Publicitate

În An Centenar, când peste tot politicienii vorbesc “sforăitor” despre Unire, despre trecutul glorios, o voce lucidă şi tăioasă spune lucrurilor pe nume. Vorbeşte răspicat despre “cântăreţii de televizor”, despre “patrioţii cu ţuica-n nas”, dar şi despre naţionalismul natural şi benefic. Despre noul zeu al generaţiei actuale şi despre cum s-ar putea sinucide o naţiune. “Vocea” îi aparţine unuia dintre cei mai îndrăgiţi actori şi oameni de cultură: Mircea Diaconu, care a acordat un interviu în exclusivitate Monitorului de Neamţ şi Roman.

Reporter: Aţi vorbit recent despre energiile toxice ce se coagulează în întreaga Europă, pornind de la pierderea identităţii naţionale. Cît de iminent este pericolul ca şi în România să se manifeste astfel de energii, dacă ele nu s-au manifestat deja. Şi ce ar trebui făcut pentru a le contracara? Mircea Diaconu: Energii toxice s-au manifestat în România, şi mai ales prin anii ’90, până în 2000-2006, în special după ce a căzut Guvernul CDR. Atunci, în alegerile acelea, vă aduceţi aminte de explozia de vot pe Partidul România Mare şi pe discursul lui Vadim Tudor, care era exact de acest tip. După aceea, fenomenul s-a liniştit oarecum, a existat în doze mici, cred. La ultimele alegeri s-a activat din nou prin efortul unor politicieni care s-au bătut să ocupe culoarul rămas gol al României Mari. Asta au însemnat şi gruparea care îl “poartă în suflet”, cred că şi în creier, pe domnul Băsescu şi gruparea girată de domnul Ponta, cu domnul Ghiţă, cu tot felul de “cântăreţi de televizor”. Aţi văzut ce patrioţi erau, din păcate cu “ţuica în nas”. Teza mea, am enunţat-o şi în Parlamentul European, în nişte discuţii destul de polemice pe teme din acestea, ar fi că naţionalismul este natural, este al fiinţei umane pur si simplu, şi atunci nu trebuie neglijat sau lăsat spre a fi “ronţăit” de persoane care vor să facă trafic de voturi pur şi simplu. De asta şi spun energii toxice care s-au centrat în zona asta. Eu sunt un naţionalist, în sensul că dorinţa mea şi pledoria mea şi efortul meu sunt ca naţia mea să fie cea mai grozavă din Europa. Pe de altă parte, proiectul meu cu Anul European al Patrimoniului se centrează exact pe spaţiul liber la discreţie şi pe dispoziţia fiecărei naţiuni de a-şi manifesta identitatea naţională. Exact în An Centenar, în an jubiliar. Noi toţi îl vedem pe celălalt, îl apreciem pe celălalt, în sensul a ceea ce înseamnă identitatea sa, deci despre naţionalism e vorba. Dar e o formă de naţionalism benefică, zic eu, paşnică şi necesară. Rep.: Anul Centenarului a reprezentat pentru mulţi politicieni şi reprezintă doar un prilej de a înşira fraze sforăitoare despre Unirea cu Republica Moldova. Mai puţine sau deloc acţiuni reale. Cît de realizabil vi se pare în acest moment un astfel de obiectiv? Ce ar trebui făcut pentru ca el să devină credibil şi, de ce nu, posibil? M.D.: Nu e vorba doar despre Anul Centenarului, să mă iertaţi, dar toate “podurile” de pe traseu, cu flori şi fără flori, au însemnat tot ceva de genul ăsta. Au fost nişte momente istorice în care lucrurile se puteau face “tuşind”, cu o viteză năpraznică, pur şi simplu ca un “accident” se putea rezolva chestiunea asta. Mai ales în anii ’90, atunci, “la cald”. Ei, atunci la cârma ţării noastre au fost nişte oameni foarte atenţi să nu deranjeze Marea Uniune Sovietică sau Marea Rusie, ceea ce nu era diferit la vremea aceea. Acum lucrurile sunt extrem de greu de rezolvat în acest sens. Pe de altă parte, subiectul acesta nu poate fi nici măcar deschis câtă vreme procentul care doreşte măcar Uniunea Europeană nu este majoritar printre cetăţenii Republicii Moldova, darămite în ce priveşte unirea cu România. Deci, atâta timp cât procentele nu sunt serios în favoarea acestui subiect în Republica Moldova, pentru că în România sunt, lucrurile rămân discutabile. În aceste condiţii subiectul rămâne la îndemâna celor “sforăitori”. Rep: În opinia d-voastră, mai reprezintă identitatea naţională o valoare, un crez, în jurul căruia ar putea românii să se unească, să-şi coaguleze energiile? Să pornească de aici, şi de la alte valori ce ţin de trecutul nostru istoric, pentru a realiza renaşterea, culturală şi nu numai, a României? M.D.: Identitatea naţională este o valoare, aşa cum am spus şi mai devreme. Şi nu doar că este o valoare, ea este obligatorie. Aşa cum tu ca fiinţă umană, ca individ, ai nişte repere ale tale, nişte crezuri, nişte credinţe, şi un mod de a te comporta care te definesc. La fel, multiplicat, fiinţa unei naţiuni se poate comporta şi trebuie să se comporte precum o fiinţă unică. În acest sens, al identităţii, ceea ce înseamnă nişte repere care ne unesc. Pe de altă parte, în istorie sunt numeroase cazuri în care naţiuni de tot respectul au apărut sau s-au definit în primul rând prin limbă. Cineva a constatat că există o limbă, apoi un popor, o naţiune. Fără limbă nu poate exista un popor, pentru că este un reper fundamental, un liant care ne ţine uniţi oriunde am pleca în lume. Apoi, cântăm aceleaşi cântece, ştim aceleaşi poveşti, nu-i aşa? Când ne leagănă mamele noastre, ne cântă aceleaşi cântece de leagăn. Şi pe o parte a Prutului şi pe partea cealaltă a Prutului. Asta înseamnă identitate naţională. Repere de acest tip, imateriale, dar şi repere materiale. Pentru că în decursul istoriei, chiar milenare, căci despre asta vorbim – şi mă tem că nici nu ştim despre cât de multe milenii vorbim, nu doar două-trei, pe pământul acesta pe care sântem noi astăzi ca stat -, au trăit şi au existat şi au muncit şi au lăsat urme oameni, grupuri de oameni, structuri statale sau nestatale. Cert este că toate lucrurile, toate poveştile rămase după ei înseamnă identitatea naţională, deci patrimoniu. Asta înseamnă patrimoniu. Ori astăzi, şi asta mă sperie – nu m-aţi întrebat, dar vă răspund fără să mă fii întrebat -, există un fel de “trend”, mă scuzaţi, dar nu folosesc de obicei cuvinte englezeşti sau “romgleza”, cred că de acolo vine, cel puţin la noile generaţii, care se nasc cu tehnologia în sânge şi văd în faţă un ecran şi un mouse şi ei se uită la ceea ce a însemnat vreodată omenirea şi ce va fi ea doar prin această “fantă”, prin această mică fereastră. Nu se uită în dreapta, nu se uită în stânga, nu se uită în sus la cer, nu se uită înapoi. Nicăieri nu se uită. Se uită în cutia aceea şi atât. N-au privire de ansamblu. Fac o paranteză, Orwell niciodată nu a fost mai actual decât astăzi, cineva din acel ecran le spune ce să facă, ce a fost, ce va fi. Toate întrebările lor primesc răspuns din fereastra aceea. Şi întreb şi eu: oare cine este cel care le răspunde din acea fereastră? Că nu este Cel de Sus şi nici Shakespeare nu este. Câteodată, dar de puţine ori, îl mai citează cineva. Nu, este ceva impersonal. E un Nimeni Etern, Atotputernic. E un zeu. Noul zeu este acesta. De ce mă sperie lucrul ăsta? Pentru că senzaţia mea, certitudinea chiar, este că ei cred că lumea începe cu ei. Cu cei care s-au născut ieri şi azi. Şi nu ştie nimeni, nici nu-i interesează, ce a fost înainte. Ori, ce a fost înainte a fost senzaţional. Suntem aici tocmai pentru că omenirea a călcat pe treptele anterioare. Şi noi suntem pe treapta pe care suntem tocmai pentru că au existat treptele anterioare, iar a nu le lua în seamă, a nu le folosi pentru viitor sau orice construcţie a ta ca naţie înseamnă sinucidere. Asta mă sperie.

Comentarii Facebook
loading...

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.