Contactează-ne

Actualitate

Documente în Arhivele nemţene

Știre publicată în urmă cu

în data de

Nicolae Iorga - studiu: „Începuturile şi motivele desnaţionalizării în săcuime“

Redăm în cele ce urmează un document aflat în arhivele nemţene care aparţine marelui istoric român şi universal Nicolae Iorga, intitulat „Începuturile şi motivele desnaţionalizării în săcuime“, material susţinut în şedinţa Academiei Române de la 10 iulie 1935. Iată ce argumente aduce la problema desnaţionalizării românilor din secuime, bazat pe documente şi cercetări „la faţa locului“, cel ce a scris nenumărate cărţi, 25.600 articole în presă, 70 volume de documente, a suţinut sute de conferinţe condensate în 45.000 de pagini, 200.000 de pagini de cursuri ţinute în cei 30 de ani de profesorat, membru a 31 de academii şi colaborator a 270 de publicaţii. „Una din marile probleme ale ştiinţii despre Români, a acelei «românologii» care se formează dela sine legându-se ramuri până acum strict osebite şi păzite cu cea mai mare grijă, nu cumva să se petreacă o «contaminare» între istorici, filologi şi etnografi, fiecare închis, cu practice adesea profund ştiinţific pedante, în cetăţuia lui bine lăcătuită, pe când fiecare ar trebui să ştie ceva din domeniul vecin pentru a înţelege mai deplin pe al său însuşi, e aceea a desnaţionalizării Românilor din Secuime. Termenul general e greşit. Nu există o singură Secuime, nu există un singur fel de Secuiu, nu există o singură categorie de Români «secuizaţi». Se poate fixa uşor o linie supt Carpaţi unde e vizibilă o pură rasă finică, a staturilor joase şi a figurilor palide şi de o alta, de un mare amestec, şi cu Saşii, pe marginea sau în apropierea Oltului până la schimbarea lui de direcţie către Apus, şi, între Românii momentan pierduţi, sunt două feluri de Români pe cari, în ciuda felului lor de a vorbi, dar în legătură cu aderenţa, păstrată, la una din cele două Biserici ale noastre, plecate dela acelaşi izvor, îi reclamăm, după tot dreptul, pentru desvoltarea unitară a rasei noastre. Unii, cei foarte vechi, au fost prinşi pe locurile lor, – unde au fost, de sigur, năpădiţi cândva şi de Pecenegi, dela cari vor fi venind elemente de limbă la Secuii de azi şi elemente de nomenclatură a muntelui -, de marea colonizare înfăptuită, cum o arată satele cu nume de sfinţi şi cultul special al Mariei, al Maicii Domnului, de Cavalerii Teutoni, oaspeţi, îndată pretenţioşi, nesuferiţi şi, la urmă, izgoniţi din creaţiunea lor, ai regelui în lipsă de oameni pentru locuirea şi apărarea vastelor sale teritorii, de cucerire mai mult decât îndoielnică. Dela aceia a rămas câte un nume de aşezarea rurală, ca mult citata Vlăhiţă, şi înainte de toate, o întreagă artă populară, de foarte vechi rădăcini trace, care se învederează mai ales în felul măiestru, de mare originalitate şi de nesfârşită complicaţie isteaţă, a porţilor şi stâlpilor, casa întreagă fiind, de altfel, întocmai ca aceea pe care o găsim de cealaltă parte a muntelui, în Moldova şi, de altmintrelea, în podgoria întreagă, marele rezervoriu al neamului. Un astfel de meşteşug popular nu-l au Ungurii pe niciun alt punct al stăpânirii lor, neregulat şi capricios întinsă, de pe urma misiunii de cruciată şi a înlesnirilor istorice. De sigur că ar trebui cercetate obiceiuri populare, cântece, superstiţii, datine şi la Secuii în aparenţă mai «Maghiari», studiind şi ce viaţă păstorească e pe acolo, însuşi sistemul de «scaune» de judecată, deci judeţe, viind Secuilor dela înaintaşii români. Acolo nu ştiu întru cât se păstrează Biserica şi care e adevărata ei valoare activă. Dar, până ce împrejurările îmi vor îngădui, peste câte am de făcut la vârsta mea, o atentă cercetare la faţa locului sat de sat, cum se cuvine, n-avem pentru a descoperi pe ai noştri admirabilul mijloc, păstrat din fericire în cărţile bisericeşti la Românii desnaţionalizaţi din Scaunul Oltului, aceia cari ca, şi Secui, foarte amestecaţi ca origine, de pe şuviţa Târnavelor, întrând adânc până în miezul provinciei, au dat credincioşi ostaşi lui Mihai Viteazul, cei de pe linia carpatică, strâns legaţi de Moldova, fiind printr-o frăţie firească între ţinuturile de ţerani liberi, luptători în oastea lui Ştefan cel Mare, care-i şi avea în samă, dela semi Românul Matiaş Corvinul la glorioasa victorie defensivă de lângă Vasluiu“.

„Nemeşi deveniţi grofi ai regimului austriac, cari au jucat un foarte mare rol în desnaţionalizarea Românilor“

„Asupra acestora se va întinde comunicaţia de astăzi, sprijinită pe ce mi-au adus la cunoştinţă, pe lângă ce ştiam despre antimisele episcopilor de Roman, împrăştiate în toată Secuimea românească, atârnând, printr’un fel de ierarhie populară, de acest Vlădică, de autoritate asupra tuturor regiunilor dintre Siretiu şi Târnave, călătoria mea cu membrii Ligii Culturale, dela Braşov la Baraolt şi dela Baraolt prin aşa-zisul «Sfântul Gheorghe» oficial de fapt un Sânjorj, în faţa Sângiorzului bistriţean, înapoi spre cetatea săsească aşezată la poarta Secuimii oltene, cealaltă Secuime scurgându-se fireşte, cu viaţa ei păstorească şi cu cealaltă, nu spre Sud-Vestul saşilor, ci spre Răsăritul Românilor din Moldova, spre Agiud, Sascut, Bacău şi Roman. Două ţinuturi, cu două îndreptări deosebite şi, cum am arătat-o vorbind de profunda osebire, în aceeaşi peninsulă, dintre Suedia şi Norvegia, Spania şi Portugalia – şi aş fi putut adăugi Italia mediteraneană şi Italia adriatică – , acesta, orizontul, perspectiva, ţermul de mare sau priponul de munte creează caracterul unei ţări şi-i determină desvoltarea istorică. Acuma câteva luni, în foaia ardeleană din Secuime, Neamul Nostru (Documentele vorbesc. Numiri româneşti în documente maghiare – n. n. ) , se releva, după hârtii de pe la 1718, privitoarea la averea contelui Adam Nemeş, dela Hăghig, cercetat acum de mine, ca şi alte posesiuni ale lui, Arpătacul, Micfalăul, satul contelui Miko, din acea lume de «nemeşi» deveniţi «grofi» ai regimului austriac, cari au jucat un foarte mare rol în desnaţionalizarea Românilor, precum se va arăta mai departe, în legătură cu altă acţiune, adânc socială a lor, un număr de numiri româneşti în aceste părţi: Lângă Pădure (Lygna Padure) , Capul Dosului (Kapu Doszului) , Mălăieştii (la Malajstie) , ceea ce ar presupune un sat al lui Mălaiu, dar nu e decât o «malaişte», termin pierdut, corespunzând la «mirişte», «inişte», «porumbişte», Pârâul Unchiaşului (La Pereo Untyasului) , După Ciutărie (Dupe Csuterie) , în parcul cu cerbi şi ciute ai contelui, Pârăul Ţiganului (La Paruu Cziganuluy) , Lângă Arini (Lunge Arin) , Faţa Budăului (În Fatza Budejului) . Tot în acest registru se văd, la începutul secolului al XVIII- lea, între mărturii, cele mai caracteristice nume de Români: Neica Tuia, Nicolae Moldovan, Andrei Nicolae, Pavel, Ioan, Martin Bereş, Ilie Anton, Ioan Petru, Mihai Aţeţ, Gheorghe Rocu, Ioan Bogdan, Gheorghe Pursu. Mi s’a încredinţat spre studiu la Sfântul-Gheorghe – dacă e să-i spunem pe acest nume fals – un alt registru, de proporţii enorme, din 1781, care cuprinde procesul dintre Francisc Henter dela Sepsi Sântioan (Senti Izent – Ivan) şi un număr de Secui ostaşi, un «miles limitaneus pedester», un «miles limitaneus equester», grăniceri ai noii ordine militare iosefine, ca «juzi juraţi» şi aceştia de la o depărtată origine românească, ai satelor Lesznyo – nume de origine slavă – şi Uzon (turceşte Uzun, «Lung») . Şi acolo se întâlnesc un număr de incontestabili Români: un Ioan Boier (Boer) , care la origine a fost fără îndoială boier de Făgăraş, ca atâţia alţii atraşi la lucrul din păduri şi din fabrici acolo în Secuime, Nicolae, Gheorghe şi Ioan Oprea (Opra) , iobag, ca şi mulţi dintre marturi, Secui iobăgiţi de lăcomia Domnilor sau şi ei Români, Vlasie Românul (Ola) , care e intr’o situaţie mai înaltă, inquilinus, Stanciul Baba (Stantsulj Baba) , Nicolae Tunea (Tunya) , Radu (Radulj) Bordaş (Bordas) , cu o întreagă familie de Bordaşi sau Bordeiaşi, Ioan Gligor, pe lângă atâţia agiles şi libertini din vechea aristocraţie militară secuiască, un libertinus însă, Ioan Alda, din Talpataka, fiind evident, un Aldea, Român, ca şi vecinul său Vlasie Băilă (Bailla) şi Dumitra Băilă. Apoi Aldică Munteanul (Aldika Muntjanu) , Stoica, Lazăr şi Stanciu, Drăgan Munteanul, Niţul Todor (Nitsulj Thodor) , Bulanca Barbul (Bulantsa Barbulj) , Gheorghe, Stan, Matei şi Manea Bulanca, Ioan Comşa (Komsa) , care e «taxalist» al seniorului, «inquilinul» Şerban Mocanul (Sorbany Mokany) , Ioan Ion (Ivon) , Vasile Timarul (Timar) , deci pielarul, care e şi el «inquilin», Gheorghe Sălceanu (Szelecsanu) , de aceeaşi calitate, Stan Blidarul (Blidaru) , al cărui nume trimete, ca în Moldova, la poienile unde se fac blidele, şi Gheorghe Blidarul, Gheorghe Văcarul (Vacaru) , scris cu ortografie românească, un Mukacs Bajko (Baicu) , un Alexandru Bibo, care e miles. Nu lipseşte nici Maria Ioniţă (Iuonicza) , care e o honesta femina, văduvă din acelaşi sat Talpataka, un Francisc Gazda, trecut la catolici, un Gheorghe Lita, «inquilin», ca şi Ioan Creţul (Kretzuli) , un Ioan Burtsa, miles, un Ilie Homocea (Homotsa) , un Nicolae Capotă (Kapata) , un Păstor Ioan (Passtor) , un Bailla Plutzkar, atâtea nume româneşti sigure, în o sută douăzeci şi opt de mărturii“.

„Aceşti aprigi ţerani, a căror cerbice n’o plecase încă nimeni“

O nouă listă dă pe Gheorghe Vasile (Vassil) , apoi un Gheorghe Darabant, ca şi episcopul de Orade, un Ioan Neagul (Nyaguly) , iobag, Mihai Pastor, Ioan Constante (Kosstandi) , un Mihai Baico (Bajko) , miles, un Ioan Baba, un Gheorghe Oprea, un Ioan Bordaş. Numărul total al mărturiilor e de douăzeci şi trei. O a treia serie mică, tot din 1779, cuprinde pe Ion Drăgan. În alta, găsim pe Ştefan Pop, câţiva Ciocan (Tsokan) şi Bador. Încă una dă pe un Ioan Tompa. Aiurea, un Bordaş Dragamer (Dragomir) , un Ioan Kurta, un Alexandru Bagoj din Laborfalva, ca şi cei însemnaţi lângă dânsul, între cari cei din neamul Berde sunt strămoşii scriitoarei aşa de înzestrată, din vremea noastră, d-na Maria Berde (cu numele de acasă) , lângă un neam de Benke, nobili, din cari se cunosc pe călăuzul mieu prietenesc în America, Nicolae Benchea, pe lângă un Mihai Homocea, un Baico, un Varga, ca femeia care a luptat la 1848 în Munţii Apuseni, un Olah Ştefan, un Todor (numele vine din pronunţarea slavă, rusească, a lui Theodor) , un Ştefan Cserea, agilis, un Petru Moldoveanu (Moldovan) , încă o dată Dragamir Nyagully, cu Pap Nyagully, un Buda, un Ştefan Kilitza lângă un Kiritza Todor, iobag, Ştefan Raţul (Ratzula) , Ioan Pay, Ioan din Prejmer (Prasmar) , iobag, probabil Român, un Dragomir Bordaş, mai mulţi Buts. Ei sunt din satele Szatsva, Maghyaros, Sântion, Laborfalva, Rety, Szontyor, cu finala românească, din Koros, din Lotzfalva, din Boroşnăul Mic, din Doboly-de-jos, din Egerpatak, din Bita, din Komollo, din Papoltz şi Zajzon. În urmarea marturilor, un Francisc şi un Iosef Vajda, apoi Manea, Matei Neagu, Gheorghe, Stan, Stan Radu (Radulj) , un Koman Istvan, un Ioan Comşa, un Dumitru şi un Barbu Bularca (Barb Bularka) , un Alde Munteanul (Algye Muntyan) , mai mulţi Tompa, un Ioan Buxa, un Marin Vaszi, un Ioan Bodola, un Ioan Stancu (Sztankuj) , un Olah Vaszi, un Simon Raduly, un Sigismund Sorban, şi încă un Şerban, un Mihai Oprea, un Ioan Dregany, urmând: Opre Blidarul, Măcelar (Matsellar) Vasile, Gheorghe Văcarul, Ion Togăneanul (Takanan) , Sigismund Ciorea (Csorja) , Stanciu şi Ion Munteanul, Ion Oltyan, Olteanul, Radu Bordaş, Paskuj Ianos. Ultimele liste au pe Plotzkar – ploscarul – Boile, Boilă şi câţiva membri ai bogatei familii Bulearcă, un Petru Drăgan, un Ioan Voicul (Vojkully) , un Oprea Bucur, un Oprea Gheorghe, un Coman Munteanul. Iată ce rezultă din cercetarea a aproape patru sute de marturi, oameni aşezaţi, cu ştiinţă de hotare, în vreo zece vechi sate săcueşti. Documentele pe care ni le dau nepreţuitele cărţi bisericeşti ni arată şi cele mai vechi origini, o vreme de înflorire românească, în acea libertate militară secuiască de care se învredniceau şi Românii, şi decăderea, prin îndoita influenţă a nobililor, ajunşi a stăpâni supt Austrieci pe aceşti aprigi ţerani, a căror cerbice n’o plecase încă nimeni şi a unei preoţii atrase pe încetul de cartea stăpânilor şi desnaţionalizând prin Biserică, adecă mai ales printr’o predică, îndreptată către cei mai de samă şi mai bogaţi şi cucerind apoi şi pe ceilalţi. Materialul a fost cules doar în câteva ceasuri, fiind numai în parte pregătit de preoţii satelor pe care le-am străbătut. Voiu arăta la sfârşit calea pe care trebuie urmate cercetările, şi fără cea mai mică zăbavă, întrebuinţându-se şi tot ce s’a mutat la Sibiiu, cum mi s’a spus, după un ordin al Mitropoliei ortodoxe: acolo fireşte că studiul se poate face mult mai uşor, dar, în lupta ce se duce pentru rechemarea la românism, ar trebui ca fiecare biserică de sat să aibă, în copie sau în publicaţii, tot ceea ce, plecând de acolo – şi chiar şi cu alte dovezi – priveşte trecutul de lungă luptă care se părea ajuns la o totală şi definitivă înfrângere“.

„Dau întâiu textele, în ordinea bisericilor, nu a locului unde se păstrează cartea. Încheierile vor urma. Pe un Chiriacodromion din 1732, Bucureşti (acuma la Berlin) : Cănd nă (sic) am fostu în sat în Araşeu au căzut zăpadă forte mare în luna Mai 2. Popa Vasile, 1767. Pe o Evanghelie din Bucureşti, 1760: Acastă sfăntă şi dumnezeiască Evanghelie o au cumpărat robii lui Dumnezeu Oprea birăul şi Mihail Morariul din Belin de la popa Radul din Săceale, ca să o dăruiască sfintei besearici din Belin aceşti mai sus numiţi creştini. De vror (sic) vrea să o priimească, iar, neprimind-o, să fie volnici ca să o dăruiască unde vor voi dumnealor; 1763, Oct. II. 823, Septem. I-iu, s’au legat a doao oară cu cheltuiala prot. Radu Verzea din Satulung, plătind flor. Pe un Octoih din Târgovişte, 1712 (azi la Micfalău) , această uimitoare notiţă: Eu Gheorghie Cantacuzino, fiiul răposatului Şărban-Vodă, am dat această sfântă carte sfintei biserici den sat de la Buducu, să-i fie de pomană sfintii biserici. Pe acelaşi Octoih, însemnarea cuiva dela Buduc: danie a unui om «supărat şi bolnav şi plin de amărăciune». Tot acolo şi Dumnezeeştile leturghii din 1775, pe care e scris: Acastă sfăntă liturghie s’au cumpăratu de Gheorghe alu popi Dimitrie şi s’au dat de pomană mie, popi Bucuru, ca să să pomenească slujindu sfănta ziruta jertfă. Preot Bucur de la Baroşneu Mare – My Bokor popa valosag goson. Bokor popa Nagy Borsnyai: Scris-am eu, popa Bucur de la Boroşneul Mare, în luna lui Dechemvrie în 20 de zile. Cine s’ar cumeatca (sic) să o fure să fie afurisit de canonul sfi (n) ţilor celor de la săborălu a toată lumea. Nagy Borosnyai Bokor Pop (încă două semnături) . Pe un Chiriacodromion de Bucureşti, 1732, azi la Berlin, se ceteşte o notiţă din Hăghig: Pentru acastă, sfăntă carte iaste a popi Vasile ot Hăghig. Pentru acasta am însemnat să mă pomenescă, eu şi fomeia mia Stana, şi avem un fiu, anume Ioniţă, leatu 1780 (?) . Aceasta mi-au rămas mie, fiiului Ionu, ca să să pomenească numele. . . , pă preoteasa Ilinca şi fii-mieu Me. . . Pe un Mineiu, Ianuar: Anul 1818 am văndutu un Mineaiu cu cincizeci de zloţi, nevănd lipsă la eclejiia Micuifalu ca rumănească, eclejia fiind lipsită de o carte ca acasta, şi am dat bani în luna lui Setemvre 19. Eu Eosiv Eghiridont, morariu la Micuşaşăuţ. Fiind preot popa Nicolae Popovici, iară gocimanu fiind Petrea Andronic, prin sârguinţa dumnealor, ca să fiu şi eu pomenit: Nicolae Popovici. La Micfalău, pe Octoihul din Târgovişte, 1712: Mi se pare că n’ar fi încăput cărţile ce ş’ar fi scris, aminu (din Scriptură) . Pe Octoihul de Sibiiu 1852: David Streza 1854. David Streza, 1867: Această sfăntă carte iaste al besearci (sic) neunite Grăjarii; s’au cumpărat de robu lui Dumnezul (sic) Ion Gabor de la parohiia Sijozului prin chivirniseala părinţilor Davit, parohulu Sijozului şi jupănului Ion Chicid Popşovic, gocimanu, cu treisprăzeaci de nemţeşti, 13, în anu 1801, luna lui Fevroarie 21. Să fie pomeniţi robi lui Dumnezeu la sfănta leturviie (sic) : Ion, Mariia, părinţi, Vasiliie, Bucura, Radu, Mariia; prin sărguire a mia, dascălu Ilie. Şi abăgii şi obăgia s’au stricat pe vreme, la 1849, Impărat Fransin (sic) . Acastă carte ce se cheamă Apostul au fost păstrat de grija a părintelui Gheorie Streza, care au fost preot la anul 1855, pe vremea revoluţii care s’au început la anu 1849, până au vinit Muscali din Ţară, de au scăpat şi au înpăcat ţara Ardealu“. Pe un Apostol din 1802: Pomelnicul Flori Buţu din Başfalău (nume ca Neagoe Voinea) . Listă de dăruitori: zloţi, nemţeşti, creiţari.

Documente

Pomelnicul Radului, ginerele Budului: Paraschiv, Dobra, Teodora, Neagoe, Necşa, Pană, Vochia, Stan Stanov, Anastasachi, Miora, Todosie. Şi aici nume greceşti de dincolo. Dechemvrie în usprăzece ni s’au arătat semn de ochiu. Eu Petru Popovic, care am scris aici, 1791. Şi, în sfârşit, pe un Penticostariu din secolul al XVIII-lea: În anul 1842 au fost Paştile în 19 April şi tot au nins toată primăvara pănă la Paşti; Gheoghe Stroe, paroh unit. Pe un Apostol de Râmnic, 1794, însemnare mai nouă: Aicea însemnăm numele robilor lui Dumnezeu, atăt celor vii, căt şi celor morţi, tuturor celor ce au ajutat la aceste sfinte cărţi şi sfinte odăjdii, cum şi la celelalte, ce s’au trimis mai nainte, sfinte cărţi, pentru care cu smerenie ne rugăm. Pe Liturghiile din 1775: Aceste călemări mi s’au dat de la Nicolae, frate-mieu. Acastă sfăntă carte este a popii Nicolae de la Glăgşerie. Numele celor ce au cumpărat acastă sfăntă liturghie, anume Oprea, Gheoghie, Mărica, Gheoghie, Popa şi s’au cumpărat de pomeană popii Bucuru de la Boroşineu Mare, în anul 1789-1789. Pe un Anthologhion din 1766, Bucureşti: Scris-am eu, popa Nicolae din ceh Gligărie (Glăjărie) . Pe Octoihul din 1712: Din cărţile besearicii Micouifalăukui; 29 Noem. 839. Nicolae Gheja, protopopu locului. Am primit darul preoţii prin taina credinţi întărit în Sibiiu, la capela Mării Sale, în uliţa Hurezului, în polatu Ex. grof. Tealechi. Eu Gheoghe Rezat. Anno 1826, în luna lui Fevrur, 19, zile prin mila lui Dumnezeu în milostiva neunită pravoslavnică, prin Preaosfinţia Sa episc. Văsălie Moga. Datoriu sânt să pomenesc pre prieatinu Andreiu Adam din Daia, că au fost om bun şi de omenie. Eu, Petru Popovici, care am scris acastă sfăntă şi dumnezeiască carte: mi’au dat-o mie maica pentru care să o pomenescu, dacă mi va rândui sfănta preoţie Domnul Dumnezeu şi o voiu pomeni-o pănă voi avea viiaţă. Eu Petru Popovici care am scris aice. Eu preoteasa din Marcoşie (sic) , Comşoe. Satul tot să ştie că mi- au dat-o, annul Domnului 1790. Pe o carte dela Micfalău: Sfinte părinte, orcare te vei fi aflănd slujănd la sfănta beserecă de la Sin- Gorju şi orcare după vremi te vei afla, te rugăm ca să pomeneşti aceste nume la proscomdie şi cănd să să săvărşască sfintele taini. Aşa te rugăm cu smerenie, şi Domnul Nostru Is. Hr. Va răsplăti Sfinţii Tale cu cuvăntul care zice: Întră, Fiiulu al ascultări, întru bucuriea Domnului tău; 1804, April 17. Satele cercetate şi de care se face amintire în aceste notiţe sunt acestea: Belinul, cu un excelent preot, poartă un nume în care e aceeaşi rădăcină, presupusă maghiară, ca în Belenyes, de unde Beiuşul sau Beiuşul nostru. Biserica românească, veche, are un turn interesant, asemenea cu al pitorescilor lăcaşuri din Nord şi din vest. Pe o culme, ca să fie mai bine văzută, e larga biserică ungurească nouă, acoperită cu o disgraţioasă calotă sferică. Românii din generaţia pe care am apucat-o nu-şi ştiau limba deloc. Au învăţat dela venirea regimului românesc unii termini de convorbire usuală. Conştiinţa şi-o păstrează întreagă, ca şi numele de familie. Legătura cu biserica e neatinsă. Un bătrân funcţionar comunal, cunoscător de latineşte, cum erau odinioară toţi Ungurii din Ardeal, mi-a comunicat această inscripţie dela începutul secolului al XVII-lea pe un stâlp, arătând că, aici era o cetăţuie cu turn, de sigur pe locul uneia foarte vechi, probabil anterioară venirii Secuilor.

„Între Capitala munteană şi satul din Secuime se stabileşte un raport de cărturărie“

Foarte interesant e că sute de Ţigani, aşezaţi, albi la faţă, fără nici un element de port propriu, buni enoriaşi ai bisericii ortodoxe, vorbind perfect româneşte, se află pe margine. N’am putut cerceta casele lor, care sunt vremelnice, fără îndoială, de toată atenţia. Întregul folklore ca şi particularităţile de limbă ar trebui să se studieze. La încercarea de a arăta că nimic nu-i arată a fi Ţigani, ei se împotrivesc, afirmând cu energie originea lor deosebită şi atât de inferioară. Sin-Jorjul (aiurea Sijoz) prezintă pe o carte de biserică din 1804 un pomelnic în care nume ca Zoiţa, Sultana, Pană, Pantazi. Scarlat amintesc Compania grecească, din care vor fi fost acolo unii negustori, iar nume ca Ruxandra, Despa sunt mai mult se prin părţile celelalte. Un gociman conducea comunitatea. Hăghiul e un vechi sat săcuiesc. Micfalăul are un minunat cimitir cu pietre de marmură purtând inscripţii numai ungureşti, cu numele de familie diformate, aşa cum se păstrează şi acum; oamenii refuză a se face însemnări pe pietre în româneşte. Locuitorii sunt înstăriţi şi primitori. Se deosebesc Italieni care poartă încă vechiul lor nume ca Valerio. Generaţia adolescentină ceteşte ungureşte şi româneşte, Italienii cu vădită preferinţă pentru limba vechilor stăpâni. La parohie se păstrează condica pe care bătrânul preot a semnat cum au venit oamenii la fabrica de sticlă a contelui Miko, la „glăjărie“, cum au rămas şi şi-au pierdut graiul. Ei veneau din Săcele, dela Bacifalău. Familiile Andronic, Terza, Safta, Crăciun, Crâste, Lupu, Ursu se întâlnesc şi azi şi se păstrează înfloritoare“. Tot aici pe una din vechile cărţi e copiată această circulară pentru conscripţie a episcopului Ghedeon Nichitici: „Prea-cucernicilor preoţi care vă aflaţ în eparhiia varmeghii Arosecului. Am primit acastă milostivă porâncă de la Domnul Vlădica Ghedeon Nichitic, Martie 5 zile, în care cu milostivire ne porânceşte că are a ne înştiinţa prin milostiva porâncă a părintelui, înnălţat crăescul Goberneum, care s’a dat Frefruarie 28 anului curătoriu, prin care se arată că a sa prea- luminată chesaro-crăiască şi apostolicească Mării cu milostivire au porâncit, după gândul său cel împărătesc care are spre gâştigarea norociri cei de obşte, care sănt de a işi conscripţie la tot norodul din Mare Prinţipalul (sic) Ardealului prin rănduiţi Domni ai slăvitei şvarţmeghei, unde şi ofiţiri de spre partea stării milităreşti vot fi neosibind de acasta pe niciun fel de stare sau rănduială; care acastă este spre binele cel de obşte, prin care numărul norodului tot, spre creştere au scădere a fi, chiară să va cunoaşte; la care a Sa chesariceasca şi apostolicească Mărire bine voit a porânci. La tot norodul cu numele crăesc să se arate ca acastă conscripţie nu se face pentru căştigu sau nescar. Cruţare. . . pentru sîngură trebuinţa conscripţii a populaţii, adecă aşezămăntului norodului după dragoste care are a Sa Chesaru-crăiască Mărire cătră norodu, au cugetat. Acastă aşa dară nicun fel de gând strămbu sau înpotrivă să nu facă“. Legăturile, atât de curate, cu Săcelele, care nu sunt prea departe , apar din cele mai strânse. Astfel cei din Belin, birăul şi morarul, merg acolo să-şi capete Evanghelia de Bucureşti, şi astfel între Capitala munteană şi satul din Secuime se stabileşte un raport de cărturărie. Aceasta la 1763. Şaptezeci de ani mai târziu, refacerea legăturii aceleaşi cărţi o face protopopul din Satu-Lung, în Săcele, Radu Verzea.

„Căci istoria Românilor din Ardeal trebuie scrisă sat de sat, cu preoţii şi ţeranii lor, ca să se vadă că am fost şi cum am fost“

Cea mai veche însemnare, din 1732 e a oamenilor din Buduc. E de pe vremea când generalul Gheorghe Cantacuzino, fost Ban oltean şi cu speranţă de Domnie, rătăcia prin provinciile Împăratului. Din Moldova, dela Neamţ, care, prin călugării săi, a trebuit să aibă necontenite şi strânse raporturi cu partea corespunzătoare din Ardeal, vine la Belin Panihida din 1848 încă. Tot de acolo, la Haghig Tedeumul din 1861, cumpărat dela preotul Teodor Totolici. Un frumos tetrapod, lucrat cu floarea secuiască, dar purtând o inscripţie cu litere chirilice, aşa de caligrafic meşteşugite, încât o parte nu se înţelege, vine de la băile Mălnaş vecine. El are ca parte ligibilă aceste rânduri: „1800 acest iconostas s’au făcut de duşmnealui jupânul Mărin la biserica. . . Mănarului neunită pentru pomenirea la hramulu cu Sf. Neculae. Iacobo cinalto Iancio Sainuval sivalta“. Domnul de pământ strânge oameni de oriunde: îi adună din Săcele, din părţile Făgăraşului. Ca şi Italienii de deunăzi, ei nu sunt înrădăcinaţi în satul cel nou, ca la noul sat al contelui Miko Micuifalău. Iobagi, ei n’au legături cu Secuii ostaşi şi nobili. Preotul, măgulit la Curte, cedează. El începe a adăugi la o românească puţin şovăitoare o ungurească abia înseilată; se va desvolta aceasta din urmă. Aşa face la Boroşnăul Mare popa Bucur, aşa face popa Terzea la Micfalău. Dispare tradiţia bunului părinţel, Nicolae Popovici, care transcria orice şi povestea lui Achirie şi Anadam şi minuni de prin cărţi tipărite şi manuscripte, şi a unei femei, ca mama lui Petru Popovici, Comşoaia, care-i dăruia fiului o carte dacă se va face popă şi acesta făgăduia a o pomeni ca mulţămită, câtă-i va fi viaţa. Curentul a pornit, şi el va îneca orice conştiinţă şubredă, mai ales că organizaţia apărătoare lipseşte. Din atât de puţin, lucruri luate într’o singură zi, din fugă, a putut ieşi atât de mult ca încheieri generale, ca înţelegere a unui proces etnic atât de mult legat de viaţa noastră naţională, la lipsurile şi îndreptările căreia trebuie să ne gândim aşa de serios. Ceea ce trebuie făcut, răbdător şi migălos, în largi proporţii, e o îndoită operă: Orice carte din Ardeal, mai ales din asemenea părţi, trebuie scotocită şi notiţele de pe ea clasate şi publicate. Tinerilor seminarişti li s’ar impune aceasta în legătură cu examenele lor, fixându-li-se o regiune determinată. Cine nu poate ceti, să fotografieze, şi poate că fotografia ar trebui luată şi de aceia cari-şi închipuie doar, adese ori, că au cetit bine. Dar, pe alături, o statistică generală a tuturor registrelor şi pieselor din arhivele publice şi mai ales a judecătoriilor nu trebuie să întârzie, înştiinţându-se funcţionarii, uneori fără simţul răspunderii lor, că ei n’au dreptul de a distruge sau a vinde acest material, care ne poate ajuta să reconstituim viaţa unui neam împiedicat aşa de multă vreme, aproape două milenii, de a ieşi la plină lumină a publicităţii. Căci istoria Românilor din Ardeal trebuie scrisă sat de sat, cu preoţii şi ţeranii lor, ca să se vadă că am fost şi cum am fost“. (Prof. Gheorghe RADU)

Citește știrea
Postează comentariu

Lasă un răspuns

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Advertisement








Trending