Publicitate

Scrisoarea pe care o vom prezenta în continuare a sosit pe adresa redacţiei. O vom publica integral fără prea multe comentarii. E un strigăt de disperare, înţelegem noi, al unui medic, probabil unul dintre mulţi, căruia i-a ajuns cuţitul la os. Şi spune lucrurilor pe nume despre condiţiile şi aparatura “antice” cu care este nevoit să lucreze. Despre asistente care se schimbă pe casa scării pentru că nu se găseşte, greu de rezolvat, un spaţiu adecvat. Despre cum e să faci în anul de graţie 2019 o biopsie cu... degetul. Citiţi despre toate acestea şi, dacă vreţi, cruciţi-vă. Dar apoi haideţi să luăm cu toţi atitudine.

Scrisoare deschisă 20 februarie 2019 Dr. Daniel Chiriţă

Bună ziua, stimaţi ziarişti (sau mă rog, jurnalişti, că aşa-i modern). Bună ziua, dragi concetăţeni din Piatra Neamţ (asta pentru cazul ca ajunge să fie şi publicata scrisoarea)! Sunt dr. Chiriţă Daniel, medic primar urolog, doctor în medicină, coordonator al Compartimentului (adică un fel de secţie dar mai mică!) de Urologie din Spitalul Judeţean de Urgenţă Piatra Neamţ. De la rude şi prieteni din presă am învăţat două lucruri importante, privind un articol de ziar şi încerc să mă conformez şi eu:

1. Trebuie să aibă un titlu incitant (iar pentru ziarele de scandal să conţină obligatoriu şi un adjectiv de felul: incendiar, nemaivăzut, extraordinar, incredibil, etc).

2. Trebuie să aducă veşti rele (ştirile bune nu contează – sau în original, “good news, no news”, adică, mai pe româneşte, ştirile bune nu interesează pe nimeni).

În această bună tradiţie, am ajuns să fac apel la presă, deşi nu o îndrăgesc în mod special, pentru dotarea cu aparatură a serviciului nostru, deoarece în ultimul sfert de secol, pe care l-am petrecut aici, şefii mei (“Conducerea”, cum se spune), care s-au perindat rînd pe rînd, nu prea ne-au ajutat. După cum spunea Constantin Tănase, în 1945: “ pleac-ai noştri, vin ai noştri… noi rămînem tot ca…”. Pentru cine nu cunoaşte toată poezia, o recomand din suflet şi o ataşez la sfîrşit. Să detaliez. Contrar recomandărilor, de a spune numai lucrurile rele, voi începe cu ce ne-a dat spitalul, în acest sfert de secol:

1. Consumabile (dar aşa, cu mîna tremurîndă, că, de, nu sînt fonduri suficiente niciodată).

2. O masă chirurgicală turcească, fabricată pentru medici operatori de cel puţin doi metri înălţime, de rîd toţi anestezistii şi alţi chirurgi de noi (eu am 1,82 m dar tot trebuie să mă sui pe un postament, cînd operez). La acea vreme am propus o masă suedeză, mai ieftină şi mai fiabilă, dar nu s-a aprobat- directorat dr. Ghiţă S.

3. Un electrocauter bun-acelaşi directorat.

4. O lampă scialitică bună (lampa din tavan, pentru sala de operaţii)-directorat dr. Juncu Al.

ATÎT!

Ce ne-a luat spitalul ( adică nu ce ne-a cumpărat, ci invers, de ce ne-a văduvit), de-a lungul timpului ?

1. Un cabinet de consultaţii şi manopere urologice, de la parter.

2. O sală de operaţii.

3. Spaţii multiple gospodăreşti şi pentru vestiare (asistentele şi infirmierele noastre se schimbă pe casa scării, de ani de zile!).

4. Rangul de Secţie –directorat dr. Roşescu S. (asta nu ne-a afectat decît onoarea şi faptul că ocazional trebuie să aşezăm pacienţii cîte doi în pat, din lipsă de locuri; cu onoarea a fost mai simplu). Dar parcă despre desfiinţarea altor spitale (Bicaz, Roznov, de exemplu) a dat cineva vreodată socoteală, în ţară lui Papură Vodă? Evident că am solicitat rearanjarea situaţiei şi reînfiinţarea secţiei dar cine să ne asculte ?

Ce nu ne-a luat (cumparat) spitalul aproape niciodată? APARATURĂ !

Tot ceea ce avem azi, pentru operarea minim invazivă a pacienţilor, este rezultatul acţiunii unor sponsori cu inima de aur şi extrem de generoşi (Rifil, Kober), care au înţeles că nu putem opera ca în epoca de pionierat a urologiei, precum şi a unui scurt şi relativ redus program guvernamental, care a adus un minimum necesar pentru operaţii endoscopice, prin anul 2000. Cu această aparatură am operat sute de pacienţi de prostată, vezica urinară sau uretră. De asemenea am adus aparatură donată din alte ţări, unde am făcut stagii şi pe care am ajuns să o dau la schimb (două-trei vechi, pentru una nouă) prin cunoştinţe personale la firmele de specialitate. Dar timpul trece şi aparatura se uzează. Câît de bune or fi fost ele (pe vremuri se aduceau produse fabricate în Germania, Japonia, nu chinezeşti), tot vine un sfîrşit. Cînd ni s-a stricat un aparat de spart pietre (litotritor balistic pentru calculi vezicali mari), n-au fost bani pentru cumpărarea altuia (“lasă, că bunicii noştri erau operaţi tot cu bisturiul, şi era bine!”). Voi, cei ce ne conduceţi, ce aţi prefera: o operaţie endoscopică sau una deschisă? Cunoaşteţi faptul că aşa numita “operatie cu laser” a adenomului prostatic, în realitate rezecţia endoscopică a prostatei, s-a practicat prima oară în istorie, în America, în anul 1930 (!) şi a ajuns la Piatra Neamţ în 1992 ? Cum? Aţi auzit că într-un spital occidental toată aparatura se schimbă o dată la 3 ani, deoarece se învecheşte moral? Ei, or fi doar zvonuri. Aţi mai auzit că n-am cerut aparatura? Ba bine că nu! Am cîţiva metri cubi de cereri. Vă daţi seama cîte referate s-au adunat în 25 de ani, trimise aproape lunar? Vă daţi seama cît a progresat medicină într-un sfert de secol? Dar cine să ne aducă o masă radiologică radiotransparentă modernă, un dispozitiv cu raze X, un ureteroscop cu fibră laser, un turn de endoscopie cu monitor HD, un set nou de vaporizare cu plasmă sau laser? Măcar un ecograf! Cred că am rămas unicii din ţară care mai facem biopsii prostatice ghidate digital (adică cu degetul, pe româneşte, nu computerizat, cum s-ar crede în era digitală) şi nu ecografic. Nimic din toate astea. Ce să mai vorbesc de o maşină de litotritie extracorporală? A propos, prin bunăvoinţa tînărului, proaspătului şi inimosului nostru coleg, dr. Gheorghinca Ştefan, avem şi noi un ecograf antediluvian, ca un fel de televizor cu lămpi, de pe vremuri, care însă e mai bun decît nimic. Adus de la un prieten de-al lui, cu împrumut, nu dat de spital! În urmă cu 20 de ani ne mîndream că avem, prin bunăvoinţa acelor sponsori amintiţi mai sus, cele necesare chirurgiei endourologice joase şi eram invidiaţi de mulţi. Astăzi Bacăul, Suceava, Botoşaniul, Romanul, că să amintesc doar vecinii apropiaţi, au mai mult decît noi, pentru că cererile medicilor de acolo au fost luate în serios şi nu constant ignorate, ca la noi. Iată că la ei s-a putut. Ce credeţi, medicii de acolo sînt făcuţi dintr-un alt aluat sau conducătorii au fost mai vrednici ? Sau poate ambele ? Şi atunci ne mai mirăm că pacienţii noştri au învăţat deja căile Iaşului, Mureşului, Bucureştiului şi Clujului? Prea puţini îşi mai doresc astăzi operaţii deschise iar fără aparatură, suntem aproape legaţi de mâini. Am avut noroc, până acum, de bunăvoinţa extremă a colegilor de la spitalul “ Parhon “ Iaşi, Clinica de Urologie, pentru că ne-au primit urgenţele ce trebuiau rezolvate endoscopic şi au ajutat asfel pacienţii, care ar fi “încasat” operaţii cu bisturiul, mult mai încărcate de riscuri. Cînd li s-au defectat şi lor aparatele, odată a trebuit să contactez un medic (tînăr, îngîmfat) din Bucureşti, ştiţi ce mi-a răspuns : “ Dar n-aveţi nici măcar atît ca să rezolvaţi cazul?” Şi nu l-a primit pe pacient. Noroc de alţi colegi, din ţară. Ce să vă mai spun, cea mai mare parte a mobilierului, canapeaua de consultaţii, uşile termopan, televizoarele, frigiderele, sînt tot opera sponsorilor inimoşi. Am fost asigurat că referatele noastre, privind dotarea cu aparatură, au ajuns inclusiv pe mese ministeriale, dar împinse mereu deoparte. Este bine cunoscut că aparatele pentru urologie sînt scumpe, este evident că nu vorbim de o conjuraţie, dar totuşi, pînă când…? Parcă îmi ajunge sintagma ceauşistă “ Vom face totul…” Fac acest demers în speranţa că cineva, undeva, cîndva, mă va auzi! Şi e aproape sigur că va fi ultimul, pentru că am obosit să mă lupt cu morile de vînt. Aş mai dori să se înţeleagă că nu am nimic personal, împotriva conducerii actuale dar că m-am cam saturat de frustrările mele şi ale pacienţilor, adunate într-aşa o lungă perioadă. Şi zău că îmi pare rău că nu am emigrat, aşa cum a făcut ramura inteligentă a familiei mele. Încă mai sper că se poate, dar totuşi, pînă cînd…? Pînă atunci, nu ne-a mai rămas de făcut decît să ne vedem de treburi, să ne rugăm la Dumnezeu şi, eventual, să citim împreună poezia lui Tănase, din urmă cu 75 de ani, care nu e chiar pe gustul tuturor, ca şi vorbele mele de mai sus.

“Ne-am trezit din hibernare\ Şi-am strigat cât am putut:\ Sus Cutare! Jos Cutare!\ Şi cu asta ce-am făcut?

Am dorit, cu mic, cu mare,\ Şi-am luptat, cum am ştiut,\ S-avem nouă guvernare,\ Şi cu asta ce-am făcut?

Că mai bine să ne fie,\ Ne-a crescut salariul brut,\ Dar trăim în săracie,\ Şi cu asta ce-am făcut?

Ia corupţia amploare,\ Cum nicicând nu s-a văzut,\ Scoatem totul la vânzare,\ Şi cu asta ce-am făcut?

Pentru-a câştiga o pâine,\ Mulţi o iau de la-nceput,\ Rătăcesc prin ţări străine,\ Şi cu asta ce-am făcut?

Traversăm ani grei cu crize,\ Leul iar a decăzut,\ Cresc întruna taxe-accize,\ Şi cu asta ce-am făcut?

Totul este că-nainte,\ De belele n-am trecut,\ Se trag sforile, se minte,\ Şi cu asta ce-am făcut?

Se urzesc pe-ascuns vendete,\ Cum nicicând nu s-a văzut,\ Țara-i plină de vedete,\ Şi cu asta ce-am făcut?

Pleacă-ai noştri, vin ai noştri!\ E sloganul cunoscut;\ Iarăşi am votat că proştii,\ Şi cu asta ce-am făcut?”

loading...

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.