Publicitate

■ plecarea dintre noi, din Redacţia Monitorul, a colegului Constantin Calimac a lăsat în urmă un gol pe care îl vom umple cu tot ce acesta a reprezentat ■ înmormîntarea are loc astăzi, de la ora 11 ■

Salutare, pentru ultima dată, nea Costică! Chiar dacă nu ne mai auzi, poate gîndurile celor ce-ţi sînt alături înainte să ne despărţim pentru vecie vor reuşi, cumva, să spargă hotarul nevăzut ridicat atît de puternic şi brusc între noi. Am început cam didactic şi siropos, nu aşa ai fi spus? De fapt voiam să îţi spun că tot în gînd şi în suflete îţi vom păstra memoria şi ne-om mai povesti… Te vom pomeni! Cînd erai şi eram, evident, prea tineri să ne apelăm aşa, reciproc, cu „moşule“ sau „bărbate“, o făceam poate din cauza miilor de ani trecuţi şi prin genele noastre, de cînd există lumea asta. Nu? Nea Costică, sigur ţii minte Paştele din 2002, cînd Monitorul de Roman a pornit din nou la drum. Evident, îţi aduci aminte, ne-am apucat pur şi simplu să facem treabă. Să fim „ziarul care stă de vorbă cu oamenii“. Un credo. Ne întîlneam cu drag, mai ales cînd nu mergea liftul, sic! într-o cameră de etajul VI de hotel, o mînă de oameni închegaţi de ceea ce însemnau curajul şi determinarea celor care doreau să dovedească faptul că putem răzbi, de luciditatea ta de om deja hîrşit în presă şi de ceea ce însemnau prietenii noştri de la Piatra. Ne-a fost cald, ne-a fost frig, am fumat tone de ţigări, am băut multe sute şi mii de cafele şi am concentrat din pasta pixului ceea ce doreau cititorii să afle. N-avea cum să fie altfel, moşule şi, sigur, la fel ca mine gîndesc acum şi Xenia, Alina, Dana, Lăcrămioara, Lenuţa, Cristina, Romică, Lia, Mitruţ, Vasile, Cătălin şi, evident, Moşu’. Practic, toţi ai noştri. Îi aveam aproape pe Cezar şi pe Dan, dar şi pe Camelia şi… cum spuneai, pe toţi băieţii. Erau vremuri bune, de pionierat, de cambuză. Vestitul program era de la 9 la cît dă Dumnezeu. Am început, atunci, în 2002, să creştem un Monitorul de Roman care a ajuns, cînd puterile începeau să ne mai scadă, lider. Am mers împreună în Monitorul de Neamţ, am resudat echipa într-un moment critic, decis de o prăbuşire economică naţională pe care o înţelegeam cu toţii dar, în egală măsură, nu ne convenea. Am mers mai departe. Uite însă că am ajuns acum, aici, singurul loc în timp de care sigur nu ne convenea să vorbim. Şapte zile din şapte împreună, de cele mai multe ori, în redacţii, pe coclauri, la evenimente vesele sau triste. Ce vremuri, nu? Păcat că nu mai sînt, dar asta numai pentru că nenorocitele de boli şi o muncă de la care nu te-ai dat în lături, te-au sleit. Ai muncit mult, inclusiv pentru ceilalţi. Rămăsesem, totuşi, mohicani pe meterezele acestui crez, cu şefa, cu fetele, cu fiul tău, Cătălin şi cu Flora… Am rîs, am zîmbit, ne-am încruntat şi, dacă a fost nevoie, am înjurat împreună. Am făcut cam de toate. Am strîns din dinţi, nu ne-am pierdut curajul. Ai fost o inspiraţie. Am fost împreună la bine şi la greu. Chiar, cum ar mai fi acum nopţile petrecute pe malurile apelor? Ţi-au plăcut enorm, dar nu mai puteai. Rîsul şi glumele s-au transformat, iată, în zîmbete amare, în anii de chin. Ai obosit, dar nu ţi-ai pierdut simţul umorului. Nici nu avea cum, cu inteligenţa care te-a făcut campion în rebus şi enigmistică. Cît de plăcuţi îţi erau anii aceia de Cerc şi cît ai suferit pentru prietenul vostru, Mihai… Ai fost profesor, la propriu şi la figurat. Ai iubit handbalul şi Rapidul. Ţi-a plăcut Gary Moore, mai ales „Still got the blues“. Ai suferit în spitale, ai supravieţuit. De asta, vezi nea Costică, şi doar ştii că întotdeauna îţi ziceam ce aveam de spus, pe şleau: „Ce-ţi veni moşule?“ Ştiu că nici ţie nu-ţi convine. N-ai vrut să pleci. Sigur, e o voinţă peste noi, este Dumnezeu, pe care L-ai iubit în fiecare zi deşi nu îţi manifestai asta de faţă cu toată lumea. Eraţi intimi, aşa cum cred că şi acum sînteţi. L-ai rugat şi El ţi-a oferit. Acum, te-a scos la o pensie pe care o meritai pe deplin, dar nu ţi s-a arătat; nu în lumea asta. Ţi-ai iubit familia mai mult decît orice, i-ai crescut pe toţi, i-ai învăţat. I-ai ţinut aproape de suflet. Tuturor le e dor de tine acum… Moşule, ai iubit, însă nu ai mai apucat, cum tot spuneai, să îl vezi pe scumpul tău nepoţel Mihnea Nectarie. Ai iubit viaţa şi ai oferit dragoste necondiţionată. Asta o ştie oricine. Ai cunoscut mii de oameni, ai oferit această dragoste, o voce calmă şi ai primit respect. Moşule, înţeleg şi înţelegem că nu e loc de întors, cum tot spuneai. Rămîne acest dar: dar noi ce ne facem? Ne supunem cu toţi voinţei divine, te vom cinsti aşa cum ai meritat. Odihneşte-te în pace! O meriţi pe deplin!. Te-am iubit, moşule, te-ai comportat părinteşte cu mine şi cu noi. Ai trăit frumos, dar a naibii de puţin. Te-ai stins cînd nu mai era nici o lună pînă la a trece borna 60. A fost greu să-ţi trimit scrisoarea asta, dar trebuie, pentru tine, noi şi, cum spuneai întotdeauna, pentru cei ce ne citesc. Mi-ar plăcea să-i dai şi tu o „geană“ de corectură înainte. Nu se mai poate, nu? Îmi pare rău… Promit că o să îţi mai scriu şi că vei rămîne în sufletul meu. Adio prieten drag! Adio, nea Costică!

Comentarii Facebook
loading...

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.