Contactează-ne

Actualitate

CORONAVIRUS – Trecem testul? Nu, nu l-am trecut. Dar trebuie să luptăm în continuare

Știre publicată în urmă cu

în data de

Am început seria de postări sub titlul “CORONAVIRUS – trecem testul?” sperînd că voi reuşi să trezesc ceva în inima fiecăruia dintre noi: acea trăire care, tradusă în cuvinte simple, spune astfel: să nu ne mai gândim mereu doar la noi, ci, măcar în astfel de momente grele, să ne gândim în primul rând la cei de lângă noi.

Şi chiar cred în continuare că acest nou virus ne-a supus, printre altele, şi la acest test al solidarităţii. Al omeniei. Mi-am dorit să trecem acest test. Chiar mi-am dorit. Cu durere spun că testul solidarităţii, al omeniei l-am picat. Sper să greşesc, dar… ce am văzut cu toţii că s-a întâmplat în ultimele săptămâni?

Inconştienţi au venit din zone de risc şi au minţit, nu au intrat în carantină sau autoizolare şi i-au îmbolnăvit pe alţii. Sistemul de sănătate, unul aproape omorât de clientelismul politic şi hoţia din anii de după ’89, nu va putea face faţă la valul de îmbolnăviri ce va urma în scurt timp. Unii, mulţi, puţini, nu ştiu, care ar fi putut fi salvaţi nu vor mai fi salvaţi. Nu avem echipamente suficiente. Măcar de protecţie. Nici alte sisteme de sănătate din alte ţări, mult mai performante, nu au.

Doar că la noi am avut informaţii că, şi aşa puţine, echipamentele de protecţie au fost împărţite de politruci tot la clientela lor politică. Nu ar fi ajuns prioritar la cei din linia întâi. Asta după ce politrucii ne-au minţit, ca în campaniile electorale, “că este totul în regulă”, ca să-şi acopere nemernicia.

Ne-am sacrificat “soldaţii de elită”, angajaţii din sistemul sanitar în primul rând, din prostie, inconştienţă sau corupţie. În scurt timp, cel mai probabil, dacă vom continua aşa, vom rămâne fără medici, asistente etc. Unii vor pica victime virusului, alţii vor fugi din faţa lui. Pentru că au fost sabotaţi tocmai de cei care ar fi trebuit să-i protejeze.

Politrucii se ceartă în continuare între ei, miza fiind cine să-şi aroge meritele pentru că, acum, tardiv, alocă bani, nu din banii lor, ci din banii noştri, pentru sistemul de sănătate. E o bătălie de imagine a unor hiene pe cadravrele celor care nu vor trece peste încercarea epidemiei.

Nici măcar de un simplu gest nu suntem încă toţi în stare: să lăsăm seniorii, de peste 65 de ani, să meargă doar ei la cumpărături în intervalul orar în care pot face acest lucru. Înţeleg că sunt unii, mai tineri, care taman atunci îşi găsesc şi ei să umple magazinele. Şi mă opresc aici cu exemplele despre ce s-a întâmplat în ultimele zile. De “şmecheraşii” care fug sau au fugit din carantină sau autoizolare ca să “bea una mică”, să se certe cu soacrele sau doar pentru că aşa vor muşchii lor, nici nu mai vreau să amintesc.

De aceea repet, cu durere, că am picat testul. Al omeniei. Şi vom plăti, cel mai probabil, scump. În vieţi omeneşti. Ale celor dragi nouă. Dar trebuie să continuăm să luptăm. Nu ştiu, de unde să ştiu, cine va supravieţui epidemiei. Dar, dacă după epidemie va fi viaţă, şi evident va fi, chiar ne dorim să fie aceeaşi viaţă virusată de hoţie, prostie, incompetenţă, laşitate şi ipocrizie ca şi până acum? Am picat un test, trebuie însă să continuăm lupta. Am pierdut prezentul şi am pus în pericol trecutul seniorilor noştri, dar nu avem voie să condamnăm şi viitorul copiilor care vor supravieţui acestui nenorocit de virus.

Citește știrea
Un comentariu

Un comentariu

  1. V.Vasile

    31 martie 2020 at 8:53 AM

    Foarte bun articolul insa eu cred ca nu au trecut acest test doar cocalarii adica needucatii, uscaturile si fara a fi o surpriza, multi politicieni vorbitori de vrute si nevrute care, cu a lor pregatire precara au adus tara in halul in care se gaseste azi .
    Majoritatea a trecut acest test care din pacate, mai are ceva etape iar cand o sa treaca aceasta nenorocire sper sa fie imuni si la alti ,,virusi,,…

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Actualitate

Preşedintele de onoare al Asociaţiei Magistraţilor, scrisoare deschisă către CSM

Știre publicată în urmă cu

în data de

Preşedintele de onoare al Asociaţiei Magistraţilor din România, judecător Viorica Costiniu a formulat o scrisoare deschisă către membrii Consiliului Superior al Magistraturii în care vorbeşte răspicat despre ceea ce se întîmplă în Justiţie.

“Modificările legislative din 2004 au asigurat parcursul ascendent al democratizării justiţiei din România. Existenţa unui CSM cu atribuţii sporite în garantarea independenţei sistemului judiciar, al judecătorilor, al statutului procurorilor într-un stat de drept a constituit un aport consistent, fundamental în integrarea României în marea familie europeană.

În evoluţia sa, CSM a traversat multiple etape, iar membrii aleşi şi-au pus  amprenta personalităţii, a profesionalismului, a înţelepciunii, a maturităţii şi a capacităţii manageriale. Preocupat de ocrotirea statutului judecătorului, a procurorului faţă de vicisitudinile vremurilor, CSM s-a străduit să facă faţă provocărilor politicului interesat de supremaţia puterii. Şi nu numai! Frecventele modificări legislative au deturnat intenţiile iniţiale şi multe dintre problemele justiţiei s-au acutizat şi încă îşi aşteaptă rezolvarea.

Derapajele inerente sunt tot atâtea exemple că tânăra noastră magistratură este într-o perpetuă efervescenţă în parcursul ei evolutiv. Şansa justiţiei este că între judecătorii şi procurorii sistemului sunt mulţi care, devotaţi principiilor, susţin o justiţie independentă, puternică, democrată. “Corpul magistraţilor” salută cu respect pe judecătorul, procurorul care, în afara străduinţelor lor de a desăvârşi actul de justiţie la cote de reală valoare, au puterea să sesizeze şi să clameze public neajunsurile ce daunează sistemului, ţinute la sertar.

Curajul, încă vorbim din păcate de curaj, de a recunoaşte public problemele grave din sistem este o dovadă a maturităţii şi a experienţei acumulate în vâltoarea încrâncenată a atacurilor nedrepte îniţiate de politic indiferent de ideologii sau vremuri, ori de trădari dinlăuntrul justiţiei pentru funcţii şi jilţuri  fără de preţ. Asistăm cu stupoare la incitarea opiniei publice împotriva judecătorilor şi procurorilor care se află doar sub paza legii, făăa vreun tratament preferenţial (nimeni nu este deasupra legii).

Guvernul îndeamnă la nerespectarea legilor, a hotărârilor judecătoreşti. În aceste momente, CSM are obligaţia constituţională şi legală de a lumina întunericul în care se zbate Executivul şi de a-l readuce în matca atribuţiilor sale menite să guverneze în temeiul LEGII. Şi CSM ce face? De 6 luni încearcă să lămurească un judecător din Neamţ că atunci când sesizează CSM  este absolut necesar să cunoască şi legea, să acţioneze în sensul ei. Nu în ultimul rând, tot în condiţiile legii, dacă o cunoaşte, judecătorul din Neamţ  trebuie să se decidă când şi cum spune legea, care este obiectul sesizării ce nu poate fi versatil modificat după împrejurări, doar doar să iasă ceva ce se urmăreşte  să aibă un rezultat şi cât mai public.

Iniţial s-a cerut apărarea reputaţiei profesionale a corpului de magistraţi/judecători, apoi s-a cerut prin concluzii scrise apărarea propriei reputaţii profesionale, ca după ce i s-a respins ca inadmisibilă sesizarea, ca un judecător competent (petent) să ceară în aceeaşi cauză cercetarea disciplinară a doamnei judecător Gabriela Baltag, membru ales CSM care prin discursul său cu ocazia bilanţului de la Tribunalul Caraş ar fi adus  ” ofensă imaginii justiţiei”.

Motivul: doamna judecător Baltag a avut curajul să spună lucrurilor pe nume, ce înlăuntrul sistemului se cunosc şi a căror rezolvare se aşteaptă nu în ultimul rând din partea CSM. Oare unii dintre noi au totuşi proprietatea temenilor (!?) Hotărârea nr 808 din 4.06.2020 a Secţiei pentru judecători, explicită şi pentru novicii care nu cunosc legile, îndeamnă la reflexie şi la cunoaşterea legilor inclusiv de către judecătorul din Neamţ nehotărât în demersurile sale care nu-i onorează defel reputaţia şi nici nu aduce servicii imaginii justiţiei ce îl preocupă în subsidiar. Multe semne de întrebare se ridică! Oare de ce intrigă adevărurile din justiţie “ascunse sub preş de ochii soacrei” cum spune povestea, adică în termeni moderni – publicul larg, cetăţeanul care se loveşte zilnic de neajunsurile din justiţie, de conduite neadecvate şi limbaj reprobabil?

Câtă vreme NU avem curajul să le recunoaştem, să ni le asumăm, NU vom găsi nici soluţii şi lucrurile se vor perpetua în aceeaşi măsură, consolidând neîncrederea în actul de justiţie, întâi prin noi şi faptele noastre şi apoi, mai ales faţă de cei care le cunosc şi nu le rezolvă. Nu puneţi pumnul în gura celui care cu bună-credinţă grăieşte cu durere despre aspecte care ruşineaza sistemul judiciar, poate nu atât prin ele însele, cât prin faptul ca ele sunt ascunse şi-i ascunde şi pe alţii şi mai ales nu există voinţa ca ele să se rezolve. Evident, oprobiul public nu va viza pe cei care întreprind un act de curaj, semnalând cu sinceritate şi responsabilitate atitudini, practici care nu fac în niciun caz faima justiţiei.

Colegii din Caraş au apreciat laudativ discursul doamnei judecător Baltag şi alţi judecători şi procurori au achiesat la mesajul sincer, responsabil, asumat, exprimat liber de un membru al CSM care se bucură de RESPECT şi CONSIDERAŢIE,  de credibilitate, cu un renume consolidat prin eforturile sale de apărare a independenţei judecătorului, a magistraturii, a drepturilor de care azi se bucură, cu un zâmbet larg şi pe facebook judecătorul din Neamţ. Discursul doamnei judecător Baltag este al unui judecător care chiar cunoaşte problemele justiţiei, pentru care a propus multiple soluţii şi a luptat pentru ele în timp ce alţii şi-au văzut de cariere şi statutul de judecător le-a fost cartea de vizită pentru alte cariere ce pentru unii au devenit, în timp, prioritare funcţiei generatoare de beneficii carieristice.

În opinia multor colegi-judecători şi procurori în activitate şi retired people, mesajul doamnei judecător Baltag este un BONUS pentru justiţie în faţa opiniei publice care se simte mai în siguranţă dacă justiţia, ea însăşi, prin organismele sale, acţiuni întemeiate pe lege, îşi foloseşte mecanismele pentru a găsi soluţii legale în a anihila neajunsurile inerente în loc  să le ignore cu bună- ştiinţă, să dea bine, eventual, la un bilanţ profesional formal. Profesionalismul, devotamentul pentru edificarea unei justiţii drepte, parcursul carierei nu  se clamează public, cu CV-ul pe facebook şi cu bucuriile maritale împărtăşite la vedere pentru a-ţi câştiga o bună reputaţie profesională şi nu numai.

În anonimat, judecătorul clădeşte adevărul judiciar, are conştiinţa actului său, transformă noaptea în zi, se instruieşte în tăcere pentru ca hotărârea lui să vorbească pentru el. Dar ca în orice domeniu şi în justiţie sunt excepţii, doar purtători de robă fără vocaţie, pentru că şi judecătorii şi procurorii provin din aceeaşi societate românească bulversată, iar hotărârile acestora nu sunt decât oglinda fidelă a acesteia.

“Sistemul are pârghiile legale să înlăture pe cei ce nu-i fac cinste”

În lumea politică, adversităţile, limbajul licenţios, habarnismul legislativ, desconsiderarea principiilor fundamentale ce stau la baza drepturilor cetăţenilor, clamate pentru publicul larg, dar strivite de ignoranţa şi reaua-credinţă a politicienilor de toate culorile, sunt o realitate ce nu poate fi contestată. Aceste “obiceiuri”, “practici” translate însă în peisajul judiciar reprezintă o gravă problemă pentru că “divide et impera” este apanajul celor care vor să destructureze soliditatea, consistenţa sistemului judiciar, al corpului de judecători şi procurori. Sistemul are pârghiile legale să înlăture pe cei ce nu-i fac cinste şi trebuie utilizate cu bună-credinţă faţă de cei care se înscriu în aceşti parametrii.

Nu eşti însă TU, ca membru CSM, indrituit, ca folosindu-te de o demnitate pasageră, să uzezi de  aceste pârghii pentru satisfacerea unor orgolii, vanităţi, veleităţi mai mult sau mai puţin personale, profesionale, interesate sau comandate. Cum bine a evidenţiat doamna judecător Gabriela Baltag, cetăţeanul, beneficiar al actului de justiţie are DREPTUL la abordarea cu sinceritate a nevolniciilor din sistem, să se cuantifice prejudiciile aduse adevărului prin necunoaşterea legii ori aplicarea ei speculativă pentru că adevărurile nespuse sau ascunse, în şi de sistem, nu pot fi definite altfel decât cum s-a afirmat. Câtă vreme judecătorul din Neamţ, nici nu contează numele, nu este lămurit el însuşi, în propria-i sesizare, de care reputaţie profesională este mai interesat – a corpului de magistraţi ori a propriei sale reputaţii, câtă vreme nu a identificat în ce constă părerea publică şi cum a devenit ea din “favorabilă” în “defavorabilă” după discursul de la Caraş, cum a fost afectată credibilitatea şi siguranţa în exercitarea profesiei, a autorităţii opiniilor profesionale ori care este imaginea creată în conştiinţa colectivă referitor la cum îşi exercită magistraţii funcţia, conţinutul sesizării sale, respinse “de pe scaun” ca inadmisibilă cuprinde doar vorbe goale, teorisme de circumstanţă ori o nevoie de publicitate gratuită.

Subiectul, fiind ca în toate timpurile, la Ordinea zilei, indiferent de proceduri şi speculaţii regulamentare (practici guvernamentale luate fără titlu), după votul de respingere ca inadmisibilă a sesizării judecătorului nehotărât din Neamţ, prinzând din zbor “ideea” reformată, asistăm la preocuparea singulară dar aparent la fel de nehotărâtă de a se cerceta o eventuală atingere a independenţei judecătorilor adusă de doamna judecător Baltag în discursul de la Caraş, pentru ca în final să se cerceteze la cererea doamnei judecător Chiş atingerea adusă independenţei autorităţii judecătoreşti. Toate aceste solicitări sunt, până la acest moment, fundamentate pe argumentaţia din sesizarea judecătorului nehotărât de la Neamţ, apreciată  fiind de membrul judecător CSM nehotărât, bună pentru orice variantă: reparare reputaţie, atingere independenţa judecătorilor, atingere independenţa autorităţii judecătoreşti.

“E de notorietate că pe şoselele României ursul se plimbă liber şi acum îl plimbăm şi de la Secţie la Plen?!”

Dragi colegi, membrii aleşi şi din oficiu ai CSM, pe acest din urmă aspect nu putem să gândim cu glas tare şi hârtia să îndure greutatea vorbelor ce ne-ar trece prin cap, într-un duel verbal de excepţii şi reguli pentru că nu am respecta norme pe care le pretindem altora. Dar, în timp ce instanţele, parchetele se zbat să răzbată coordonatele timpului şi să accelereze activităţile judiciare cu un personal redus, cu mijloace logistice deficitare, CSM plimbă sesizari, unele deja soluţionate, de la Secţia de judecători la Plen de parcă ar duce lipsă de activitate şi o lucrare copy- paste este întoarsă şi pe dungă, doar s-ar alege ce s-a urmărit.

E de notorietate că pe şoselele României ursul se plimbă liber şi acum îl plimbăm şi de la Secţie la Plen?! Stimularea învrăjbelii gratuite, între, despre, cu privire la judecători, procurori, este o ţintă atinsă fără efort de POLITIC căruia îi prieşte o putere judecătorească sleită de propriile fricţiuni. Gâlcevile interne din sistem, din instituţiile sale înnobilate de calitatea de garant al independenţei justiţiei sunt în defavoarea imaginii acesteia. Imaginea justiţiei suntem fiecare din noi, deci şi CSM  care nu strică (!?) dar nici n-adaugă la imaginea ei. Judecători şi procurori (inclin să cred că şi staff-ul din CSM şi din Inspecţia judiciară) se-ntreabă: când justiţia se confruntă cu atâtea probleme ce aşteaptă rezolvări presante; când justiţiabilii va sesizează cu aspecte care ruşinează mai întâi pe cei care au puterea şi nu le rezolvă şi apoi pe cei care nu ştiu ce-i ruşinea, care priorităţi se evidenţiază pentru membrii CSM: cele ale sistemului sau cele personale?

Am convingerea fermă că responsabilizaţi fiind, preocupările dumneavoastră, asemeni doamnei judecător Gabriela Baltag, vor viza situaţia justiţiei în concret, promovarea încrederii cetăţeanului în actul de dreptate, consolidarea unui corp de magistraţi integri, devotaţi profesiei, cu o conduită demnă care să se manifeste în solemnitatea sălilor de şedinţă a instanţelor şi nu pe trepte cu plăcuţe pentru identificare. Apăraţi valorile reale din justiţie ca să producă valori, nu pe cele create artificial care caută faimă deşi îi lipseşte fondul! Aşa că este firesc judecători şi procurori să ne alăturăm colegilor de la Caraş care au salutat mesajele onorante ale doamnei judecător Gabriela Baltag, prezentă trup şi suflet în realitatea factuală a aspectelor ce vizează justiţia cu plusurile şi minusurile în ansamblul ei.

P.S.: Oare fiecare dintre dvs ce mesaje aţi transmis în şedintele de bilanţ în care aţi participat de nu a reţinut atenţia unuia sau altuia să le facă publice?! Întrebare retorică cu răspuns la purtător.

Cu deosebită consideraţie măsurată cât toate beneficiile aduse justiţiei de fiecare dintre dvs care temporar o slujiţi din jilţ de CSM, judecător Viorica Costiniu, preşedinte de onoare al AMR.

 

Citește știrea

Actualitate

Frați întru pictură, la Piatra Neamţ

Știre publicată în urmă cu

în data de

■ EXPOZIȚIA ”ÎNTÂLNIRE”-Muzeul de Artă Piatra Neamț, 10 - 30 Iulie 2020

Ce se întâmplă într-un simpozion de pictură? Se întâmplă să fie puși laolaltă o mână de oameni legați de profesiunea de pictor. În cazul acestui simpozion de pictură, petrecut în preajma piscului de piatră al Muntelui Rarău, s-a întâmplat ca pictorii invitați să nu fie legați între ei numai de meșteșug, ci și de o caldă prietenie și, mai cu seamă, de râvna de a fi și de a lucra împreună. Expoziția de față este rezultatul acestei întâmplări întru frumos: „Iată, ce bine și ce frumos este să locuiască frații împreună!”. (Psalmii 133:1-3 )

 

Maria Pașc – istoric de artă

Citește știrea

Actualitate

Adevăr şi cunoaştere poetică

Știre publicată în urmă cu

în data de

Cîteva considerații la volumul ”Comunitatea artistică” (Editura Junimea, 2020) de Adrian Alui Gheorghe

Actul cunoaşterii umane e unul poetic, prin excelenţă. Presupune, mai întâi, ascultare a glasului interior, desluşire a sunetului originar, din învălmăşeală şi îmbulzire, din şuvoiul tiranic al vorbelor comune. Până la auzirea acelui glas din înalt de văzduh, fără de chip, trezire din adormire. Până la o limpezirea cerului şi al oglindirii acestuia în adâncimea fântânii interioare a sufletului. Omul ar putea fi definit ca însetare, copleşit de seceta cumplitelor vremi. Adrian Alui Gheorghe, mai ales în ultimul său volume de poeme, ”Comunitatea artistică”, e un explorator, un eliberator de povara împietririi, despătimire cu asprimi dureroase, cu duioase îngândurări, cu nefericite înşelări, cu suspecte păreri, că omul ar putea fi îmbunătăţit prin cunoaştere de sine, prin renunţare la cele obositoare, care mai mult îl înjosesc decât să-l salveze. Tocmai aceste poticniri îl irită pe un poet ca AAGh, aflat el însuşi la răspântie, su(s)pus unui exerciţiu din care să fie eliminate rutina, inerţia, lenea şi prea comodul obicei al acceptării fatale, de a rămâne aşa cum ne-a lăsat Dumnezeu. Or, AAGh nu lasă nimic să se instaureze şi să-l captiveze. Ia fiecare cuvânt şi îi găseşte o altă valenţă, un alt înţeles: Când scriu de fapt spăl cuvintele/ de mizeriile în care sunt atrase/ în discuţiile zilnice/ silnice/ de asta, continuu/ sufletul şterge de îndoială/ toate subînţelesurile din cuvinte/ dar vine nemernicul/ dar vine creatura odioasă/ dar vine pramatia fără scrupule/ de zi şi de noapte/ şi îşi şterge picioarele/ de sufletele noastre. (Poemul exorcist) Nu e deloc o împotrivire, o scriere în răspar, ci o cu totul nouă valoare de întrebuinţare, un mod nou de a face literatură, de a surprinde creaţia, creaţia poetică, în tot largul unei înscenări, în tot necuprinsul unei alte ridicări la putere, potenţare şi actualizare continuă, cu unealta cea mai simplă pe care o avem la îndemână, cuvântul în stare genuină. Accentul etic însoţeşte fiecare scriere a sa. Accentuarea continuă a clipei, tensionarea dinamică, intensificarea repetiţiei verbale, între aici şi dincolo, între acum şi altă dată, între ceea ce ne înrobeşte şi ceea ce ne eliberează, face din creaţia lui AAGh una de suspendare a trecerii, de locuire în contemplare, de surpare a plictiselii, prin stăruitoare năzuinţă spre o mai dreaptă cinstire a Cuvântului.

În poetica sa, peremptorie, de înaltă ţinută, de înalte virtuţi ale semnificării, ruptura şi fractura clipei, trezirea şi tresărirea, neaşteptarea, sunt o cale de cunoaştere poetică, revelatoare. Numai că ea ne apare, în poezia lui Adrian Alui Gheorghe, chiar în timp ce citim şi uităm că trăim, prin acel brusc, acel deodată, acea neaşteptată trezire, în plină zi, în plin soare, în plină lumină şi nu la umbra vreunei păreri de sine. Şi, deloc, în noaptea sau în întunericul vreunei orbiri. E aici metamorfoza kafkiană, mai curând decât revelaţia iluminării. Breşa, rana, nimbul, fractura, trezirea sunt simultane, concomitente şi nu în succesiune, ca moarte a timpului. Dacă voi aluneca şi mă voi rostogli pe spate, îşi spune cel imaginându-se gândac, şi atunci nu aş putea să mă mai ridic, să-mi continui explorarea, căutarea, în timp ce ai mei nu vor şti nimic despre mine, şi nu vor avea cum să ştie despre eroarea şi rătăcirea mea, pentru că nu vor fi auzit că am căzut. Acesta e mesajul poetic al lui AAGh, de a nu rămâne cumva înfricoşaţi, de a nu ne putea ridica cu propriile forţe şi de a păstra şi ultima picătură de viaţă, pentru a nu apela la ajutoare, la sprijin, care ar putea să nu mai vină niciodată. Timpul, temporizarea, încetinirea ritmului, înseamnă mortificare, cale şubredă a falsificării, a mistificării, în cele din urmă. Scenariul îngropării, al conspirării, al masificării, îi repugnă, îl irită, îl face să se întrebe dacă mai poate fi ceva care să ne salveze din slăbiciune şi din neputinţă, din tertip şi turpitudine, din condiţia de căldicei, fideli moştenitori ai căii de mijloc, mijlocitoare de primejdii şi intemperii orbitoare: ”Azi plouă./ Mîine trece moartea să îşi ridice corespondenţa./ Poimîine e miercuri.// Apoi lucrurile intră într-o normalitate/ aproape dureroasă.” (Blues)

Fiecare poem din ”Comunitatea artistică” e şi conţinut şi conţinător, un întreg rotunjit până devine sferă. Şlefuire a marginii, până devine contur, circumferinţă, în chiar miezul clipei. Circumspect, supect de exact, emergent, dinamic, uimit şi uimitor de sprinten, pentru AAGh actul scrierii e, mai ales în această carte, unul de cunoştere. Interogativ, în toate versetele sale gnomice, agonice, cu final deschis, ne lasă nouă bucuria adevărului, adevărul poetic, nedespărţit de adevărul uman, în stare gravă, în urgenţa rostirii, până nu se ofileşte şi nici să moară litera de tot, de tot ce o însufleţea, cu o clipă mai devreme, la începutul scrierii, pe când poetul avea încă toată puterea asupra ei, de a struni, da a o rosti, cum ai respira: când am vrut să spun lucrurilor pe nume/ am descoperit că lucrurile nu mai aveau nume. (Fragmentarium) AAGh e poetul spaţiilor largi şi al timpului concentrat, centrat într-o clipă, de a face din lucrarea firească a aşteptării, una a cuminţirii, a potolirii şi a ocrotirii.

Actualizarea, permanenta confruntare cu prezentul, în vioiciunea şi graba de a ne spune ceva, firescul, ascuns sau pierdut, îl derutează şi ne face atenţi la ceea ce ne scapă. Cum le-a scăpat Sfântul din icoană, pentru a fi o lume întreagă, pentru a fi liber în lumea largă, pentru a vedea cum e omul surprins în trăire, atent, foarte atent, să nu-i scape cumva ceva, tot pe atâtea capete de acuzare şi de recuzare. Cea mai gravă fiind aceea a desenului,  ca o prăpastie, ca un abis, în care putem cădea, cum ne-ar fura mintea cineva,cum ne-ar fugi mintea spre ceva care ne scapă.

AAGh ne propune o poetică şi o etică a scrierii. Din cele simple, din cuvinte la îndemână, e posibil, ca într-o ordine, şi numai în ordine divină, să devină să fie o zidire vie. Să tresară fiecare literă, rostită acum pentru întâia oară. Nu poate fi a doua oară, nu poate fi repetată clipa dintâi a rostirii divine. Poezia are durata clipei. Poezia e starea princiară a omului, când aude, când se aude. Nimic mai uşor, nimic mai simplu, am putea zice, decât să scriem precum AAGh. Numai că el nu imită, nu îngână, ci ridică la putere, uşoara viaţă, umana trăire, când nu ştiam ce nume anume să-i dăm. Poetica sa e una teribil de simplă, cumplit de firească, dar atât de gravă, prin înrâurire, care ne surprinde nepregătiţi parcă, imprevizibilă prin brusca răsucire, prin neaşteptata alunecare în gol, prin încercarea de restarurare a chipului dintâi al Cuvântului: ”De ce nu ar fi carnea mea bună de mîncat?/ Adică o privighetoare vă lasă gura apă/ și o ciosvîrtă de om vă face greaţă?// – Ce ne deosebeşte decisiv de fratele nostru, porcul?/ – Cuvîntul.// Chiar atîta rău poate face cuvîntul cărnii,/ că o spurcă iremediabil?” (Blues)

A zecea fericire a poetului AAGh (din poemul ”Fericirile”) e una de implicare, de regală simplitate, de augustă trăire, sub imperiul clipei, al darului divin al vieţii, de a nu şti, de a nu afla, de a căuta zadarnic şi de a primi un răspuns amarnic: ”Fericiţi cei care nu vor să ştie nimic/ Fericiţi cei care vor să ştie totul/ şi cu unii şi cu alţii am fost în cîrdăşie/ pe cînd fluturele spărgea crisalida/ pe cînd floarea depunea mărturie cu propria mireasmă

Fie la plecare, fie la întoarcere, poetul trage câte o linie, cum ar sublinia neclintirea şi neliniştea, neaşezarea şi nestatornicia, egale, paralele, neatinse, neatingându-se. Îşi imaginează o clipă de încercare de apropiere a două stele, a două suflete, deşi pe orbite fixe, diferite şi paralele, fără de moarte. Stelele sunt simultane şi nu în succesiune, cum sunt clipele omului, desăvârşite doar prin moarte. Darul lui Dumnezeu cel mai de nepreţuit e darul neştiinţei. Alternativă, pentru om, pentru viaţa omului, nu-i decât să urmezi, să fii pe cale, chiar dacă abruptă, chiar dacă brusc, întreruptă. Aceasta e fericirea poetului, de a ne surprinde din mers din neoprire, din căderea pe gânduri, din blocaj interior. Praf şi pulbere sunt toate la capătul vieţii, numai că pierderea sau pieirea sunt doar în mintea captivă. Viaţa e neîntrerupere, ardere de tot, flacără fără cenuşă, fulger captiv e omul viu.

Poemele din Comunitatea artistică, toate, şi fiecare în parte, sunt concomitente rostiri, cu însoţiri şi răsuciri de sensuri, înţelesuri, adevăruri, până la epuizarea oricărei încercări de a le salva cumva, prin cea mai noibilă dintre arte, arta de a fi prezenţi, de a fi răspunsul bun la o chemare din adânc, din adâncimi de suflet, abisale, fără de expresie. Şi, implicit, implicat, trezit, când e tresărire de sine, diafan, transparenţă, oglindire, reflex, reflecţie şi aprigă citire, urgentă scriere asupra a ceea ce ne scapă ca apa printre degete.

 

 

 

Gheorghe  SIMON

Citește știrea

Trending