Publicitate

■ Octavian Dabija, preot în capitala Franţei, a revenit la Bicaz, într-o scurtă vizită pe plaiurile natale ■ viaţa sa ar putea fi subiect de roman: a fost actor, muncitor pe şantier, şofer, librar şi anticar ■ întîlnirea cu IPS Iosif, Mitropolitul Europei Occidentale şi Meridionale i-a schimbat destinul ■ „E misiune, e apostolat de făcut în Occident“, spune preotul Dabija ■

Drumul sinuos în viaţă al părintelui Octavian Dabija, fost actor şi actualmente preot la Paris, a fost unul de căutare continuă a propriului eu şi de aflare a Divinităţii. Cînd şi cum i s-a schimbat destinul avea să ne-o spună chiar sfinţia-sa cu ocazia unei discuţii purtată cu reporterul Monitorului, ce a avut loc la Bicaz cu prilejul unei scurte vizite în localitatea sa natală. Trebuie spus că Octavian Dabija a văzut lumina zilei în urbea de sub Ceahlău, muntele sfînt al Moldovei, cu peste 4 decenii în urmă, într-o familie modestă, dar cu drag de cultură adevărată şi credinţă în Dumnezeu. Nu întîmplător, destinul a făcut ca tînărul bicăjean să se „adape“ de la cele două domenii pline de sacralitate, arta teatrală şi slujirea întru Duhul Sfînt prin ortodoxie. „M- am născut în Bicaz, aici am făcut şcoala primară, gimnazială şi liceul. Am fost un copil cuminte, dar şi plin de viaţă, trăind acea perioadă asemeni copiilor şi tinerilor generaţiei mele. Nu însă fără o atracţie spre partea umanistică şi chiar artistică, simţind încă de mic plăcerea de mă produce pe scenă, fie pentru o poezie, un cîntec, sau chiar un rol ceva mai mare într-un spectacol de revistă pus în scenă de fostul profesor Costache Lupu. Îmi plăcea să joc simţind încă de pe atunci mirosul scîndurii scenei. Asta, fără a mă gîndi să mă fac actor. Declicul a avut loc într-o drumeţie pe Ceahlău, cînd colegii mei văzînd că i-am făcut să rîdă tot drumul mi-au spus mai în glumă mai în serios că trebuie să dau la IATC. Pe atunci nu ştiam ce înseamnă asta, dar după ce m-am dezmeticit, nu mi-am mai luat gîndul de la ideea lor. A fost ca un fel de vrajă. Am terminat liceul, m-am pregătit pentru teatru şi după o admitere ratată, am reluat pregătirea cu mai multă seriozitate luînd lecţii de la actorul Dan Borcia, şi am fost admis în clasa doamnei Sanda Manu, un regizor şi profesor de mare calitate“, a afirmat fostul actor Octavian Dabija, de la care aveam să aflăm că prin puţinii ani petrecuţi în teatru, în România şi chiar în Franţa, nu poate vorbi de o adevărată carieră, ci de o experienţă. Am descoperit o bucurie şi o altă faţetă a eului. Am descoperit oameni noi. Jucam la Teatrul de Comedie şi eram aproape de biserica de care prinsesem mult drag, Stavropoleos“, a adăugat părintele. Între timp, a fost o scurtă perioadă, pînă la plecarea în Franţa, asistent universitar la catedra de actorie la Academia de Teatru din Bucureşti, asistentul profesoarei Sanda Manu. „La Teatrul de Comedie jucam «La cage aux folles» – «Colivia nebunelor». Îmi era extrem de greu să joc, dar era în contract, aşa că a trebuit să accept. În Paris am avut un singur spectacol, dramatizare după «Şarpele» lui Mircea Eliade“. Ajuns în Franţa, a urmat cursurile Conservatorului Naţional de Artă Dramatică, dar i s-a părut o şcoală foarte slabă comparativ cu şcoala de teatru românească. „Am renunţat, am avut imediat doi copii, aşa că m-am dedicat familiei. Am făcut şantiere, am făcut orice altceva decît teatru. Dar renunţarea venise cumva dinainte, pentru că mi-era foarte greu să mai joc, acceptînd orice fel de rol. Deoarece ca actor te dedici rolului, îţi intri în rol şi tocmai aici e momentul ăla în care trebuie să faci diferenţa, să ai distanţa între tine şi rolul pe care îl joci. Mi-am dat seama la un moment dat, jucînd într-un spectacol de Strindberg un personaj negativ, că făceam rău în jurul meu. Încercam să-mi asimilez rolul şi voiam să văd cum e să faci rău. Şi făceam rău. Teatrul trebuie să aibă un mesaj pozitiv, un mesaj de mîntuire. Cred în continuare în această idee. Îmi amintesc şi acum vorbele Părintelui Iustin de la Petru Vodă, care auzind că sînt actor, mi-a spus cu glasul său blînd: «Foarte bine. Trebuie să facem teatru religios pe care să-l prezentăm lumii. De ce să rămînem cantonaţi în şabloane pentru a-l înţelege pe Dumnezeu?» M- au impresionat mult vorbele sale. De altfel, Părintele Iustin mi-a prezis cu cîţiva ani înainte de examenul de admitere reuşita. Dumnezeu să-l odihnească!“, a povestit preotul parizian. „Venind, deci, în Franţa, am căutat o biserică unde să mă regăsesc şi am întîlnit comunitatea care se închega în jurul ÎPS Mitropolit Iosif. Prima întîlnire a fost o minune. Eram cu părinţii pe aeroport şi văd că se apropie de noi o înaltă faţă bisericească. Am discutat, am făcut cunoştinţă şi după ceva timp, mama mi-a reamintit de sfinţia-sa. Pe vremea aceea, la Paris, munceam să-mi susţin familia, dar mă şi luptam să-mi aflu identitatea spirituală. Făceam şantiere. Făceam decoraţiuni interioare, spărgeam ziduri, căram moloz… Am făcut multe în viaţă, am fost şi şofer livrări, am fost librar o perioadă, anticar. . . Deci cu asta mă ocupam la vremea aceea, cînd l-am întîlnit pe ÎPS Iosif şi am început să-l urmez. Am avut marea bucurie să-i întîlnesc pe, la vremea aceea, părintele Ciprian, actualmente episcopul Siluan al Italiei, pe fratele Casian, actualmente episcopul Ioan Casian de Vicina care e în Canada, pe părintele Patriciu, care e la Bruxelles actualmente… Era un nucleu în jurul ÎPS Iosif extraordinar. Şi, uşor-uşor, ajutînd şi eu la strană, am ajuns în altar. Înaltul s-a hotărît să mă hirotonească diacon şi, timp de 14 ani, am fost diacon la parohia de la Saint Suplice, pînă ÎPS s-a hotărît să mă hirotonească preot…E misiune, e apostolat de făcut în Occident. Vedeţi, noi, preoţii, lucrăm să ne cîştigăm existenţa şi ne ocupăm de parohie în acelaşi timp. Seara, după lucrul nostru, ne ocupăm de biserică şi de credincioşi. Cîteodată se întîmplă ca în pauza de prînz să mă duc să fac o slujbă de înmormîntare. Aşa trebuie să faci, trebuie să te împarţi, îi simt pe oameni, pe enoriaşi, cînd vin la spovedanie, că au nevoie să se descarce, au nevoie să spună multe, să fie ascultaţi. În familie nu mai apucă să se asculte unii pe alţii. Aleargă mult pentru cele lumeşti şi atît de puţin se dăruiesc lui Dumnezeu. Dumnezeu ne dă veşnicia şi noi ne ancorăm în timp, în timpul ăsta de aici, pămîntesc, agăţîndu-ne exagerat de mult de el. Uităm că în fiecare clipă murim şi trăim. Şi sigur, orice Liturghie e să mori ţie însuţi, ca să înviezi odată cu Hristos. Aici e lucru tainic şi frumos“, a declarat părintele Octavian Dabija din Paris. De remarcat, că de fiecare dată cînd revine acasă, fostul actor, actualmente slujitor al Domnului, Tavi Dabija, cum este cunoscut de către bicăjeni, merge duminica la bisericile din oraş şi spre admiraţia enoriaşilor slujeşte alături de parohii urbei, afişînd un chip deschis şi luminos, dar mai cu seamă o voce caldă şi o dicţie perfectă, astfel încît, te întrebi firesc, cît din întruchiparea sa fizică este actorul Octavian Dabija şi cît părintele Octavian, preot al unei biserici ortodoxe din Paris, „oraşul luminii“?

Comentarii Facebook
- Publicitate -

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here