Publicitate

Transcrierea istoriei căutării unui loc de linişte şi mângâiere sufletească, găsit la Văratec, sihăstrie de maici, mai apoi schit, iar mai apoi mânăstirea de azi, cu tot satul ce o înconjoară şi adăpostitoare a locului în care Veronica Micle odihneşte.

I În fruntea micului alai cernit călca o femeie frumoasă, dreaptă, cu haine lungi şi negre, înviorată fiind numai şi numai de crezul său de întemeietoare. Ea se chemase Bălaşa Herescu, fiind fiică a preotului Mihai de la Ieşi, dară mai apoi, după ce urmă multe sfaturi înţelepte ale Cuviosului Paisie, stareţul mânăstirii Neamţului, acesta îi de-te binecuvântarea de a se îmbrăca în straie de rasoforă, punându-i numele de Olimpiada. Urca panta ajutându-se de un toiag, având alături un cinstit părinte duhovnic, cu gândul luminat de darul lui Dumnezeu, iară în spate, înşirate, pe fetiţa sa Ecaterina şi două rasofore de la mânăstirea Topoliţa. Jos, în vale, acolo unde brusc, într-o buză a muntelui, se sfârşea drumul, trăsura stătea oprită singură, caii păscând harnic iarba neatinsă. Era foarte de dimineaţă, soarele abia de răsărise, iară în pădurea învelitoare a muntelui stăpânea încă mişcătorul abur al ceţii, ca un fum alb şi viu. Sus, în poiana văratecă, chiar din clipa vederii trăsurii, pădurarul se ridicase sfios în picioare, aşteptând nemişcat, cu cuşma în mână, sosirea frumoasei boieroaice şi a Ieroschimonahului. Odată ajunşi în poiană, după ce şi-au dat bineţe în liniştea cântecului de păsăret abia trezit, învăluiţi din când în când de câte o blândă pâclă a ceţii scăpătate de sub poala pădurii, au făcut un cerc de oameni. De cu toţii erau şapte: pădurarul, trăsurgiul care adusese alaiul, cele două rasofore de la Topoliţa, fiica Ecaterina cea Cuminte, cinstitul Părinte Iosif Pustnicul şi Olimpiada, cea care îşi va spune mai târziu, când gândul ei va prinde viaţă în lemn şi piatră, Olembia Schimonahia Hereasca. Care fără a mai rosti, în acele clipe de taină, vreun cuvânt, a intrat în mijlocul cercului de martori şi a înfipt fără icnet, dar cu putere, toiagul în pământul acoperit cu iarbă vie. Zgomotul a fost cuminte, ca cel al unui pas mai apăsat de înger ajuns pe coasta muntelui. Păsăretul nu şi-a oprit cântul zglobiu de dimineaţă, iară oamenii din cerc şi brazii cei falnici, toţi muţi, au asistat în pace la un curat act de întemeiere. Şi altceva nu s-a mai petrecut atuncea decât blagoslovirea cu o repede ploaie de vară, iscată din seninul ceriului. Martorii s-au adăpostit în casa pădurarului Ioan Băloiul, iară acolo, fără mare târguială s-au cumpărat casa şi locul şi livada pentru preţul de 18 lei. Toiagul înfipt în pământ strălucea, cu mânerul său de fildeş alb, sub vesela ploaie de vară şi însemna aşezarea mânăstirii de la Văratec.

II.

Căci cu multă vreme şi osteneală rosofora Olimpiada şi Cuviosul Iosif Pustnicul străbătuseră poiene şi păduri până au găsi un loc plăcut şi nemerit pentru întemeierea unei aşezări călugăreşti feminine. Aflându-se pe moşia Mânăstirii Secu, unită în acea vreme cu Mânăstirea Neamţ, fusese nevoie de o altă înfăţişare la Cuviosul Paisie care le-a dat binecuvântarea, primind apoi şi întărirea Înaltului Divan al Knejiei Moldovei. Dovedind sârguinţă şi crez în crezul ei, şi cu tot ce avea agonisit, chiară cu inelele, paftalele şi odoarele de zestre ale fiicei sale Ecaterina, Olimpiada a ridicat o bisericuţă de lemn căreia i-a pus ca hram „Adormirea Maicii Domnului“. În anul 1785 această bisericuţă a fost sfinţită se pare la 25 iunie, dacă nu cumva la 15 august. Peste 220 de ani, uluitoarea Stareţa Stavrofora Nazaria Niţă ne spunea că la o săptămână după sfinţirea bisericuţei a avut loc ceremonia tunderii în monahism a ctitorei, dându-i-se acelaşi nume pe care i-l fixase Cuviosul Paisie ca rasoforă – Olimpiada. Tunderea în monahism a oficiat-o Schimonahul şi Duhovnicul Teodosie, exarhul mănăstirilor de sub purtarea de grijă a Stareţului Paisie.

III.

Cu doară cinci ani înainte, tulburată de cele ce se petreceau la Topoliţa, unde se săvârşeau cununii ale mirenilor şi alte servicii pentru credincioşi, dar care erau stingheritoare pentru maicile şi surorile doritoare de pace şi linişte, la care se adăugau şi unele neînţelegeri cu fosta prietenă, cea care între timp era călugăriţă, Măriuţa-Magdalena, Olimpiada a alergat la duhovnicescul ei părinte de la mânăstirea Neamţ, cuviosul Paisie, mărturisindu-se că nu poate trăi în aerul de vrajbă care era la Topoliţa. Atunce, gândind că nu mai este altă cale, frumoasa, cultivata şi plina de viaţă Bălaşa Herescu, cu fetiţa ei de mână, a apelat la un mic şantaj feminin destăinuindu-se părintelui că se va întoarce „în lume“ şi se va recăsători, lucru cu totul posibil. Era tânără, frumoasă, cu ceva stare, iară de pretendenţi la mâna ei nu ducea lipsă. Iară în cartea de după 220 de ani a uluitoarei Stavrofore Nazaria Niţă (de unde le- am aflat pe toate acestea) se zice că atunce, cu înţelepciunea sa, Cuviosul Paisie a văzut în sufletul tulburat al Olimpiadei dorul de viaţă cu adevărat curat şi, de aceea, cu alte sfaturi duhovniceşti, şi întărind-o şi cu o cuviincioasă scrisoare de recomandare, a îndrumat-o spre a merge la Durău, unde, cea ce trăise un timp la Piciorul (Poiana, Gura) Carpănului de lîngă Pocrov, Cuvioasa Nazaria Braşoveanca, era acum la Durău nacialnică, egumenă a sihăstriei de acolo, cu scopul de a i se supune spre povăţuire duhovnicească. Schimonahia Nazaria Braşoveanca a primit-o cu bucurie sub povăţuirea sa pe sora Olimpiada şi a ajutat-o, trimiţând pe maica Xenia ca să o aducă de la Topoliţa la Durău. Atunci, maica Nazaria avea 80 de ani, îndreptându-se către vârsta de 117 ani şi, fără ştirea ei, către Văratecul care atunce încă nu exista. Tânăra şi frumoasa Olimpiada, de mână cu fetiţa ei, a găsit la Durău dragoste şi bunăcuviinţă frăţească. La Durău, sora Olimpiada s-a format şi s-a întărit duhovniceşte sub călăuzirea Cuvioasei Nazaria, ca şi a duhovnicului care era acolo, Iosif Schimonahul, cel care urma să o însoţească pe Olimpiada la întemeiere. După un manuscris anonim, îngrijit de maica Evghenia Negri, la Iaşi în 1862, şi copiat de Arhimandrita Zenaida Racliş, aflăm în puţine cuvinte, ceea ce nimenea nu va putea spune mai bine şi mai limpede cum a fost despre viaţa maicii Nazaria şi întâlnirea evanghelică, transformată în prietenie de o viaţă, cu sora Olimpiada. (Fragment limpede din „Viaţa Maicii Nazaria“)

Eară după acestea s-au dus la Ceahlău, la un schit ce se numeşte Durău, tot cu sfătuirea părintelui Paisie; şi au petrecut mulţi ani în post şi în rugăciune, ziua şi noaptea. Eară privegherile şi ostenenile sf-sale, cine le va spune? Numai cel ce ştie inimile şi rărunchii. Eară întru acea vreme s-au întâmplat unei fiice de preot de s- au despărţit de bărbat, având şi o fiică Ecaterina. Şi pe maica Ecaterinei o chema Bălaşa, de douăzeci şi trei de ani fiind când s- au despărţit de bărbat, dintr-un oraş ce se cheamă Iaşii. Eară Bălaşa, fiind plină de duhul sfânt, şi de Dumnezeu aleasă, au venit la călugărie dimpreună cu fiică-sa Ecaterina. După cum zice copaciul bun poame bune face, aşa şi Bălaşa fiind bună, şi fiică-sa era plină de duhul sfânt şi de înţelepciune. Şi au venit la Părintele Paisie Bălaşa; şi cum au văzut-o îndată I-au pus numele Olimpiada, şi au îndemnat-o să vie la călugărie. Şi cu lacrimi o învăţa şi îi spunea vieaţa călugărească cum este şi-i spunea de maica Nazaria. Şi au mers (Olimbiada) în Topoliţa, şi nu s-au împăcat cu obiceiul ce era acolo. Cununa, boteza maicile; la biserică cânta dascăli. Şi s-au dus la părintele Paisie, şi au spus că nu se împacă; şi au zis că se va duce iarăşi în lume şi se va mărita: că o cere mulţi de neamuri, de frumuseţile feţei sale. Dar încă mai frumoasă fiind la suflet şi la înţelepciunea minţei, şi ştiind bine şi învăţătura Scripturei, o iubea foarte părintele Paisie. Şi I-au zis: să caute loc de schit. Şi au găsit acest loc ce se numeşte Varaticu“. (fragment din romanul Cele şapte ispitiri)

loading...

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.