientei mele. Bineînţeles că tovarăşul Cucu nu a crezut o iotă din spusele mele (ce, parcă eu credeam?!?) şi a cerut ajutorul şefului de secţie. Acesta, fără să clipească, a confirmat spusele mele: era şi posibil şi plauzibil. Şi uite cum am scăpat cu obraz curat. Dar de atunci, de fiecare dată când dădeam cu ochii de tovarăşul Cucu, acesta mă atenţiona cu arătătorul mâinii drepte, ceea ce în mintea mea însemna: „Virgilică-tată, tot pun eu odată mâna pe tine!“. După o bună bucată de vreme, când eram de gardă, numai ce m-am trezit cu tovarăşul Cucu, în uşa cabinetului, prăvălit de o durere de şale: „Virgilică-tată, scapă-mă, nu mai pot, mor, mă doboară durerea asta, nu mă lăsa, te rog!“. A fost rândul meu să-i fac cu degetul: „Cuculeţule, ai dat de dracu’“. Dar m-am apucat de treabă şi l-am scăpat de durerea care-l potopise. Peste câteva zile, a eliminat pietricica de rinichi şi el a scăpat de durere, iar eu de ameninţarea cu arătătorul lui. Până când tovarăţul Cucu a trecut în lumea drepţilor şi a devenit o amintire.

Citește știrea
Postează comentariu

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Prima pagină

Vot pentru botniţă: În ce hal am ajuns. Şi i-am tras după noi şi pe copiii noştri

Știre publicată în urmă cu

în data de

Autor

În anii din urmă, după prima zi de şcoală, cei doi copii ai mei veneau acasă şi-mi povesteau, cu obrajii îmbujoraţi şi cu un zâmbet ce li se întindea pe toată faţa, cum a fost. Cu răsuflarea întretăiată, pentru că ar fi vrut să spună tot într-o singură propoziţie, mă trăgeau de mână să mă facă atent şi să îi aud povestind cum s-au întâlnit cu colegii, ce şotii au făcut, cum e doamna, cum sunt profesorii. Şi eu îi ascultam şi retrăiam cu bucurie emoţii bine puse la păstrare în memorie.

Anul acesta, întorşi acasă după prima zi de şcoală, mi-au evitat privirea şi abia după câteva ore au venit să-mi vorbească. Băiatul, cel mare, mi-a “raportat” cu o voce pe care încerca să şi-o îngroaşe a maturitate că: “în clasă sunt distanţate băncile, geamul e ţinut deschis pe toată durata orelor, toţi purtăm măşti şi stăm la distanţă unul de celălalt”. Iartă-mă fecior, îmi dau abia acum seama că eu te-am chinuit repetându-ţi zile întregi, înainte de începerea şcolii, să încerci să păstrezi distanţa şi să respecţi regulile de igienă şi cea legată de purtatul măştii. Am crezut că aşa sunt un părinte responsabil, dar de fapt… cred că ţi-am răpit o bucurie pe care eu am avut-o la fiecare început de an şcolar. Şi nu ţi-am oferit, nu am fost capabil să îţi ofer nimic în schimb.

Fata, cea mică, a fost mai sinceră. Mi-a povestit că unei doamne profesoare i s-a făcut rău din cauza măştii, “s-a înroşit la faţă, tati, şi abia a putut continua lecţia. Şi mie mi-a fost rău de la mască, dar am ajuns acasă şi mi-am revenit. Nu e chiar atât de rău. Oricum, după două săptămâni am să rămân eu acasă şi nu va mai trebui să port mască”.

Mi-au dat lacrimile. De neputinţă. Dar mai ales de ciudă. De ciudă că noi, cu toţii, am ajuns în halul în care am ajuns şi după noi i-am tras şi pe copiii noştri. Nu neg că e pandemie, că sunt vremuri grele, că trebuie să… fim responsabili şi să respectăm reguli. Dar nu pot să nu văd că am ajuns aici şi pentru că am tăcut atunci când ar fi trebuit să urlăm din toţi rărunchii pentru drepturile noastre. Când ar fi trebuit să urlăm din toţi rărunchii că vrem şi merităm o altă ţară. Să le spargem timpanele politicienilor. Oricum erau, sunt şi vor fi surzi la problemele noastre, dar măcar noi ne-am fi auzit urlând şi am fi conştientizat că… avem, că suntem o voce.

Ne pregătim să ne încolonăm şi să mergem la vot. O să votăm, cel mai probabil, chiar în clasele în care copiii noştri se sufocă având botniţe pentru a avea acces la educaţia care sperăm să le ofere o viaţă mai bună ca a noastră. Şi noi o să votăm tot cu botniţe. Înţeleg că şi cu pixuri aduse de acasă. Bine că nu ne-au pus să ne tipărim acasă şi buletinele de vot. În China înţeleg că plăteşte familia glonţul care curmă zilele unui condamnat la moarte…

Mergeţi la vot şi votaţi. Am să merg şi eu. Dar înainte de asta să ne uităm cu toţii în jur şi să conştientizăm cu toţii în ce hal am ajuns şi că îi tragem după noi şi pe copiii noştri, în iadul la care singuri ne-am condamnat prin aceea că am acceptat să fim minţiţi mereu de aceeaşi politicieni. Care nu au făcut nimic, eventual doar poze electorale lângă spitale nefuncţionale sau zâmbind fals în timp ce ne scoteau ochii cu drumuri asfaltate de cumătrii care îşi îngroşau conturile. Sau poate îi preferaţi pe politicienii care ne tot promit mincinos, de la începutul pandemiei, botniţe gratuite pentru fiecare dintre noi şi pentru copiii noştri. Nu au nevoie decât de un nou vot al nostru ca să ne aducă în situaţia de a ne cumpăra şi a ne pune noi singuri botniţe. Definitiv. Iar nepoţii noştri vor avea, cel mai probabil, botniţe din naştere.

Citește știrea

Actualitate

RELEUL PIETRICICA: Adevărul care ne zbârleşte părul: noi cam avem un singur partid politic, al lor

Știre publicată în urmă cu

în data de

Vorbim despre clasa noastră politică şi despre „vidarea de conţinut a structurilor democratice“. Daţi-i telefon lui nea’ Nelu!

Practic, avem o clasă politică unică, una singură, în mare majoritate semianalfabetă politic, dar cu cheag. Elita noastră politică este divizată în partide doar pentru a se realiza un simulacru de succesiune democratică care (să lăsăm cacofonia să-şi facă treaba) să asigure permanenţa la putere, la cârmă, la volan, la timonă. Iar hârjoneala dintre ei este doar pentru marcarea schimbării formale la conducerea administrativă, respectiv la putere. Totul în scopul unor interese locale mărunte (individuale sau de clan) şi al unor interese de mare anvergură din afara ţarii. În rest, resturi: inaugurări ruşinoase a câtorva kilometri de autostradă, inaugurări de closete la şcoli, câţiva zeci de lei la pensii şi alocaţii pentru copii, promisiuni de măşti şi un adevărat bal mascat cu tombolă. Să ne aducem aminte de statuia lui Corneliu Coposu, de papionul şi distincţia lui Ion Raţiu, or’ de decentul păcălit de sistem, Radu Câmpeanu. Vă mai aduceţi aminte de aceşti oameni politici reveniţi în România lui Iliescu ?! De verticalitatea lor politică? Despre regele Mihai ar fi mai multe de zis, dar niciodată un român, în toată istoria noastră, nu a fost condus pe ultimul drum de atâta amar de omenire cum a fost el. (Poate Iliescu, cine ştie?!)

Azi avem un Orban, pe care nu stă bine nici un fel de „costum, urmaşul caricatural al elegantului Brătianu (care se zvârcoleşte în mormânt), un Ciolacu, urmaşul lui Dragnea (care pescuieşte la puşcărie), marioneta Barna, un ciudat care pierde programatic (?!!) tot ce ar putea câştiga ideea de nişă pentru sânge de politician tânăr, un Ponta, etern mic (în fapt un Titulescu plagiat), un vorbăreţ urmărit de ghinion, un Băsescu, curvă bătrână cu gâtul strâmb, tuşind tabagic, care nu va muri acasă, ci cu capul pe masa unui restaurant din umbră al securităţii, or în direct, la un post Tv, iar la etc. intră omul pe care l-a ajuns blestemul celor cinci neveste. Toţi fiind, parcă, nişte copii degeneraţi ai tătucului Iliescu, cu virusul partidului unic în plămâni.

Toţi se vor simţi obligaţi, toţi vor trebui să meargă la înmormântarea acestuia, toţi ar trebui să-i aducă coroane şi jerbe de flori. Dar, se pare, nonagenarul Iliescu este nemuritor. Fiindcă şi în tura asta, din 27 septembrie 2020, ca în ultimii 30 de ani, vor câştiga urmaşii lui nea’ Nelu. Vor câştiga, din nou, nu cei mai oneşti, ci cei mai orientaţi. Ăştia suntem noi, electorii din România, aşa defilăm! Doamne Ajută!

Un prim argument irefutabil

Sună bine, pe româneşte, (cuvântul în sine), absolut convingător, de necombătut: vorbim despre acel Referendum din 22 noiembrie 2009, pentru trecerea la parlament unicameral şi reducerea numărului de parlamentari care, ştie toată lumea, sunt cam mulţi, cam prea mulţi şi…, în fine, cheltuitori. A fost un referendum consultativ (nu decizional), iar potrivit datelor finale ale BEC, 72,32% (6.740.213) dintre românii prezenţi la vot s-au exprimat în favoarea trecerii la un parlament unicameral. Şi ce-i cu asta?! Deşi validat, acest referendum nu a fost implementat niciodată. Au trecut aproape 10 ani de-atunci, iar noi am rămas cu o stare de păcăleală irefutabilă şi ne tot întrebăm, irefutaţi în orgoliile noastre de alegători, de ce dracu’ ne-am mai deranjat la Referendum?! Să ştampilăm şi pe celălalt buletin? Se pare că da. A fost un şpil (din germ. Spiel), un aranjament.

Poveşti de pe la alţii

Citim tot felul de aiureli cu oameni politici de prin alte ţări, mai de pe la vest. Cică reprezentantul Irlandei în Comisia Europeană, Phil Hogan, şi-a dat recent demisia după ce a încălcat regulile antiepidemice prin participarea la un controversat dineu organizat de un club de golf. Ursula von der Leyen i-a mulţumit pentru activitate şi gata, a fost înlocuit, totul s-a terminat elegant. Presupun că a ascultat-o, în viu, acolo, la UE, şi elegantul Rareş Bogdan, organizator al unei paranghelii antiepidemice pentru fie-sa. Dar el, român fiind, a băgat capul în nisip, ca struţul. Unde, acolo, în nisipul disipării de tip românesc, şi-a întâlnit mai mulţi colegi de partid şi din guvern, la un whisky mic (acela, aia, ăia). Mai citim despre primari de prin ţările nordice care merg cu bicicleta la primărie, la slujbă, unii renunţând chiar să fie retribuiţi, în comparaţie cu ” la noi”, unde dacă n-ai maşină tare, şofer şi amantă angajată, eşti un prost, în fine, despre tot felul de politicieni dăruiţi, care administrează viaţa alegătorilor, onorându-şi funcţia în care au fost desemnaţi de concetăţeni. Poate sunt doar poveşti, cine ştie?!

Promisiuni electorale locale

Zilnic, dimineaţa, pe strada din faţa blocului, în Mărăţei, avem parte de o defilare interesantă: cinci, şapte inşi oarecum adulţi, tineri în maiouri şi tricouri colorate, şi mai multe tinere în fuste largi, câteva gravide deja, împingând trei, patru cărucioare pentru copii, în care sunt bebeluşi, alaiul fiind completat, normal, de mai mulţi puradei gălăgioşi, pedeştri. Zilnic. Normal, merg pe partea carosabilă, încurcând circulaţia şi refuzând zgomotos mersul normal, pe trotuar. Aşa sunt ei! Se vede că au deja şcoala vestului şi presupunem că se îndreaptă către centru oraşului, către „un viitor amfiteatru modern care ar urma să fie pus la dispoziţie tuturor celor care doresc să organizeze manifestări cultural-artistice sau serbări şcolare, dar va avea şi destinaţie de relaxare pentru copii şi părinţi“. Sau, poate, cine ştie, se îndreaptă către şcolile din Piatra care sunt deja o mare urgenţă. „şcolile, extremă urgenţă! Vrem un comandament de acţiune la nivel judeţean!“.

Tot dimineaţa, un vecin de la blocul celălalt, un bărbat în puterea vârstei, iese de câteva zile încoace pe alei şi caută, cu ochii în pământ, învins, chiştoace de ţigări. Este, deocamdată, proprietar de apartament, are nevastă, copii, datorii la bănci şi întreţinere. Avea o slujbă bună, dar nu mai are. Acum, jenat, cu mâinile în buzunare, cu privirea în pământ, caută chiştoace.

La ţară, tanti Rodica a călcat strâmb pe un podeţ şi şi-a scrântit rău piciorul. Ar da telefon la 112, să vină să o ia salvarea, dar este o femeie înţeleaptă, cu net acasă, are şi televizor. Unde mama naibii or duce-o cu piciorul ei bolnav, că toate-s ocupate de Covid. Îşi înfăşoară o foaie de varză pe beteşug. Poate-o trece!

Practic, avem o clasă politică unică

Ca la fotbal, echipele în tricouri galbene şi chiloţi albaştri, contra echipelor în tricouri albe, portocalii, negre, cu chiloţii aferenţi, mulţi dintre jucătorii promovaţi fiind mutălăi ajunşi în faţă, agramaţi, recitând cu greutate texte făcute de cei din spate, dar cu bani la teşcherea. Şefi, cu oarece avere pusă la bătaie, fiindcă orice campanie electorală costă o groază de parale. La noi te costă locul pe liste, este deja o banalitate, orice funcţie te costă, de consilier, de primar, de parlamentar, de europarlamentar, cea mai scumpă fiind cea de ministru. Nu ştiaţi?! Echipele lor, găştile lor care vor să emane entuziasm printre concetăţeni, din patru în patru ani, cam seamănă între ele, se înghesuie prin piaţă, pe bulevardul Traian, printre ruinele oraşului Bicaz, se pozează prin faţa primăriilor sau a Consiliului Judeţean. Or, cel mai tare, simbolic, la Turn, un fel de exprimare a bărbăţiei, nu mai zicem altceva. E ca la fotbal, ca miticii din Liga lui Mitică.

Al doilea argument irefutabil: izmenele

Vorbim aici despre traseismul politic, un argument tare de tot pentru teoria acestui partid unic, al LOR. Expresia neaoşă: „ca băşina prin izmene“, am mai folosit-o noi, dar este definiţia irefutabilă a traseismului politic. Cine a trădat, cu siguranţă o va mai face. Care este interesul lor? Ei arată cu degetul către popor, către cei care i-au ales sub o siglă sau alta, au, cred ei, această acoperire. Chestia tristă e că toţi apelează la cam aceleaşi argumente, le aruncă în spaţiul public, îşi pun poza, o altă poză, pe alt fond electoral, se înscriu pe liste şi continuă alergarea, Fără nici o jenă. Dacă ar fi cine spun ei că sunt, ar lua un taxi, de beţi ce sunt ei de putere, şi s-ar duce acasă, ar mânca o ciorbă de perişoare, cu nasul în farfurie, apoi s-ar duce la baie. S-ar uita atent în oglindă şi ar fi oarecum mulţumiţi de faptul că au avut tăria să vină acasă, să fie oameni de caracter şi să renunţe. Dar ei nu fac asta, sunt hămesiţi, nu le mai ajunge, le place, îşi pun masca, îşi scot masca, fiindcă ăştia sunt ei: politicieni ai României.

Repet: elita noastră politică este divizată în partide doar pentru a se realiza un simulacru de succesiune democratică care să asigure permanenţa la putere. Vor câştiga, din nou, nu cei mai oneşti, ci cei mai orientaţi. Poate, printre aleşi, se vor strecura şi câţiva candidaţi cinstiţi, nu zic nu, brava lor, dar, în foarte scurt timp vor fi mâncaţi de sistem, de acest partid unic creat de cine credeţi?! Daţi-i telefon! Nea’ Nelu încă nu a murit.

Prevăd o prezenţă la vot cu minim istoric, dar şi o infectare maximă care ne va băga, din nou, în carantină. Doamne Ajută!

Citește știrea

Prima pagină

Chiar nu vă e ruşine? Vreţi voturi pentru că “daţi în folosinţă” un spital nefuncţional?

Știre publicată în urmă cu

în data de

Autor

E campanie electorală şi zic unii că e liber la promisiuni şi chiar la propagandă deşănţată. Însă ar trebui să existe o limită. Măcar când vorbim de dreptul la viaţă. Însă nu e. Nicio limită. Iar asta mă revoltă.

Citesc, marţi, 8 septembrie, spre seară, că a fost inaugurat celebrul spital modular de la Leţcani la care şi eu şi toţi nemţenii, indiferent dacă Arsene ne consideră “ai lui” sau nu, am cotizat cu peste 3 milioane de euro şi l-am aşteptat mai ceva ca pe Moş Crăciun când eram copii. M-am bucurat şi chiar m-am certat că am fost sceptic, că mi-am permis în nemernicia mea să critic şi să pun la îndoială aşa măreaţă realizare. Chiar dacă s-a întârziat, s-a făcut. Fapte tată, nu vorbe de baron.

Dar pentru că rigoarea jurnalistică îmi impune să verific o informaţie măcar din două surse, caut şi în presa din Iaşi să văd ce şi cum. Şi aflu din “Buna Ziua Iaşi”, ziar cu ani vechi în spate nu site debil (adică plăpând, a se citi din DEX-ul domnului preşedinte) apărut în campanie, că inaugurarea, unii propagandişti s-au riscat să-i spună chiar “dare în folosinţă”, e de fapt doar o altă nesimţire pur electorală.

Adică spitalul ar fi fost inaugurat, dar… e maxim de nefuncţional. Pentru orice om cinstit şi onest care nu pupă fals moaşte şi nu minte cu neruşinare pentru voturi, a inaugura sau a da în folosinţă înseamnă că de mâine poate fi folosit. Adică de mâine în spital pot fi internaţi şi trataţi bolnavi.

Ce spun colegii de la BZI? Că investiţia nici măcar nu a fost recepţionată (de ce? nu o fi “gata” în realitate?) şi, mai mult, că la acest moment nu a fost obţinut niciun aviz de funcţionare dintr-un motiv extrem de simplu: nici nu a fost cerut. Pentru postacii care se pregătesc să arunce vina pe cei care nu au dat avizele, întrebarea de bun simţ e cum să fie obţinute dacă nici măcar nu au fost cerute?

Înţeleg două lucruri: că, de fapt, după luni de întârziere, spitalul a fost doar predat către Spitalul de Boli Infecţioase “Sf. Parascheva”, dar unii s-au şi apucat electoral să se laude că e “dat în folosinţă” şi l-au “inaugurat” în speranţa că vor mai prosti electoratul pentru două, trei voturi şi, doi, că de acum înainte se va face recepţia (dacă nu apar nereguli majore. Deja au fost multe evidenţiate în spaţiul public) şi apoi se va face solicitare pentru avize şi abia apoi (când?) vor putea fi internaţi şi trataţi bolnavi. Repet, iar unii deja vor să culeagă roadele electorale.

Ştiţi cum poate fi rezumată plastic toată povestea? E ca şi cum un baron politic coboară dintr-o limuzină luxoasă şi se apropie de un biet amărât aflat pe marginea unui şanţ, care nu a mai mâncat de zile întregi. Îi arată o caserolă cu mâncare, îi spune că e caserola lui, a amărâtului, dar va putea mânca din ea abia… peste alte câteva zile. Baronul se pozează în timp ce face “măreţul” gest, îşi pune pozele pe facebook şi aşteaptă aprecieri şi voturi. Şi pleacă. Iar amărâtul rămâne pe marginea şanţului aşteptând să revină baronul cu caserola de mâncare. Şi cu “avizele” aferente. Până atunci e aşteptat să meargă la vot şi să îl voteze pe baron. Dacă nu crapă de foame până la alegeri… Amărâtul, nu baronul. Noi suntem clar amărâţii şi ştim cu toţi cine sunt baronii. Îi mai votăm odată şi pe 27 septembrie?! Atunci ne merităm soarta, rămânem să salivăm după caserole cu mâncare care nu vor fi niciodată ale noastre, ci o să le vedem doar în pozele electorale ale baronilor.

Citește știrea

Trending