Publicitate

Apreciază postarea

Nimic nou sub soare! Nu poţi fi bătrân înainte de a fi fost copil, nu poţi mângâia un obraz înainte de a desface pumnul- strâns-pentru-cine-ştie-ce-pricini, după cum nu poţi deveni astronaut fără să fi privit cerul cu stele. Indiferent de ogorul pe care-l ară sau domeniul în care îşi spun cuvântul, cei mai mulţi dintre semenii noştri pornesc de la simplu către complex, de la uşor înspre greu, de la concret la virtual sau, folosind o expresie poetică, de la lut spre soare. Pornind să cucerească universul poetic, Ligia Stan parcurge drumul invers. Nesocoteşte busolele, neagă reperele şi răstoarnă tiparele, ademenind eternitatea* şi chemând muzele şi nu mai puţin cititorii sus, sus de tot, la întâlnire pe acoperişul lumii**. Câţi dintre muritori îşi permit asemenea arogantă (la o primă vedere) libertate?! Poate că n-ar trebui căutate explicaţii, dar ele devin licite, dacă ne gândim că Ligia Stan a văzut lumina zilei, a făcut primii paşi, a crescut şi şi-a format eul intim într-un cuib căptuşit cu versuri şi cu poezie, cu aerul pe care-l respira saturat de poezie colorând toate imaginile şi vibrând la întâlnirea cu tot ce înseamnă viaţă. Părinţii erau poeţi consacraţi, cu vechi inserţii în biblioteci, cu instrumentele poeziei aflate în toate vitrinele şi poliţele casei. Nu lâncezeau şi nu cunoşteau cocleala timpului care trece în suficienţă. Poeta nu ignoră realitatea şi ne-o împărtăşeşte: „Prin vis te vedeam, tată, plutind către mine /îmbrăcat în mantia soldatului! /Ce priviri cutezătoare aveai /vorbindu-mi de războaie câştigate /în fruntea unei oştiri fără arme“ (Sărbătoare cuvintelor). „Ştiu de la mama /că iarba este prinosul ţărânii/ preaplinul luminii; /sufletul poeţilor tineri /de luni până vineri /şi dintr-o duminică /şi până într-o joi /când vin către tine /împodobită cu păsări pe umerii goi“ (Prinos). „De prea tânără /au dat buzna în mine cuvintele“ (De prea tânără). „Ghemuită în genunchi /zilnic mă spovedesc /cuvintelor“ (Biografie). Nu este întâmplare că, după ce şi-a exersat condeiul în pagini de reviste, cu poeme bine conturate, reţinute de critica timpului şi de criticii vremii, prevestitoare şi buni vestitori pentru ce va fi să fie, odată cu ieşirea din adolescenţă, bătea la porţile consacrării (şi ale unei edituri de mare prestigiu) cu primul său volum, bine închegat şi definitoriu. Era însă, tot ea, întâmplarea sau poate soarta, învălmăşite şi învârtejite de tornadele vieţii, care amânau apariţia acestei închegări în volum, până aproape de zilele noastre, văduvind autoarea de cel mai frumos atribut, acela de tânără poetă. Ei şi? Supusă destinului, Ligia Stan rămâne tânără prin condei, prin expresie şi imagine, prin metaforă şi stil, uneltele creatoare de frumos care nu cunosc vârsta. Au păţit-o şi alţii: „Ce întâmplare teribilă, /domnule Sisif/ graţia pietrelor a pierit /strivită de greutatea cuvântului!“ (Fericirea lui Sisif). Poezia Ligiei Stan este firească, prietenoasă, sfătoasă, familiară şi, mai presus de orice, omenească: „Am fugit de la şcoală; /în ogorul bunicului /mă aştepta grâul /îmbrăcat în straie /de gală“ (Câmpenească). Ea nu ne obligă la nimic, nu ne ceartă, nu ne povăţuieşte, nu ne arată un anume drum, dar ne trezeşte ideea măreţiei noastre, ca fiinţe cuvântătoare: „Rămânem zei peste aduceri aminte, /prin starea de nuferi şi frunze“ (Traversând orizontul). Ligia Stan, om şi poetă, n-ar mai fi nici unul, nici alta, dacă nu s-ar închina în faţa iubirii de toate felurile, preamărind-o ca pe cel dintâi dar al lui Dumnezeu: „…Clipele dragostei seamănă mai degrabă /cu o livadă înflorită de vişini /mângâiată de palmele lui Neculce /căuşe albastre de nuferi“ (Ademenind eternitatea). „…am primit moştenire de la străbuni /şi părinţii părinţilor mei /iubirea necondiţionată /faţă de frumuseţile lumii şi semeni! /Îmi iubesc aproapele /aşa cum îmi iubesc sinele /…pădurea… ramul… soarele cu amiros de sulfină…“ (Iubirile din ADN-ul meu). Parcurgându-i versurile, pas cu pas ori la voia întâmplării, de la un capăt la celălalt, altfel nu poţi, fiindcă la fiecare cot de vers găseşti o metaforă, o figură de stil, un înţeles nou sau o metamorfoză a cuvintelor, uneori născocite cu nonşalanţă, doar ca să-ţi sporească bucuria noului şi fantezia trăirilor proprii, te întrebi dacă nu a venit prea târziu în poezie. NU! Poezia are un timp veşnic al ei. Poezia Ligiei Stan o întâlneşte, o răsfaţă şi prin ea, ne mângâie şi pe noi muritorii, poeţi sau simpli cititori în versuri, stele sau destine, ca într-un anotimp fără sfârşit. Drumul invers al Ligiei Stan o fereşte de sfială, incertitudine sau căutări zadarnice. Ea este o realitate de care trebuie să ţinem cont.

* Titlul volumului de poezii din 2016 ** Titlul volumului de poezii din 2017

Comentarii Facebook
loading...

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.