Cu revocarea Codruţei Kovesi s-a realizat şi demolarea Cultului personalităţii, resuscitat de aceasta după moartea lui Ceauşescu

Luni 9 iulie, Klaus Iohannis a semnat în sfârşit decretul de revocare din funcfuncţie a procurorului ţef al DNA, Laura Codruţa Kovesi. Lui Klaus Iohannis i-au trebuit 32 de zile pe care să le dedice, printre partidele de turism, cititului deciziei Curţii Constituţionale, pentru ca să desluşească semnificaţia constituţională a documentului. Orice funcţionar public, în îndeplinirea promptă a atribuţiilor impuse, va avea de acum în faţă modelul prezidenţial de tărăgăneală, calificat de susţinătorii loiali din Partidul Naţional Liberal ca „acţiune înţeleaptă luată după o îndelungată analiză“.

Directivele de despărţire ale Laurei Codruţa Kovesi

După publicarea deciziei revocării, Laura Codruţa Kovesi a comis o conferinţă de presă, în care s-a autocompătimit ca un rege detronat, confundând decizia de revocare cu o abdicare forţată. În aceeaşi mantie a compătimirii aceasta a înfăşurat şi instituţia Direcţia Naţională Anticorupţie, pentru că riscă să treacă din subordinea acesteia în subordinea ministrului Justiţiei. L-a atacat şi pe Klaus Iohannis, făcându-l răspunzător pentru faptul că semnând decretul de revocare „lasă semne de întrebare“ privind independenţa procurorilor. Kovesi a dovedit astfel, că nu o frământă prea mult independenţa Justiţiei, cât o frământă independenţa procurorilor. Se pare că de la această conferinţă de presă, pe scena politică a României s-au despărţit nişte ape. De acum, de independenţa Justiţiei rămâne răspunzător Liviu Dragnea cu Partidul Social Democrat al lui, după sloganurile străzii, iar de independenţa procurorilor rămâne răspunzător Klaus Iohannis cu Partidul Naţional Liberal al lui, după directiva lui Kovesi. Kovesi a declarat că după revocare doreşte să rămână în continuare procuror, pentru „a decapa“ în direct, iar Consiliul Superior al magistraturii i-a repartizat un birou la Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism Sibiu. Procurorul General Augustin Lazăr a fost mai patern, oferindu-i Laurei conducerea Serviciului de Îndrumare şi Control (SIC!) al Parchetului General. Aşa că de „spaima prezumtivă de a intra în subordinea discreţionară a ministrului Justiţiei, Kovesi a preferat să rămână în subordinea paternală a Procurorului General.

Ce să deplângem mai mult, Direcţia Naţională Anticorupţie, pe Kovesi, pe procurori sau pe toţi la un loc?

În ultima sa conferinţă de presă Laura Codruţa Kovesi a omis să-şi asume atât responsabilitatea pentru cele peste 200 de achitări în instanţe, din ultimele 6 luni, dar şi pentru scandalul monstruos declanşat în legătură cu protocoalele încheiate de Direcţia Naţională Anticorupţie cu serviciile secrete. În baza protocoalelor, procurorii primeau în poziţie de drepţi plicurile galbene de la Serviciul Român de Informaţii, care cuprindeau temele pentru dosarele ce trebuiau deschise. Acum, după desecretizarea protocoalelor, procurorii se văd în situaţia disperată de a descoperi prin eforturi proprii cazuri de corupţie, de a deschide dosare şi de a le umple cu materiale probatorii muncite de ei înşişi, nu primite în plic. La plecarea de la Direcţia Naţională Anticorupţie, Laura Codruţa Kovesi le-a urat procurorilor să continue şi să nu renunţe, orice s-ar întâmpla. În traducere liberă, chiar dacă protocoalele nu mai sunt secrete, iar Serviciul Român de Informaţii nu-i va mai aproviziona, să nu renunţe în a face dosare, cum au mai făcut. Cred că mulţi dintre procurori vor părăsi Direcţia Naţională Anticorupţie, pălăria fiind mult prea mare fără protocoale. În condiţiile în care decapitările produse clasei politice s-au realizat pe baza unor dosare în care denunţurile şi probele confecţionate au prevalat, nu ne putem declara decât îngrijoraţi de existenţa şi acţiunile Direcţiei Naţionale Anticorupţie de până acum. Nu putem să nu ne cutremurăm când aflăm că majoritatea achitărilor au fost justificate de instanţe prin concluzii precum „Fapta nu este prevăzută de legea penală“, sau „Fapta nu există“. Dintr-un recent raport al Inspecţiei Judiciare aflăm, cu mare nedumerire, că există multe dosare vizând aşa zisa „marea corupţie“, în a căror procedură judiciară Direcţia Naţională Anticorupţie a fost implicată mai mult de 5 ani şi nici acum nu au ajuns în instanţe. Suntem obligaţi să ne întrebăm care este adevăratul motiv al acestor tergiversări, deoarece Kovesi la plecare ne-a frustrat de orice explicaţie. Fie dovezile din dosarele respective sunt prea subţiri, încât nu se merită riscul unor achitări spectaculoase, fie există intenţii subterane de a se depăşi împlinirea termenului de prescripţie a răspunderii penale.

Codruţa Kovesi a vrut ca Direcţia Naţională Anticorupţie să fie a patra putere în stat

Kovesi s-a remarcat pe durata mandatului de 5 ani, nu prin aceea că a combătut corupţia discret şi eficient, ci că a urmărit să epateze opinia publică că Direcţia Naţională Anticorupţie face ordine“, provocând serialul „Cătuşele în direct“ şi propunând condamnări cu orice preţ, multe fiind finalizate cu achitări spectaculoase. Noul procuror şef, Anca Jurma, nominalizată interimar în locul lui Kovesi, a declarat la preluare că scopul ei va fi ca Direcţia Naţională Anticorupţie să rămână „o instituţie puternică, independentă şi relevantă“. Ar trebui să ne îngrijoreze preocuparea primordială a procurorilor şefi de a transforma Direcţia Naţională Anticorupţie într- o instituţie puternică, când menirea acesteia este cu totul alta. Ar fi de preferat ca preocuparea procurorilor şefi să fie profesionalismul, „independenţa şi relevanţa“ acestei instituţii. În orice stat democratic există trei puteri fundamentale care se află în echilibru, puterea legislativă, puterea executivă şi puterea judecătorească. Direcţia Naţională Anticorupţie nu este „puterea judecătorească“. Sub conducerea Laurei Codruţa Kovesi s-a dovedit că Direcţia Naţională Anticorupţie, dacă nu poate reprezenta puterea judecătorească, trebuie să obţină putere proprie, pentru a deveni cea de a patra putere. Sub auspiciile Binomului s-a înfiinţat „Republica procurorilor“. Procurorii vor putere mărită, pentru a-şi conserva impunitatea absolută, obţinută prin mijlocirea protocoalelor Binomului. Laura Codruţa Kovesi nu face nici o vorbire despre puterile stabilite de Constituţie, despre echilibrul celor trei puteri fundamentale şi despre impunerea Direcţiei Naţionale Anticorupţie ca cea de a patra putere în stat. Face vorbire însă despre necesitatea unei puteri sporite a Direcţiei Naţionale Anticorupţie, pentru a putea face în continuare rechizitorii după cum îi duce capul pe unii procurori, fără grija răspunderii magistraţilor, răspundere pe care o consideră ca pe o limitare a independenţei lor.

De ce a semnat Klaus Iohannis decretul de revocare după 32 de zile?

În legătură cu tărăgăneala prezidenţială există o sumedenie de scenarii. Din punctul meu de vedere, încă de la primirea deciziei Curţii Constituţionale a Românei, Klaus Iohannis a ştiut că nu are altă opţiune decât aceea de a respecta decizia. În schimb, şi-a permis să tergiverseze 32 de zile acest moment, servind opiniei publice o listă, lungă ca un pomelnic, de condiţionalităţi, nedumeriri sau semne de întrebare, pentru a-şi întări statutul de „preşedinte jucător“. Problema care l-a frământat pe preşedinte nu a fost dacă semnează, ci când semnează, pentru a nu crea imaginea că se află la remorca lui Dragnea. Apropiindu-se momentul modificării legilor Justiţiei, prin care i se lasă dreptul de a refuza doar o singură dată nominalizarea procurorului şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie, Iohannis a hotărât să profite din plin de legea veche, în vigoare încă, prin care are dreptul de a refuza nominalizarea procurorului şef de câte ori vrea, motivat bineînţeles. Iohannis consideră că doar aşa va putea fi numit viitorul procuror şef, cu avizul Consiliului Superior al Magistraturii şi cu garanţia că este independent. Paradoxal, dar această revocare salvează Partidul Social Democrat de riscul unui eşec privind referendumul unei posibile suspendări, în urma căruia Iohannis ar fi ieşit mult mai puternic, politic vorbind. Astfel, Iohannis şi-a câştigat prin tărăgănare un consistent răgaz în a plimba de voie legile Justiţiei pe la Parlament, pe la Curtea Constituţională şi retur, până la promulgare. După 32 de zile, Klaus Iohannis se vedea asaltat îngrijorător de mesaje primite de la Comisia Europeană şi de la Comisia de la Veneţia. După cum se ştie, Comisia Europeană, în toate rapoartele MCV de până acum, a apreciat constant palmaresul Direcţiei Naţionale Anticorupţie în materia combaterii corupţiei. Luând acum act de derapajele Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi de protocoalele Binomului, Comisia Europeană transmite că se simte obligată să reevalueze această apreciere. În plus de aceasta, preşedintele Comisiei de la Veneţia sparge gheaţa, trimiţând o epistolă României, din care rezultă că, până acum, Klaus Iohannis a cam dat cu bâta în baltă, din toate poziţiile. Comisia de la Veneţia a precizat că deciziile Curţii Constituţionale a României pot fi criticate, ca formă aplicată a libertăţii de expresie, însă deţinătorii funcţiilor publice trebuie să se abţină de la aceste critici. Mai mult, criticile nerespectuoase ale lui Iohannis, precum şi apelurile publice la nerespectarea deciziilor Curţii Constituţionale a României „sunt inadmisibile“.

Situaţia actuală a lui Klaus Iohannis nu este de invidiat

Iohannis s-a pomenit să-şi anunţe intenţia de a candida pentru un nou mandat la Cotroceni. Tocmai asum, când după revocarea lui Kovesi, Uniunea Salvaţi România a anunţat cu surle şi trâmbiţe că nu-l mai susţine pentru un nou mandat, iar Partidul Naţional Liberal a intrat în implozie, ca urmare a prestaţiilor liderului mandolinist Ludovic Orban. La aflarea veţtii revocării lui Kovesi, Uniunea Salvaţi România i-a reproşat public şi unanim lui Iohannis că trebuia să nu o revoce şi să-şi asume riscul de a fi suspendat din funcţie de coaliţia Partidul Social Democrat – Partidul Alianţa Liberalilor şi Democraţilor. Uniunea Salvaţi România a declarat belicos că preferă un preşedinte jucător şi că Iohannis nu se încadrează în acest tipar. Ca urmare, Uniunea Salvaţi România va avea candidat propriu la preşedinţie, probabil pe Dacian Cioloş, dacă nu pe Laura Codruţa Kovesi.

Epoca preşedinţilor – jucători nu trebuie să mai continue

La preluarea cheilor Cotrocenilor în 2004, Traian Băsescu ne-a anunţat din prag că va fi un preşedinte jucător, deşi specimenul nu este prevăzut în Constituţie, care stabileşte că preşedintele este doar echidistant şi mediator. La schimbarea locatarului Cotroceniului în 2014, Klaus Iohannis ne-a anunţat că va fi un cu totul alt model de preşedinte. Nu a precizat ce model preferă, decât că preferă „lucrul bine făcut“. În cei patru ani de mandat, Iohannis ne-a demonstrat că scaunul de la Cotroceni, rămas contaminat de pe vremea lui Băsescu, i-a transmis virusul jucătorului neconstituţional. Am avut astfel parte de trei mandate consecutive cu preşedinţi jucători, care s-au jucat cu răbdarea noastră şi cu Constituţia. Un preşedinte jucător este în primul rând o persoană publică care şi-a pierdut total imparţialitatea, renunţând a mai fi preşedintele tuturor românilor. Traian Băsescu şi Klaus Iohannis au reuşit deopotrivă să fractureze România în două părţi ireconciliabile, riscând activarea clauzei cu suspendarea preşedintelui. Vrând să-l copieze pe imberbul rege Mihai I de Herăstrău, Klaus Iohannis şi-a promovat propriul model de „Grevă regală“, inventând un nou procedeu de promulgare a legilor. Făcând uz de „înţelepciune, ca rezultat a unor lungi analize“, acesta a lungit, păgubos pentru ţară, procedura promulgării legilor, returnându-le spre examinare Parlamentului pentru toate virgulele, urmate şi de trimiteri pe la Curtea Constituţională a României, pentru a le primi cum le-a trimis. Dacă la aceste derapaje mai adăugăm şi derapajele privind instigarea populaţiei la ieşirea în stradă, participarea lui Klaus Iohannis la aceste ieşiri, obstrucţionarea programului de guvernare, ameninţarea primului ministru, precum şi fracturarea societăţii româneşti, realizăm că ne-am pricopsit în continuare cu acel model de preşedinte jucător, pe care Constituţia nu-l agreează. Şi nici noi, cei care mai respectăm această Constituţie.