Contactează-ne

Prima pagină

Calendarul bunicului

Știre publicată în urmă cu

în data de

■ „Ce întîmplări pline de taină erau în calendarul din copilărie...“, Ştefan Mitroi

„O clipă furată eternităţii“, aşa numea calendarul bunicul meu, Nicolae, Moş Culiţă Dascălul, cum îl cunoştea satul. Iar viaţa, continua el, omul şi-a organizat-o după rînduiala pe care Dumnezeu a aşezat-o în Creaţie. Soarele, luna, stelele, zilele, nopţile, Cosmosul întreg i-a fost ghid în viaţă. Şi „ghidul“ acesta, omul l-a numit calendar. Pentru timpul trăit cu Dumnezeu, pentru timpul sfînt, creştinul are Calendar bisericesc. Calendarul acesta, calendarul bunicului de sub icoanele din casa de ospeţie, măsoară timpul sacru al mîntuirii noastre. Marile sărbători – Crăciunul, Paştile, Rusaliile, hramul bisericii, fac ca Dumnezeu să se simtă pretutundeni: în aer, în pămînt, în văzduh, în cele ce se văd şi cele ce nu se văd, dar se simt pretutindeni. Iar sfinţii, casnicii lui Dumnezeu, ne zîmbeau… în fiece zi din calendar, devenind casnicii, prietenii noştrii. Cu bunicul, sfinţii, fie ei mari – cu literă roşie, fie mai mici – cu literă neagră -, nu se plictiseau acolo, în calendar, niciodată. Ca şi sfinţii din icoane. Cu ei seară de seară îngenuncheat în faţa lui Dumnezeu, bunicul stătea la o stare de vorbă în rugăciune cu sfinţii care-i ştiau bucuriile, necazurile, neliniştile şi frămîntările, îl mîngîiau şi sfătuiau. Datorită bunicului şi sfinţii din Calendarul lui erau bine informaţi. Ştiau de la el tot ce se întîmpla în casă, în satul, în tot universul lui. Lumea Cerului din Calendar şi lumea bunicului de pe pămînt se cunoşteau, se înţelegeau, se ajutau respirînd împreună. Bunelul îşi ţinea sfinţii la curent cu tot ce se întîmpla în lumea lui: lua repede creionul, „plumbul“, cum spunea el, şi însemna pe calendar lucruri pe care sfinţii trebuiau neapărat să le ştie! A plouat din belşug toată ziua de Sînta-Maria Mare? Bunicul scria seara, sub a 15 zi a lui Gustar, în ziua de pomenire a Adormirii Maicii Domnului: „După două luni de secetă mare, a dat Măicuţa Domnului şi a plouat exact cînd şi cît trebuia la «legatul» porumbului“. Şi Măicuţa Domnului nu se supăra! Nici n-avea de ce. Era felul bunicului de-ai mulţumi că se făcea mămăliga şi avea cu ce-şi hrăni „coconii“, cum îi plăcea să ne spună nouă, nepoţilor. Odată, de Sfîntul Ilie, sub ziua de pomenire a sfîntului, a însemnat aşa ca pentru istorie: „Azi a fătat vaca!“. Era un fel de a-şi cere iertare Sfîntului, că n-a fost de dimineaţă la Sfînta Liturghie, de la care lipsea foarte rar. Şi Sfîntul nu s-a supărat, n-a trăznit şi fulgerat cum ştiam eu c-o face. Dimpotrivă, a însemnat fruntea viţelului cu o stea mare şi luminoasă ca acelea de pe nopţile cerului. Apoi, seara noi toţi, copiii şi nepoţii, adunaţi moviliţă beam cîte o cană de lapte cald şi dulce. Cald şi dulce, ca zîmbetul bunicului. Altădată, chiar în noaptea de Paşti, a ars casa lui Piţigoi, lăutarul din capul satului. Cînd au ajuns acasă, el şi puradeii lui au găsit casa în flăcări. Şi bunelul a însemnat asta în calendar, dînd de veste sfinţilor. Se vede treaba că şi sfinţii şi sătenii s-au înţeles şi-au pus mînă de la mînă, pentru că înspre toamnă, pe la ziua Crucii, bunicul însemna bucuros în Calendar: „Azi părintele Constantin a sfinţit casa nouă a lăutarului Piţigoi, Doamne-ajută!“. Doamne ce lume frumoasă era pe atunci… Iar cînd Dumnezeu Drăguţu’ dăruia familiei vreo Nuntă sau vreun Botez, duminica după Sfînta Liturghie în bătătura casei, pe lîngă săteni şi neamuri, scoborau din calendar şi Sfinţii zilei, îmbrăcaţi în iţari, cămeşă şi bentiţă tricoloră, dănţuind cu toţii de mai mare dragul. Aşa îmi închipuiam eu, minte de copil văzînd bucuria şi lumina de pe chipul bunicului. Şi tot aşa, într-o zi de sfîrşit de noiembrie rece şi putred de ploi, bunicul a scris cu litera tremurîndă: „Azi mi-a murit băiatul cel mic, Mihai…“ A doua zi, calendarul era umed, plin de picături mici, mici, ca de ploaie. Mi-am zis în mintea mea că e de la condens, de la frigul şi ploaia de afară. Bunicul mi-a zis că sînt lacrimile sfinţilor, ale tuturor sfinţilor din calendar. Şi l-am crezut pentru că bunicul nu m-a minţit niciodată! Cîteodată nu înţelegeam însemnările lui. Aşa, de exemplu, în fiece an, în fiece zi de 10 mai, bunicul însemna ceva, dar în cifre. Atunci, era prin ’72 din cîte mi-aduc aminte, şi-mi aduc bine aminte, scrisese cifra 25. Mai tîrziu, cînd calendarul se colora în culorile toamnei, îndrăznind, l-am întrebat ce însemna cifra aceea. Şi, zîmbind în mii de subînţelesuri m-a luat de mînă şi-am poposit, conspirativ, împreună sub pomul ăl bătrîn – mai bătrîn ca bunicul, dacă va puteţi închipui aşa ceva – plin de pere ce dădeau în pîrg. Pere busuioace, cum le spunea bunicul. Acolo, ronţăind pere cu gust şi miros de busuoic verde, proaspăt, bunicul mi-a povestit „ca între bărbaţi, nepoate“, despre Regele Mihai şi Mareşalul Antonescu. Mai ales despre acesta vorbea ca despre un erou. De la el personal, din Gara din Piatra, a primit, sublocotenent fiind, el şi întreaga armată română porunca: „Români, vă ordon, treceţi Prutul!“. Şi bunicul l-a ascultat cu mare drag mergînd spre „cealaltă Românie“, de peste Prut, de care i se făcuse dor. Avea şi neamuri acolo; şi-un nepot, preot la Capriana… Acolo, sub pomul acela bătrîn, martor tăcut al tainelor noastre, la şcoala de vară tîrzie a bunicului, ascultam vrăjit poveşti de viaţă despre Eliade, Noica, Cotu Donului, Ion Antonescu, Regele Mihai, Aiud… Bunicul tăcu cîteva zeci de clipe. Genele sfărmară două lacrimi ce-i umeziseră ochii ridicaţi spre cer ca un semn de tainică rugăciune. – Plîngi bunicule? îl întrebai surprins şi mirat deopotrivă. Bunicul privea înspre altă lume dincolo de orizonturi. – Da’ ce-a fost la Aiud? Ai fost acolo? Te rog să îmi spui. M-a strîns puternic de mînă, m-a privit adînc şi cu un oftat plin de nelinişti spuse: – Promiţi că n-o să spui la nimeni, să fie taina noastră. Ca la părintele Constantin sub epitrarfir. Am răspuns bărbăteşte. Ştiam că îi face plăcere: – Promit bunicule! – Bine nepoate! Şi mă sărută. Mustaţa albă şi moale mă gîdili. Zîmbi. – Da, am fost acolo. Era…era o mănăstire. Prin suferinţă, lacrimi şi rugăciuni prietenii mei de acolo au transformat locul în mănăstire. Ce oameni frumoşi… Unii au rămas acolo, la Rîpa Robilor…Trei ani am fost şi eu la şcoala lor, şcoala întîlnirii cu Dumnezeu, la El acasă. Acolo, şi Iisus intra la ei în celulă, în chilie mai bine zis… S-a ridicat repede, tinereşte şi dînd a înţelege că lecţia de istorie s-a terminat mă bătu părinteşte pe umăr: – Şi ţine minte: în viaţă ca să le ştii pe toate şi să judeci drept trebuie să asculţi şi tăcerile… Aşa era la şcoala bunicului, un adevărat banchet spiritual. Pe la şcoala din satul Humuleşti nimic despre toate astea. Abia peste vreo doi ani – eram printr-a şaptea – tovarăşul profesor de istorie ne-a vorbit despre ex Regele Mihai; cum a fugit el din ţară cu un tren plin de aur şi tablouri. Iar noi, în ţară am rămas şi mai săraci. Surprins despre ce-am aflat la şcoală, vreun an de zile m-am tot gîndit dacă să-i spun bunicului sau nu. Să-l las aşa, neştiutor, că prea le ştia pe toate. Şi nu i-am spus! Şi bine-am făcut, c-ar fi rîs de mine şi-acum, dincolo de moarte, dintre sfinţi, văzînd ce nepot deştept are. Aşa era bunicul: credincios, sfătos, şugubăţ, înalt, cu chip impunător, cu ochi albaştrii, cu părul alb, îmbrăcat în cămeşă şi iţari albi strînşi bărbăteşte cu curea lată; o frumuseţe molipsitoare, venită parcă din altă existenţă. Aşa era şi calendarul lui de pe peretele de la Răsărit de sub icoanele din camera mare: plin de mari sărbători, de sfinţi, de istorie, de întîmplări, de sfinţenie. Plin de viaţa bunicului meu. Cîteodată mi se face dor de privirea lui albastră, de gustul de pere busuioace, de poveştile lui pline de taine, de ploi putrede de Sînta- Maria-Mare, de cana de lapte cald şi dulce. De toată lumea lui pierdută, ca amintirile ce tot năvălesc peste mine…Mi se face dor, tare dor dar nu le mai găsesc. – A, încă ceva. Dar vă spun mai în şoaptă, să nu audă bunicul, nu vreau să îl supăr. Nici bustul Mareşalului lui drag de la Gara din Piatra nu l-am mai găsit. Odată, cu bunicul am depus acolo o floare. O dată ca niciodată…O lume în care Frumosul, Adevărul, Dumnezeu şi omul erau mereu împreună, alcătuind omul vechi, omul frumos ce sta de veghe la ordinea morală a lumii, a omului frumos care este ca un suspin hristic pentru lumea asta ce pare să facă implozie morală. Doar calendarul acela, din camera de ospeţie a bunicului poate depune mărturie oricînd despre clipa aceea frumoasă a eternităţii, clipă a copilarie mele. Pentru istorie şi pentru curiosi el poartă şi un nume: „Calendar creştin-ortodox pe anul 1972“. O filă de istorie românească!

Citește știrea
Postează comentariu

Lasă un răspuns

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Advertisement








Trending