Contactează-ne

Tribuna Nemțenilor

De ce nu vreau să merg la vot

Știre publicată în urmă cu

în data de

Jumătate dintre românii cu drept de vot nu au mers la urne pe data de 10 noiembrie 2019. Şi nici pe data de 24 noiembrie nu vor merge.

Nu am mers şi nu voi merge la vot fiindcă am o părere destul de bună despre mine. Mă consider un om onest şi vreau să-mi păstrez această părere bună în ceea ce mă priveşte. Părerea mea despre mine, intimă, este absolut importantă, nimeni nu mi-o poate schimba.

Ne naştem, trăim şi murim singuri, unici, înconjuraţi de ceilalţi, dar tot singuri şi unici suntem, cu ale noastre. Dacă Viorica Dăncilă, o caţă indigestă, alfabetizată din mers, cu mintea odihnită, dar receptivă, care va vorbi peste o lună într-o engleză fluentă, cum a promis, or Iohannis, un mălai-mare, zâmbăreţ, cu serviciile secrete la butonieră, pregătit deja pentru o altă vacanţă de cinci ani, în chiloţi, pe plajă, or la schi alpin, alături de femeia care stă întotdeauna în spatele unui bărbat puternic şi, care, când e chemată la DNA, nu se duce, uite-aşa, că nu vrea ea, aşadar, dacă unul din cei doi, inevitabil, va fi ales preşedinte al României, exact în coteu mă doare, fix în pix mă interesează de ei, n-am nici o treabă.

Nu votez cu niciunul, nu mă deranjez să merg acolo, mi se pare sub demnitatea mea să pun o ştampilă pe numele unuia sau altuia dintre cei doi candidaţi la preşedinţia României. Acel spaţiu intim, unde tragi perdeluţa ca să pui ştampila, mi se pare acum a fi un fel de closet puturos, unde nu am nici un chef să intru.

Pentru ce să intru acolo? Pentru cine să intru acolo? Pe cine să votez eu acolo?! Să votez un modest profesoraş de fizică din Sibiu, ajuns nici el nu ştie cum la Cotroceni, dar încurajat, aplaudat şi pupat în fine…, acum, pas cu pas de un ciudat avatar al unui ziarist jenant, un carierist penibil, Rareş Bogdan? Care este antipatic şi când respiră?! Să votez o analfabetă funcţional, cu broşă, promovată de un actual locatar la Rahova, la puşcărie, pe bune, fiindcă acolo îi este locul, o feministă de bâlci care iubeşte foarte tare românii şi România, de nu mai poate ea de dragul românilor?!

Bre, vocea aia a ei, de şefă de scară la bloc, mă zgârie pe timpan, îmi jigneşte inteligenţa pe care cred eu că o mai am în cap, în creierul din cutia craniană a capului meu, mi-e greu să ascult discursuri retroactive ale Elenei Ceauşescu, care a fost, ştim cu toţii, profesor univ.dr. academician, în fine… Iar despre domnul actual şi viitor preşedinte, să fie primit! Alegeţi-l oameni buni, că altul mai bun nu mai aveţi de unde.

Votaţi Iohannis! Votaţi Viorica! Că eu, personal, nici cu salvarea nu mă duc la vot. N-am nevoie nici de urna mobilă, de nimic, n-am nici un chef să votez nişte neconcludenţi. Şi ca mine mai este încă jumătate din populaţia României, cei care nu vor merge la vot. Porcăiţi-vă la televizor, daţi-vă-n stambă, faceţi ce ştiţi voi mai bine, cu minţile voastre consiliate de specialişti, dar asta nu înseamnă că puteţi păcăli şi cealaltă jumătate a României, cea tăcută şi jenată de prestaţia voastră penibilă. Jumătate dintre români nu vă iau în serios şi vă cataloghează drept exact ceea ce sunteţi cu adevărat: nişte circari. Bre, când vă aud cum faceţi apeluri de genul Dragi români!, mi se face greaţă. O greaţă pe care o resimte jumătate din populaţia cu drept de vot din România.

Dragi să vă fie ai voştri, apropiaţii voştri or cei din săli, nu românii de la firul ierbii, pe care voi îi vedeţi doar din elicopter, ca pe nişte furnici, nu sunteţi nici de stânga, nici de dreapta, sunteţi nişte bieţi amatori în politică, nişte corigenţi care a-ţi trecut întâmplător clasa şi a-ţi ajuns în nişte fotolii mult prea mari, în fine, la acest capitol al şezutului staţi amândoi bine, mea culpa, aici staţi amândoi bine. Amândoi aveţi deja cururile mari. Unul ca şase case, din meditaţii, alta cu 9 ani de UE şi soţ afacerist, staţi binişor.

Oricum, sunteţi amândoi nişte parveniţi, nişte gomoşi, nişte fiinţe antipatice, lăudăroase, găunoase şi mult prea pline de sine, care simt o nevoie patologică să ne dea lecţii. Să ne înveţe ce este bine şi ce este rău în viaţa asta a noastră. Aici am vrut să ajung: Nu suport să mi se dea lecţii de viaţă de la nişte politicieni de două parale, de la nişte personaje străine mie, neprietenoase, false, lovite de nulitate, oameni cu un nivel de cultură cu mult sub nivelul prietenilor mei.

Nişte ciudaţi care îşi belesc fasolea în zâmbete sau rânjete electorale, ca nişte caricaturi fără nici un haz. Cum aş putea eu să fiu entuziasmat de madam Viorica Dăncilă?! Ce fraze memorabile aş putea eu cita din cărţile stupide ale domnului Iohannis?!

Pentru mine, sincer, sunt nişte oameni banali, neinteresanţi, în condiţii normale nu mi-ar face nici o plăcere să mă lungesc la vorbă cu o şefă de scară, or cu un lungan profesor de fizică, plin de sine, care, pe deasupra, scrie cărţi la fel de plicticoase ca el. Nişte banali. Pe care dintre ei să-l votez ca preşedinte al României pentru următorii cinci ani?

Spre bun exemplu ar fi fost interesanţi un Alexandru Cumpănaşu, că acela-i nebun cu acte în regulă, or madam Bruynssels, o aiurită al cărui nume este imposibil de reţinut. Nu mai zic de Paleologu, un mare mister cu barbă care a uitat că, totuşi, respiră în România.

Şi zic: mi se pare sub demnitatea mea să merg la vot. N-am pe cine vota. N-am pe cine alege. Vorbesc despre nişte politicieni făcuţi la seral, unul cu meditaţii şi primărie, cealaltă o nefericită alegere aleatorie, întrucât era o fată bună, neconflictuală. Desigur, am avut parte şi de politicieni cu şcoală, nu mai departe de Iliescu, şcolit la Moscova, îl avem model de-afară şi pe Emanuel Macron, cu Şcoala Naţională de Administraţie.

Sau, revenind la oile noastre, Elena Udrea, cu masterat în securitate şi apărare naţională, chestii, socoteli, nu te joci cu te-încurci. Totuşi, dincolo de orice mişto, să mă deplasez la o secţie de votare, să arăt cartea mea de identitate, să iau o ştampilă şi un buletin de vot şi să votez or un profesoraş îngâmfat, care şi-a aruncat cu un gest regal pardesiul sepepistului, or o şefă de scară la un bloc cu doar patru etaje, este deja prea mult, nu-i de mine.

Nu m-aş mai putea uita în oglindă când mă bărbieresc. Mi-ar fi jenă, m-aş simţi umilit să-mi dau acordul unuia sau celuilalt dintre cei doi ajunşi în turul doi. De asta nu mă duc la vot. Şi ca mine, încă o jumătate din cetăţenii cu drept de vot din România.

Citește știrea
Un comentariu

Un comentariu

  1. Alll

    21 noiembrie 2019 at 1:58 PM

    Pentru a va anula votul. In alta ordine de idei, toti se plang ca o ducem prost, dar nu fac nimic. Un explu simplu: cati IT-isti care in privat castiga mii de euro, ar lucra la stat pt sume considerabil mai mici? Exemple sunt multe…

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Prima pagină

POZA ZILEI – De la Petrodava la… Piatra

Știre publicată în urmă cu

în data de

Un coleg jurnalist şi cititor al Monitorului de Neamţ şi Roman ne-a trimis şi el o fotografie, făcută în urmă cu aproximativ o oră, ca răspuns la provocarea noastră.

După ce am primit un set de poze din Antile, am solicitat cititorilor noştri să ne trimită fotografii din locuri mai mult sau mai puţin exotice în care i-au purtat valurile vieţii. Şi colegul nostru ne-a trimis această poză în care trecutul, Cetatea Petrodava, priveşte la prezent, municipiul Piatra Neamţ. Mulţumim şi aşteptăm în continuare fotografii de la dumneavoastră.

 

FOTO Laurenţiu MANDACHE

Citește știrea

Tribuna Nemțenilor

Neamţ: POZA ZILEI- Salutări din… Antile

Știre publicată în urmă cu

în data de

Un cititor al Monitorului de Neamţ şi Roman ne-a trimis poze din… Antile. Acolo a ajuns, recent, şi a dorit să împărtăşească experienţa cu noi. Publicăm pozele şi aşteptăm şi alţi cititori ai Monitorului să ne trimită poze din zonele, mai mult sau mai puţin exotice, în care îi poartă valurile vieţii.

Citește știrea

Actualitate

Ura şi invidia cea de toate zilele

Știre publicată în urmă cu

în data de

Orice s-ar putea spune despre regimul trecut, numai că a împiedicat pe cineva să facă şcoală şi să înveţe, nu. Mai multă ori mai puţină, cu seral sau fără frecvenţă, ba şi prin corespondenţă, fiecare a avut de unde să aleagă, după voinţă, posibilităţi şi, mai ales, după efortul pe care era dispus să-l investească şi a învăţat ceva carte. Pentru că, fiecare lucru sau activitate omenească are timpul său bine determinat de realizare.

Nu doar atât, odată ce terminai o şcoală, căpătai o anume calificare şi nu rămâneai suspendat în nesiguranţă. Căpătai un loc de muncă, de fapt, linia de start pentru pasul adevărat în viaţă. Orice meserie sau calificare îşi avea rostul şi rolul bine determinat, fiindcă este de la sine înţeles că o societate nu poate exista numai cu profesori, ingineri sau medici. Şi în ce mă priveşte, mărturisesc că preţuiesc orice profesie, mai ales dacă este făcută cu interes şi dăruire.

Mai departe, pornind de la acel început, ţinea în cea mai mare parte de tine ca să-ţi împlineşti idealurile sau visele. De la sine înţeles că nu era simplu, fiindcă însemna înfruntarea sau confruntarea cu viaţa, deloc uşoară. Mai ales la noi unde, de când lumea şi pământul, au existat (şi există) multe categorii de impostori care ştiu să dibuiască cele mai directe căi de acces către posturile călduţe şi avantajoase şi pun frâne celor merituoşi şi capabili. Experienţa de-o viaţă mi-a oferit multe exemple de oameni care şi-au cunoscut capacităţile şi care, cu preţul unor sacrificii importante şi cu eforturi deosebite, şi-au dobândit locurile şi poziţiile pe care le meritau. După cum am întâlnit şi oportunişti, oameni superficiali dar mari meşteri în a se strecura, pe diverse căi şi nu rareori, cu concursul celor din jur, în posturi importante dacă nu cheie, pe care le-au folosit cu aplomb şi cu obrăznicie. Cu toate acestea, nu este greu să desluşeşti în comportamentul lor trăsăturile personajului iniţial, oricât ar fi de abil în a-şi ascunde pornirile primare.

Să mai spun că apariţia politicii a permis unor specimene absolut dubioase şi lipsite de orice valoare, ar fi un nonsens şi explică existenţa unei puzderiei de non-valori care au acaparat toate pârghiile societăţii şi o conduc de mai bine de trei sferturi de veac. Fiindcă lucrurile sunt foarte clare, revoluţia sau ce va fi fost ea, nu a schimbat esenţa lucrurilor.

Pe un anume brancardier parcă îl mai înţeleg. Vă închipuiţi cum a strâns el, zi de zi şi ceas de ceas, picătură cu picătură, oceanul de otravă, ura aceea mocnită, sedimentată, concentrată, zilnic măsurată să vadă cu cât a mai crescut, în timp ce împingea nenorocitul de cărucior, cu o roată fără rulment sau unsoare şi care scârţâia ca dracu’.

Veşnic sortit să asculte ordinul nu ştiu cui, ba să mai şi salute („să trăiţi“) vreun doctor sau vreo doctoriţă, în timp ce rumega în mintea lui: „Uite, dom’le, ce sacou/costum şi-a tras individul ăsta, îmbrăcat la patru ace, care vine cu merţanu’ la slujbă, în vreme ce eu îmi rup toţi nasturii în înghesuiala din autobuz. Şi tot la halatul ăsta ponosit şi decolorat de multon grena ajung“ sau „Uite-o p’aia cu stetoscopu’ la gât, cum se fandoseşte şi vorbeşte cu aparţinătorii, că doar n-o face degeaba… şi eu… abia dacă primesc o amărâtă de hârtie de 5 lei, uneori nici atât şi mă spetesc, îmi rup şalele ca să ridic şi să car pe unu’ ori pe altu’. Cu ce-or fi ei mai brezi decât mine?!?“, omul a tot nutrit speranţa că, odată şi odată, se va răzbuna el pe viaţă.

Din fericire, cum spuneam mai sus, i-a sărit în ajutor pârdalnica de politică. În ea a desluşit niscai avantaje şi scara pe care putea să aburce fără prea multe eforturi. Exemple, câte vrei. Cum-necum, n-a stat pe gânduri. Pentru politică nu-ţi trebuie prea multă şcoală, ci tupeu şi obrăznicie. Cât cuprinde. Şi, slavă Domnului, de astea nu ducea lipsă. Aşa că s-a înrolat cu entuziasm într-un partid cât mai vocal, s-a plasat sub faldurile stindardului acestuia, s-a potrivit cu alţii eiusdem farinae (pe româneşte, de aceeaşi teapă), şi încet-încet, ajutat de unii sau de alţii a absolvit şi studii superioare (nu mai contează unde şi cum) şi gata, a devenit politician get-beget. Foarte activ, ascultat şi aplaudat.

Când s-a simţit pe cai mari, şi-a pus problema că n-ar strica să-şi saramureze neîmplinirile, să muşte mâinile unora în faţa cărora se simţea umil şi neînsemnat şi apoi, fiindcă i-a mers, şi-a permis întrebări mai subtile şi mai bine ţintite, de genul: „cum este posibil să fie profesor, şef de disciplină, cum să îşi înveţe rezidenţii abecedarul dezinfecţiei dacă el nu practică niciun protocol, nicio regulă de bun simţ şi este lăsat să se prefacă că (scuzaţi-i cacofonia!) se ocupă de pacienţi la vârsta de 66 de ani?!“. În fapt, nu este greu de tălmăcit (a dracu’ politica asta !) subtilitatea de care personajul face dovadă. Este evident că el vrea să ştie cum cineva a ajuns profesor de medicină dacă nu a fost mai întâi brancardier? Adică să fi început de acolo, de la munca de jos de unde pornesc toate treptele spre consacrare şi împlinire.

Vedeţi cum ştie el unde sunt punctele nevralgice ale oricărui spital? Le-a păscut din tinereţe. Are experienţa anilor şi a urii acumulate, ştie unde se dă cu un mop şi unde cu altul, ce culoare trebuie să aibă sacii cu care se transportă morţii din spital, cam cum ar merge lucrurile după mintea proprie şi îşi face un titlu de onoare (precum ţiganul ajuns împărat) să denigreze, să murdărească şi, mai ales, să-şi satisfacă anii de amar pe care i-a înghiţit. Mai puţin îl pricep pe domnul uscăţiv (era să zic scheletic), mânat de aceeaşi ură neostoită şi densă, care-şi revarsă fierea ultraconcentrată şi care dă sentinţe: „aceşti 25 de nemernici ar trebui daţi afară pe loc şi să li se interzică să mai practice meseria. Să se ducă unde-or vedea cu ochii“. Nu, nu, nu e vorba numai de nemernicii din medicină, el se simte obligat să-şi exprime punctele de vedere în orice domeniu. Altfel cum şi unde să-şi ardă, să-şi consume uriaşa rezervă de venin de care dispune? După el, toată lumea care nu-i seamănă, ar trebui să plece, să dispară, să se ducă unde văd ochii lui şi să rămână doar cei care nu se sperie de chipul său serafic şi crispat de amar.

Oricum, dintre toate scăderile omeneşti, ura şi invidia mi se par cele mai odioase şi mai periculoase. Pentru simplu motiv că, practicate cu osârdie, ele umbresc sau strică de-a dreptul viaţa celui care le cultivă. Şi odată ce ai început nu mai poţi da înapoi. Cu suflet de iască şi ţărână nu poţi fi senin şi tolerant. Lecţia celor doi corifei ai urii fără frontiere poate fi citită pe chipurile lor şi învăţată cu spor. Nu vă îngrijoraţi, lumea lor e mereu şi mereu mai activă şi mai vizibilă în societatea noastră debusolată.

Citește știrea

Trending