Contactează-ne

Tribuna Nemțenilor

Fiecare cu… Cucul lui

Știre publicată în urmă cu

în data de

Cucu, mai exact, domnul Cucu, încă ministru al transporturilor, ne-a oferit o mostră absolută de civism şi conştiinţă: fără să-i zboare (via TAROM) gândul la odihna pe care o merita după ziua de vizite pe şantierele autostrăzilor noastre, mai înainte de a se retrage în mângâierea propriului aşternut, a tras o fugă la domiciliul unei directoare de companie, cam delăsătoare, să se convingă că activitatea de mâine va avea toate premisele unei derulări normale, fără praguri şi necazuri. N-a făcut şi Geoană (la vremea lui) la fel? Ce dovadă mai elocventă de profesionalism! S-au găsit însă nişte clănţănitori nemernici, cărora nimic nu le place şi l-au încolţit. Ce atâta tevatură, ce atâta mistificare a bunelor intenţii ale unui slujitor al intereselor noastre? Nu este în intenţiile de a limpezi cu orice preţ nişte dedesubturi, dar socotim bun prilejul de a oferi cititorului o poveste cu alt cuc. Al nostru. Pe vremea când nu eram de capul nostru, ne bucuram de prezenţa tovarăşului Cucu, omul cu ochi albaştri cu care ne întâlneam pe coridoarele spitalului mai toată ziua. Era, totuşi, om de bun simţ,nu-şi depăşea limitele şi… convieţuiam. După o tentativă eşuată (aveam un frate condamnat politic în puşcărie), de racolare în rândurile instituţiei cunoscute, omul n-a mai încercat. La modul oficial, mi se adresa cu „tovarăşu’ doctor“, pentru ca atunci când nu mai era cineva de faţă să mă numească „Virgilică“. Nu eram cu nasul pe sus, nu aveam orgolii de apărat şi, ca mai tânăr, nu-l întrebam de unde mi se trage alintul. Iar odată cu trecerea timpului, am devenit „Virgilică-tată“. Cine ştie ce resorturi intime îl determinau la asemenea neobişnuită formulă de adresare?! Într-o zi, o colegă m-a rugat să internez o rubedenie cu diagnosticul de apendicită. Ce chirurg refuză s-o facă? Numai că seara, la contravizită, apendicita se dovedea a fi un avort în curs, motiv pentru care bolnava a fost transferată la maternitate, în vederea rezolvării fireşti. Nicăieri în lume povestea nu ar fi avut un „va urma“. Nu şi la noi. La ancheta care însoţea orice avort, lucrurile s-au complicat. Procurorul de caz a descoperit că bolnava fusese operată de apendicită în urmă cu mai mulţi ani, încât s-a conturat ipoteza unui avort criminal (altfel cum?!?), cu o internare ocolitoare şi, ca atare, eram implicat, fie ca autor, fie ca mijlocitor al întreruperii de sarcină. Nimic mai adevărat, eram în culpă elementară: avizasem internarea bolnavei, fără să o examinez. Când tovarăşul Cucu m-a ancheta la rândul lui, a uitat de „Virgilică-tată“ şi m-a invitat să-mi justific atitudinea, lucru nu tocmai simplu. Aflat la ananghie, am susţinut, cu toată seninătatea de care eram capabil, că ştiam că bolnava fusese operată de apendicită, dar că există anumite situaţii în care chirurgul se mulţumeţte cu plasarea unui tub de dren ca să evacueze puroiul din abdomen şi lasă apendicele pe loc. Aşa gândisem şi în cazul pacientei mele. Bineînţeles că tovarăşul Cucu nu a crezut o iotă din spusele mele (ce, parcă eu credeam?!?) şi a cerut ajutorul şefului de secţie. Acesta, fără să clipească, a confirmat spusele mele: era şi posibil şi plauzibil. Şi uite cum am scăpat cu obraz curat. Dar de atunci, de fiecare dată când dădeam cu ochii de tovarăşul Cucu, acesta mă atenţiona cu arătătorul mâinii drepte, ceea ce în mintea mea însemna: „Virgilică-tată, tot pun eu odată mâna pe tine!“. După o bună bucată de vreme, când eram de gardă, numai ce m-am trezit cu tovarăşul Cucu, în uşa cabinetului, prăvălit de o durere de şale: „Virgilică-tată, scapă-mă, nu mai pot, mor, mă doboară durerea asta, nu mă lăsa, te rog!“. A fost rândul meu să-i fac cu degetul: „Cuculeţule, ai dat de dracu’“. Dar m-am apucat de treabă şi l-am scăpat de durerea care-l potopise. Peste câteva zile, a eliminat pietricica de rinichi şi el a scăpat de durere, iar eu de ameninţarea cu arătătorul lui. Până când tovarăţul Cucu a trecut în lumea drepţilor şi a devenit o amintire.

Citește știrea
Postează comentariu

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Actualitate

A fi român înseamnă a fi normal

Știre publicată în urmă cu

în data de

Premierul polonez Mateusz Morawiecki, nou ales de Parlamentul Polonez, a ţinut la investire un discurs lung de 80 de minute, terminat în ovaţiile întregii asistenţe. Partidul ,,Lege şi ordine”, a rămas la putere după alegerile recente din Polonia, în ciuda criticilor şi împotrivirii Bruxelles-ului. Polonezii au înţeles că vocea lor primează în faţa vocii occidentului. În România, încă nu avem oameni cu curaj, care să ne conducă în spiritul demnităţii româneşti. Ne-am blocat la momentul 1980, când admiram mişcarea reformatoare a sindicatului Solidarnosc, sub conducerea lui Lech Walesa. Discursul actualului premier polonez s-a axat pe teza consolidării unui ,,stat social patriotic”. Nu un stat de tipul celui propus de Klaus Iohannis pentru România, care vizează numai anumite categorii de cetăţeni, nu pe toţi românii deopotrivă. Premierul polonez a susţinut în ovaţiile întregului Parlament Polonez, că ,,a fi polonez, înseamnă a fi normal”. La polul opus, Klaus Iohannis susţine că ,,a fi normal, înseamnă a fi liberal”.

Polonia ne explică ce înseamnă „stat de drept”

În discursul său premierul polonez a anunţat că partidul său nu renunţă la modificările legilor justiţiei, indiferent de avertizările rostogolite de comunităţile internaţionale şi de Curtea de Justiţiei a Uniunii Europene. Premierul polonez anunţă Europa pe această cale că Polonia nu va mai accepta necondiţionat orice decizie a Uniunii Europene, deoarece ,,în UE toţi suntem egali”, nu pot fi unii decidenţi, iar alţii executanţi. La Bruxelles se pregăteşte eşafodul executării Poloniei, dar şi a României, pe temele privind ,,încălcarea statului de drept” şi ale ,,implicării politicului în actul de justiţie”, teme devenite marote în România. Prin discursul său, premierul Poloniei a atacat ,,dublul standard” practicat la Bruxelles, dar putem constata că în ţara lui nu i-a sărit nimeni la beregată pentru asta, pentru a-l crucifica că are un discurs antieuropean.

Polonia ne dă lecţii privind ce înseamnă o ţară normală, declanşând operaţiunea „aurul acasă”

Parlamentul României a aprobat un proiect de lege privind repatrierea a jumătate din aurul românesc, depus spre păstrare în Banca Angliei. Pentru că proiectul de lege era propus de PSD a fost imediat taxat ca antinaţional, suveranist, deci antieuropean. Legea a fost blocată de preşedintele Iohannis, care a refuzat să o promulge. Klaus Iohannis şi-a motivat refuzul, susţinând că repatrierea aurului nu este atributul acestui Parlament, care nu este Parlamentul Lui, ci un atribut exclusiv al Băncii Naţionale a României. Există un trend în Europa, privind repatrierea aurului depus de unele ţări la Banca Angliei. Repatrierea aurului nu este o fixaţie tipic PSD-istă, de care se tot băşică unii. Operaţiunea ,,aurul acasă” a fost declanşată în Polonia, Croaţia şi Ungaria. Recent Polonia şi-a permis o aroganţă, aducând jumătate din cele 230 tone de aur, păstrate în Banca Angliei. Partidul aflat la guvernare în Polonia, este bine mersi, nu-şi propune nimeni să-l desfiinţeze. Repatrierea aurului stocat în Banca Angliei, de către Polonia, Croaţia şi Ungaria, nu alungă investitorii din aceste ţări. La noi, preşedintele Klaus Iohannis şi guvernatorul BNR, Mugur Isărescu, sar în ajutorul Băncii Angliei, ameninţând că investitorii din România o vor lua la fugă. Casa Regală din România, se bagă şi ea în seamă, mulţumind public lui Klaus Iohannis şi lui Mugur Isărescu, că nu permit un aşa afront la adresa Băncii Angliei.

„Joker”, nebunia care ne dezvăluie şocant că urmează experimentul unui alt model de totalitarism

„Joker” este un film american de thriller psihologic, regizat de Todd Phillips, care a obţinut ,,Leul de aur” de la festivalul de film, de la Veneţia, în 2019. Filmul, al cărei acţiune este centrată pe violenţă, este foarte criticat, propunându-se a fi interzis. Autorii filmului justifică că un astfel de film se inspiră din realitatea Statelor Unite, unde problemele sunt mult mai grave, decât cele prezentate în ,,Joker”. Joker, jucat de actorul Joaquin Phoenix, este povestea unui comediant cu probleme mintale, care se transformă într-un criminal sociopat, care reuşeşte să incite o întreagă revoluţie anarhică, isterizând populaţia, dornică de a-l imita. Ieşind de la film, constaţi şocat că ai participat la un film politic de groază. Joker justifică un nou stil de protest anarhic, menit să potenteze violenţa, care se adaugă la stilul de proteste stil ,,vestele galbene” sau altele asemenea. Aceste proteste anarhice prevestesc apariţia unui nou model de totalitarism, pe care încă nu-l conştientizăm. Filmul a rulat şi la ,,Casa Albă”, unde Donald Trump a fost foarte încântat, când Joker îl împuşcă pe personajul jucat de Robert de Niro. Robert de Niro, care este unul din cel mai vocali critici ai lui Trump. Simptomatic pentru vremurile care ne aşteaptă, nu?

Suntem cretinizaţi, pentru a deveni masa de manevră a noilor dictaturi

Totalitarismul comunist şi cel nazist au pierdut aşa de mult teren, că este greu să te înspăimântezi că ar reveni. Spaimele există doar în capul unora, care speră că pot astfel să instaleze un alt tip de totalitarism. Noul tip de totalitarism se instalează astăzi prin noi tehnologii, prin intermediul digitalizării, a internetului şi a telefonului mobil. Această formă de totalitarism va institui un control cvasitotal asupra noastră, care vom fi condamnaţi a trăi într-un fel de servitute voluntară faţă de noile tehnologii. Totalitarismul comunist sau nazist erau identificabil, aveam un chip, precum Stalin, Hitler, Ceauşescu. Astăzi decidenţii noului tip de totalitarism sunt greu de identificat, fiind ascunşi sub masca anonimatului creată de noile tehnologii. Recent, am fost informaţi că se urmăreşte înfiinţarea unui nou partid, fără ideologie, numit ,,Partidul Diasporei”, un fel de ,,Partid Anonymous”, sub faldurile căruia, orice român din afara ţării îşi va putea disimula identitatea, convingerile şi comportamentul sub aceeaşi mască. Se urmăreşte crearea unei mase de manevră enorme, sub aceeaşi mască, care nu ne este garantat că nu va fi masca Joker. În România, rolul Diasporei a fost determinant, atât în alegerea Preşedintelui Băsescu, cât şi în alegerea Preşedintelui Iohannis. S-au ridicat ode de slavă la adresa determinismului acestei Diaspore, cu care s-a implicat, din afara ţării, în orientarea destinului României. Suntem obligaţi să constatăm, că cel puţin mandatele lui Băsescu au fost considerate un fiasco pentru România, de către majoritatea românilor, acest fiasco caracterizând şi rolul determinant al Diasporei. Nu putem rămâne prizonierii şablonului, că lumea se împarte în capitalişti şi comunişti. Trebuie să începem a percepe tropăitul aşa-zişilor protestatari de serviciu, cărora li se induce ca model de a rezista, nesupunerea civică sau anarhia criminală, de tip Joker, Anonymous sau Vestele galbene. Astăzi, graţie reţelelor de socializare, oamenii ies în stradă rapid, pentru orice. Partea odioasă a acestui tip de mobilizare este că pentru a accede la butoanele reţelelor de socializare se poartă o bătălie pe viaţă şi pe moarte, între cei care proiectează noul model de totalitarism, căruia i se pune doar o mască, pentru a nu fi recunoscut.

Citește știrea

Tribuna Nemțenilor

De ce nu vreau să merg la vot

Știre publicată în urmă cu

în data de

Jumătate dintre românii cu drept de vot nu au mers la urne pe data de 10 noiembrie 2019. Şi nici pe data de 24 noiembrie nu vor merge.

Nu am mers şi nu voi merge la vot fiindcă am o părere destul de bună despre mine. Mă consider un om onest şi vreau să-mi păstrez această părere bună în ceea ce mă priveşte. Părerea mea despre mine, intimă, este absolut importantă, nimeni nu mi-o poate schimba.

Ne naştem, trăim şi murim singuri, unici, înconjuraţi de ceilalţi, dar tot singuri şi unici suntem, cu ale noastre. Dacă Viorica Dăncilă, o caţă indigestă, alfabetizată din mers, cu mintea odihnită, dar receptivă, care va vorbi peste o lună într-o engleză fluentă, cum a promis, or Iohannis, un mălai-mare, zâmbăreţ, cu serviciile secrete la butonieră, pregătit deja pentru o altă vacanţă de cinci ani, în chiloţi, pe plajă, or la schi alpin, alături de femeia care stă întotdeauna în spatele unui bărbat puternic şi, care, când e chemată la DNA, nu se duce, uite-aşa, că nu vrea ea, aşadar, dacă unul din cei doi, inevitabil, va fi ales preşedinte al României, exact în coteu mă doare, fix în pix mă interesează de ei, n-am nici o treabă.

Nu votez cu niciunul, nu mă deranjez să merg acolo, mi se pare sub demnitatea mea să pun o ştampilă pe numele unuia sau altuia dintre cei doi candidaţi la preşedinţia României. Acel spaţiu intim, unde tragi perdeluţa ca să pui ştampila, mi se pare acum a fi un fel de closet puturos, unde nu am nici un chef să intru.

Pentru ce să intru acolo? Pentru cine să intru acolo? Pe cine să votez eu acolo?! Să votez un modest profesoraş de fizică din Sibiu, ajuns nici el nu ştie cum la Cotroceni, dar încurajat, aplaudat şi pupat în fine…, acum, pas cu pas de un ciudat avatar al unui ziarist jenant, un carierist penibil, Rareş Bogdan? Care este antipatic şi când respiră?! Să votez o analfabetă funcţional, cu broşă, promovată de un actual locatar la Rahova, la puşcărie, pe bune, fiindcă acolo îi este locul, o feministă de bâlci care iubeşte foarte tare românii şi România, de nu mai poate ea de dragul românilor?!

Bre, vocea aia a ei, de şefă de scară la bloc, mă zgârie pe timpan, îmi jigneşte inteligenţa pe care cred eu că o mai am în cap, în creierul din cutia craniană a capului meu, mi-e greu să ascult discursuri retroactive ale Elenei Ceauşescu, care a fost, ştim cu toţii, profesor univ.dr. academician, în fine… Iar despre domnul actual şi viitor preşedinte, să fie primit! Alegeţi-l oameni buni, că altul mai bun nu mai aveţi de unde.

Votaţi Iohannis! Votaţi Viorica! Că eu, personal, nici cu salvarea nu mă duc la vot. N-am nevoie nici de urna mobilă, de nimic, n-am nici un chef să votez nişte neconcludenţi. Şi ca mine mai este încă jumătate din populaţia României, cei care nu vor merge la vot. Porcăiţi-vă la televizor, daţi-vă-n stambă, faceţi ce ştiţi voi mai bine, cu minţile voastre consiliate de specialişti, dar asta nu înseamnă că puteţi păcăli şi cealaltă jumătate a României, cea tăcută şi jenată de prestaţia voastră penibilă. Jumătate dintre români nu vă iau în serios şi vă cataloghează drept exact ceea ce sunteţi cu adevărat: nişte circari. Bre, când vă aud cum faceţi apeluri de genul Dragi români!, mi se face greaţă. O greaţă pe care o resimte jumătate din populaţia cu drept de vot din România.

Dragi să vă fie ai voştri, apropiaţii voştri or cei din săli, nu românii de la firul ierbii, pe care voi îi vedeţi doar din elicopter, ca pe nişte furnici, nu sunteţi nici de stânga, nici de dreapta, sunteţi nişte bieţi amatori în politică, nişte corigenţi care a-ţi trecut întâmplător clasa şi a-ţi ajuns în nişte fotolii mult prea mari, în fine, la acest capitol al şezutului staţi amândoi bine, mea culpa, aici staţi amândoi bine. Amândoi aveţi deja cururile mari. Unul ca şase case, din meditaţii, alta cu 9 ani de UE şi soţ afacerist, staţi binişor.

Oricum, sunteţi amândoi nişte parveniţi, nişte gomoşi, nişte fiinţe antipatice, lăudăroase, găunoase şi mult prea pline de sine, care simt o nevoie patologică să ne dea lecţii. Să ne înveţe ce este bine şi ce este rău în viaţa asta a noastră. Aici am vrut să ajung: Nu suport să mi se dea lecţii de viaţă de la nişte politicieni de două parale, de la nişte personaje străine mie, neprietenoase, false, lovite de nulitate, oameni cu un nivel de cultură cu mult sub nivelul prietenilor mei.

Nişte ciudaţi care îşi belesc fasolea în zâmbete sau rânjete electorale, ca nişte caricaturi fără nici un haz. Cum aş putea eu să fiu entuziasmat de madam Viorica Dăncilă?! Ce fraze memorabile aş putea eu cita din cărţile stupide ale domnului Iohannis?!

Pentru mine, sincer, sunt nişte oameni banali, neinteresanţi, în condiţii normale nu mi-ar face nici o plăcere să mă lungesc la vorbă cu o şefă de scară, or cu un lungan profesor de fizică, plin de sine, care, pe deasupra, scrie cărţi la fel de plicticoase ca el. Nişte banali. Pe care dintre ei să-l votez ca preşedinte al României pentru următorii cinci ani?

Spre bun exemplu ar fi fost interesanţi un Alexandru Cumpănaşu, că acela-i nebun cu acte în regulă, or madam Bruynssels, o aiurită al cărui nume este imposibil de reţinut. Nu mai zic de Paleologu, un mare mister cu barbă care a uitat că, totuşi, respiră în România.

Şi zic: mi se pare sub demnitatea mea să merg la vot. N-am pe cine vota. N-am pe cine alege. Vorbesc despre nişte politicieni făcuţi la seral, unul cu meditaţii şi primărie, cealaltă o nefericită alegere aleatorie, întrucât era o fată bună, neconflictuală. Desigur, am avut parte şi de politicieni cu şcoală, nu mai departe de Iliescu, şcolit la Moscova, îl avem model de-afară şi pe Emanuel Macron, cu Şcoala Naţională de Administraţie.

Sau, revenind la oile noastre, Elena Udrea, cu masterat în securitate şi apărare naţională, chestii, socoteli, nu te joci cu te-încurci. Totuşi, dincolo de orice mişto, să mă deplasez la o secţie de votare, să arăt cartea mea de identitate, să iau o ştampilă şi un buletin de vot şi să votez or un profesoraş îngâmfat, care şi-a aruncat cu un gest regal pardesiul sepepistului, or o şefă de scară la un bloc cu doar patru etaje, este deja prea mult, nu-i de mine.

Nu m-aş mai putea uita în oglindă când mă bărbieresc. Mi-ar fi jenă, m-aş simţi umilit să-mi dau acordul unuia sau celuilalt dintre cei doi ajunşi în turul doi. De asta nu mă duc la vot. Şi ca mine, încă o jumătate din cetăţenii cu drept de vot din România.

Citește știrea

Actualitate

În turul doi, oare suntem lăsaţi să votăm pentru un model de normalitate sau aceasta ne va fi impusă?

Știre publicată în urmă cu

în data de

Primul tur al alegerilor prezidenţiale din 10 noiembrie, s-a consumat. A rezultat că avem dreptul să ne continuăm votul într-un al doilea tur. Acest drept este al nostru, al alegătorilor, nu al candidaţilor, care trebuie doar să se conformeze în a ne convinge, care din ei este mai bun. Preocupat de provocările primului tur, mi- am permis o interogaţie retorică în Monitorul de Neamţ din 4 noiembrie, strecurată sub titlul „De ce pe 10 noiembrie nu putem vota normal preşedintele? Trebuie să aplicăm ştampila înmuiată în adrenalină?“. Alegerile din 10 noiembrie au trecut, dar constat că adrenalina nu s-a prea consumat, campania electorală fiind total lipsită de nerv. De-abia acum, pentru turul doi, ni se pregătesc perfuzii de adrenalină, pentru a avea în ce şi pentru ce să ne înmuiem ştampilele de vot. În numărul ziarului, din 9 noiembrie, cu o zi înainte de vot, am avut surpriza să constat că beneficiez de atenţia unei persoane pe care o stimez, sincer şi nu numai pentru opiniile sale găzduite în cotidianul local. În opinia sa, postată sub titlul „Întrebări… în dorul lelii“, sunt avertizat că „aş fi fost mult mai apreciat de către cititori, decât mai înainte de a fi pus întrebarea aş fi definit conceptul de normalitate… pentru a şti de unde pornim şi încotro ne îndreptăm“. Bună şi utilă avertizare! Trebuie să recunosc, însă, că nu am definit conceptul de NORMALITATE, pentru a nu cădea în păcatul plagiatului şi a nu fi bănuit de lipsă de reverenţă la adresa preşedintelui Iohannis, care a lansat conceptul prin sloganul său de campanie „Pentru o Românie normală“. Ce e drept, preşedintele Iohannis ne-a desluşit, cu subiect şi predicat, încotro trebuie să o luăm, pentru a atinge normalitatea. Să votăm partidul domniei sale şi să eliminăm PSD-ul. USR, în frunte cu Dan Barna, ne-au indicat că normalitatea ar fi „Fără penali“, dar au pierdut alegerile. Cred că, în înţelepciunea sa, Klaus Iohannis ar fi trebuit să ne lase fiecăruia dreptul să ne închipuim de unde plecăm şi unde vrem să ajungem. Ceea ce înseamnă că pentru cei 19 milioane de alegători români, pot exista tot atâtea căi de a atinge normalitatea. Cred că preşedintele Iohannis a gândit, în orice clipă, că singura normalitate spre care trebuie să aspirăm este aceea din capul lui. A ignorat că fiecare dintre noi avem o percepţie asupra realităţii de la care pornim, şi tot aşa avem o percepţie asupra ţintei spre care vrem să ne îndreptăm.

Culmea normalităţii am atinge-o doar dacă ne-am îndrepta toţi în aceeaşi direcţie, neconstrânşi în vreun fel

De regulă, indiferent de vremuri, normalitatea, fie ne-a fost impusă dictatorial de către o mână de atotputernici, fie a fost impusă democratic, de către o majoritate. Singura şansă, în aceste vremuri, este ca normalitatea să fie produsul unui exerciţiu democratic şi pentru succesul unei astfel de democraţie chiar merită să consumăm adrenalină. De binefacerile unei astfel de democraţie ar trebui să aibă parte toţi deopotrivă, nu numai anumite elite sociale, politice sau profesionale. Dacă normalitatea propusă de Klaus Iohannis vizează o distribuţie nediscriminatorie a binefacerilor, pe toate palierele, ar fi firesc să ne călcăm în picioare pe 24 noiembrie, ca în zilele de „black friday“, pentru a merge la urne să-l votăm. Dar dacă acesta are în viziune o altfel de distribuţie, o distribuţie selectivă, ce ne rămâne de făcut? Să renunţăm la ştampila de vot şi să punem mâna pe bâtă, după cum sugera aiuritor recent un vestit liberal? Normalitatea este acea stare în care nu există erori şi orori, ca cele la care face trimitere autorul opiniei din ziarul din 9 noiembrie. În contextul actual, consider că cele mai grave orori sunt încălcările prevederilor Constituţiei şi cele mai grave erori sunt cele produse de justiţie prin abuzuri, care-s capabile să afecteze vieţi sau destine. Românii trebuie să înveţe a-şi găsi singuri calea, anevoioasă de altfel, spre NORMALITATE, doar uzând de principii real democratice şi conduşi doar de un preşedinte, care probează că are un comportament normal în toate împrejurările şi faţă de toţi. Nu este demagogie când vorbeşti despre normalitate într-o societate care este dispusă să se reseteze după principiile convieţuirii în armonie.

A alege între răul mai mare şi răul mai mic nu este o fatalitate, ci semnalul normalităţii

Asistăm la naşterea unei pleiade de casandre, care ne plâng de milă că suntem condamnaţi să tot alegem între răul cel mai mare şi răul cel mai mic. Paradoxal, aceste casandre nu înţeleg că tocmai acesta este rostul alegerilor, de a opta voluntar între răul mai mare şi răul mai mic. Perfecţiunea nu există ca variantă. Problema nu este că trebuie să alegem între răul mai mare şi răul mai mic. Problema este dacă suntem capabili să distingem care este răul mai mic, pentru a-l putea alege. Doar în dictaturi dăinuie demagogia normalităţii, pentru că acolo nu se oferă nici o şansă să alegi. Acolo se impune ce aleg alţii. Pentru normalitate avem nevoie de un preşedinte capabil să respecte alegerea noastră, nu alegerea lui.

Dreptul de a nu fi de acord cu Klaus Iohannis.

Politicianul român Ion Raţiu, întors în România după revoluţia din decembrie 89, ne-a lăsat câteva lecţii despre democraţie, care nu au făcut încă obiectul studiului pentru Klaus Iohannis. În campania sa electorală, Ion Raţiu a susţinut că va lupta din toate puterile pentru a asigura dreptul oricărui român de a nu fi de acord cu el. Iohannis a lipsit de la acest curs. La conferinţa de presă din 13 noiembrie, unica în 5 ani de mandat, preşedintele Iohannis, înecându-se în propria aroganţă, a reiterat refuzul de a participa la dezbateri cu candidata Dăncilă, motivând că aceasta nu a fost calificată democratic pentru a participa la o dezbatere publică, precum şi că aceasta nu are legitimitatea necesară. Iohannis nu vrea să apară dialogând cu Dăncilă pentru că este sub demnitatea lui, motivând că-i legitimează astfel existenţa în spaţiul public. El, care a stat de vorbă cu Merkel, cu Macron, cu Trump, cum să se coboare la nivelul lui Dăncilă, precum şi la nivelul celor pe care aceasta îi reprezintă. Klaus Iohannis, care se vrea stâlpul democraţiei în România, ignoră Constituţia, care nu-i conferă nici o atribuţie în legitimarea vreunui candidat la preşedinţie sau în calificarea vreunui partid ca reformat sau nereformat. Conform Constituţiei, legitimarea unui candidat sau calificarea unui partid ca reformat sau nereformat, este atributul exclusiv al electoratului, atribut nenegociabil. Dăncilă a fost legitimată de cei 2,1 milioane de alegători, după cum Iohannis a fost legitimat de 3,45 milioane de alegători. Amândoi sunt egali în faţa celui de al doilea scrutin, sunt calificaţi la fel, pornind de la zero în turul doi. Întrebat de ziarişti, la conferinţa de presă din 13 noiembrie, care este cea mai mare realizare a mandatului său, Klaus Iohannis a dat un răspuns „curat constituţional“: „Cea mai mare realizare a mea a fost scoaterea de la guvernare a PSD-ului“. Declarând că doreşte eliminarea PSD – ului, Klaus Iohannis nu realizează că a făcut o declaraţie de război împotriva tuturor celor care votează PSD, sau votează pe Dăncilă. Dăncilă, în postura de candidat, reprezintă cetăţenii din mediul rural, muncitorii , oameni care au terminat liceul şi oameni cu studii superioare, pensionari, şomeri şi atâţia alţii din segmente defavorizate. Purtătorul de cuvânt al lui Iohannis, cel mai deştept dintre liberali, Rareş Bogdan, a declarat public că nu înţelege „prostia acestor oameni, care au votat-o pe Dăcilă“. Aceasta este România normală pe care ne-o propune Klaus Iohannis? Nu sunt de acord să trăiesc într-o astfel de Românie, una în care Klaus Iohannis se erijează a fi singurul „judecător de democraţie“, care poate da verdicte peste voinţa electoratului pentru cine este democratic şi cine nu. Nu a învăţat nimic din Referendumul lui din 26 mai.

Iohannis şi Dăncilă ne cheamă, pe 24 noiembrie, să alegem între „mârlănia PSD-ului şi anticonstituţionalitatea liberală a lui Iohannis“

După declaraţiile publice ale lui Iohannis şi ale liberalilor, PSD se face vinovat de guvernare eşuată, toxică, antiromânească, antieuropeană, anti-nordatlantică , mafiotă, pro-rusă, pro- chineză, comunistă, taxată de Iohannis într-un cuvânt, ca guvernare „mârlănească“. După realitatea incontestabilă, semnalată de analişti, Iohannis, cu sprijinul liberalilor, se face vinovat de încălcări sistematice ale Constituţiei. A probat comportamente discriminatorii faţă de segmente socio- profesionale şi faţă de partide, s-a implicat activ în viaţa politică, a abandonat total atribuţiile de mediator între puterile statului sau între societatea civilă şi instituţiile statului, reuşind să dividă societatea românească în segmente antagonice. Nostalgic al marxismului, Iohannis a reintrodus lupta de clasă. Acum, suntem chemaţi la urne să facem distincţie între răul cel mai mare şi răul cel mai mic, pentru a vota în cunoştinţă de cauză, pe ce drum o luăm spre Normalitate. În contextul dat, nu este deloc greu să constatăm care este răul cel mai mare. Toate derapajele istorice au debutat cu încălcarea legii fundamentale, Constituţia. Americanii au un cult pentru Constituţie, pe care o consideră mama tuturor legilor. De la americani Iohannis nu a adus acest cult, ci doar o şepcuţă. Este uşor de intuit care este calea cea mai sigură şi directă de a ajunge la Normalitate, dar această cale nu poate fi decât democratică. În conturarea opţiunii noastre ne ajută şi ultima declaraţie liniştitoare a lui Klaus Iohannis, care ne asigură că dacă va ajunge iarăşi preşedinte, indiferent ce scor electoral va obţine PSD la alegerile din 2020, nu va permite sub nici o formă accesul acestui partid la guvernare sau la alte funcţii publice. Această restricţie o va impune până când PSD se va reforma după criteriile sale, nu ale electoratului. Pe această cale, Klaus Iohannis ne avertizează că debutul său în cel de al doilea mandat îl va face călcând apăsat pe grumazul Constituţiei, care degeaba stabileşte că singurul în drept să blocheze accesul la guvernare a vreunui partid este doar electoratul. Suntem asiguraţi astfel, neechivoc, la ce să ne aşteptăm. Putem dormi liniştiţi, Klaus Iohannis veghează!

Citește știrea

Trending