Publicitate

Când Beethoven – creatorul de muzică instrumentală şi simfonistul inegalabil în veacul veacurilor – a pornit să închine un imn iubirii dintre oameni, frăţiei dintre popoare şi vieţii atât de scumpe tuturor, a simţit că sumedenia de instrumente de care dispunea nu-i era suficientă pentru a se exprima şi a recurs, nu la voce – care poate fi imitată – ci la glasul uman, creând cel mai monumental edificiu muzical posibil.

A spune că cel mai frumos instrument muzical este vocea omenească nu este decât un truism care nu are nevoie de comentarii. Şi dacă la început a fost cuvântul, apoi a fost cântecul şi în cele din urmă muzica, de care nu ne putem lipsi nici o clipă, fiindcă dă culoare vieţii şi existenţei de fiecare zi, trebuie să fim recunoscători lui Dumnezeu pentru comoara fără egal pe care ne-a dăruit-o.

Fără îndoială că, dincolo de melodia singulară, monofonă, omul a simţit nevoia de mai mult, de armonie şi polifonie, ceea ce a dus la alăturarea mai multor voci, cea mai la îndemână formulă de expresie muzicală. O asociere de numai trei sau patru voci poate atinge perfecţiunea, fiindcă realizează acordul, pe care urechea îl percepe în deplinătatea lui.

Dar aşa cum mintea omenească nu s-a mulţumit cu puterea şi iscusinţa mâinilor sale şi a născocit instrumentele care să le sporească, cum nu i-a ajuns pasul şi a creat mijloace care să scurteze tot mai mult distanţele, tot aşa, pentru bucuria sufletului şi a minţii sale, a amplificat modalităţile prin care vibraţiile sonore îl pot învălui ca o maree binefăcătoare.

Nu ne putem plânge de formaţii şi ansambluri muzicale capabile să satisfacă gusturile simple sau rafinate ale amatorilor de muzică, dar nu e chiar uşor să le descoperi pe cele care împlinesc asentimentul majorităţii.

Destinată prin titulatură ţi intenţii unui scop umanist (ce poate fi mai nobil decât să cânţi prietenia?!?, corala „Cantores amicitiae“* formată initial din studenţi ai conservatorului ieşean, şi-a câştigat dreptul de formaţie profesionistă, dedicată creaţiei corale româneşti şi universale, deosebit de bogată şi variată.

Nu este lipsit de semnificaţie să spunem că ea este creaţia muzicianului de talent şi profesionist de primă mărime, Nicolae Gâscă, şi că drumul pe care l-a parcurs până la perfecţiune i se datorează integral, fără influenţe din afară dar aflat în permanentă căutare a unor forme noi, a diversificării excursului melodic şi de înscriere în preferinţele mereu în schimbare ale publicului.

Parteneri constanţi ai Vacanţelor muzicale la Piatra Neamţ, „Căntăreţii prieteniei“ nu s-au dezminţit şi ne-au oferit, în cea de a doua zi, un regal de muzică corală de calitate, de înaltă virtuozitate, care s-a încadrat în preferinţele şi gustul public.

Nu poţi identifica în întregul spectacolului, o trăsătură predominantă sau definitorie, fiindcă realizarea nu poate fi analizată pe bucăţele şi compartimente. Aş sublinia că înainte de toate, ansamblul şi conducătorul său au demonstrat că nu au ţinut să mai bifeze un punct de succes pe lunga listă pe care o deţine, ci s-au adresat publicului, pe care au dorit să-l rupă de urâtul cotidian care ne asaltează, să-l facă să vibreze şi să-i ofere satisfacţiile pe care le dorea şi, de ce nu, le merita.

N-am să mă opresc la frazarea fiecărei măsuri, bine studiată şi elaborată, n-am să scot în evidenţă calitatea vocală a membrilor formaţiei, fapt dovedit de realitatea că fiecare component poate evolua ca solist şi nici la contopirea tuturor vocilor într-un tot unitar, rotund, fără ascuţişuri supărătoare sau stridenţe, dar am să mă opresc la paleta largă de modalităţi de expresie, de îmbogăţire a mesajului transmis, ca un condiment fără de care orice preparat devine fad, fie că a fost vorba de mişcare, mimică sau strigături, ceea ce a adăugat un plus de prospeţime şi de tinereţe întregului spectacol. Se poate spune că auditoriul a făcut corp comun cu ansamblul, că s-a simţit şi el întinerit şi antrenat într-o întâmplare care i-a fost pe plac şi care a constituit un câştig deosebit al festivalului.

Şi totuşi… fără pretenţie de critic muzical, fără intenţia de a minimaliza o prestaţie de autentică valoare, poate numai din trăsătura de cârcotaş care zace în fiecare dintre noi, nu pot să ascund că mi- a lipsit sentimentul de profunzime a unui ansamblu numeros şi echilibrat în compartimente, capabil să te înfioare, să-ţi creeze piele de găină şi să-ţi doreşti să nu se mai termine. Să amintesc de Song-ul lui Mihalea ar fi prea mult.

Aş mai spune că nuanţa de exces de prelucrare a unor piese, chiar reuşită, în limitele şi canoanele genului, dăunează unora dintre piesele devenite clasice, adevărate bijuterii ale artei muzicale, pe care urechea le memorează într-o formă bine determinată. Orice abatere de la forma acceptată alterează într-un fel aşteptările. Este suficient să ne referim la splendidele „Kalinca“ şi „Vecernii zvon“ care se cereau altfel exploatate, încât să pătrundă până în străfundurile sufletului şi să creeze starea de vibraţie fără egal. Chiar în piesele cu parfum ardelenesc, bine cunoscute, s-a marşat mai mult pe timpii accentuaţi ai discursului melodic, minimalizând legăturile dintre ele, cu aceeaşi valoare de expresie.

În ansamblu, „Cantores amicitiae“ se dovedeşte un bun slujitor al frumosului şi al artei corale, un continuator al tradiţiei universale de mare valoare şi un contributor la înfrumuseţarea vieţii noastre de fiecare zi. …

Cea de a doua parte a zilei, desfăţurată în ambianţa fără egal a Pieţii Turnului, a dat curs unei ambianţe muzicale mult mai accesibile publicului larg. Protagoniştii, formaţia „Folclor“, a Filarmonicii „Serghei Lunchevici“ şi a Ansamblului de dansuri folclorice „Hora“, ambele din Chişinău, ne-au prilejuit bucuria întâlnirii cu folclorul românesc autentic, atât de variat şi de valoros, fără accente particulare de genul „de la dreapta sau stânga Prutului“. Am remarcat nu numai talentul şi profesionalismul soliştilor vocali şi instrumentali, al dansatorilor şi al celor două ansambluri, repertoriul extrem de variat şi bine reprezentat, ci şi satisfacţia şi entuziasmul care au dublat fiecare moment al spectacolului. Contribuţia fraţilor noştri basarabeni la reuşita „Vacanţelor…“ trebuie subliniată şi, fără îndoială, permanentizată. …

Ca şi la cronica primei zile, copleşit de amintiri şi de vreme, amintesc că, la scurtă vreme după revoluţie, prezent la Chişinău, colegii din Basarabia mi-au pus pe frunte o pecete pe care am purtat-o ca pe un blazon: „primul chirurg venit la noi din România“. Cu acea ocazie am putut constata (nu oricum, ci pe viu în vestitele crame de la Cricova), cu infinită bucurie, că nu exista cântec popular românesc pe care fraţii noştri să nu-l cunoască, să-l cânte şi să-l joace. Atunci mi-am spus că Prutul nu este şi nu va fi niciodată un râu de graniţă, ci de interior. (Dr. Virgil RĂZEŞU)

* „Cantoresul“, „Cantoresului“ sunt exprimări nefericite

Comentarii Facebook
loading...

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.