Contactează-ne

Actualitate

Adevăr şi cunoaştere poetică

Știre publicată în urmă cu

în data de

Cîteva considerații la volumul ”Comunitatea artistică” (Editura Junimea, 2020) de Adrian Alui Gheorghe

Actul cunoaşterii umane e unul poetic, prin excelenţă. Presupune, mai întâi, ascultare a glasului interior, desluşire a sunetului originar, din învălmăşeală şi îmbulzire, din şuvoiul tiranic al vorbelor comune. Până la auzirea acelui glas din înalt de văzduh, fără de chip, trezire din adormire. Până la o limpezirea cerului şi al oglindirii acestuia în adâncimea fântânii interioare a sufletului. Omul ar putea fi definit ca însetare, copleşit de seceta cumplitelor vremi. Adrian Alui Gheorghe, mai ales în ultimul său volume de poeme, ”Comunitatea artistică”, e un explorator, un eliberator de povara împietririi, despătimire cu asprimi dureroase, cu duioase îngândurări, cu nefericite înşelări, cu suspecte păreri, că omul ar putea fi îmbunătăţit prin cunoaştere de sine, prin renunţare la cele obositoare, care mai mult îl înjosesc decât să-l salveze. Tocmai aceste poticniri îl irită pe un poet ca AAGh, aflat el însuşi la răspântie, su(s)pus unui exerciţiu din care să fie eliminate rutina, inerţia, lenea şi prea comodul obicei al acceptării fatale, de a rămâne aşa cum ne-a lăsat Dumnezeu. Or, AAGh nu lasă nimic să se instaureze şi să-l captiveze. Ia fiecare cuvânt şi îi găseşte o altă valenţă, un alt înţeles: Când scriu de fapt spăl cuvintele/ de mizeriile în care sunt atrase/ în discuţiile zilnice/ silnice/ de asta, continuu/ sufletul şterge de îndoială/ toate subînţelesurile din cuvinte/ dar vine nemernicul/ dar vine creatura odioasă/ dar vine pramatia fără scrupule/ de zi şi de noapte/ şi îşi şterge picioarele/ de sufletele noastre. (Poemul exorcist) Nu e deloc o împotrivire, o scriere în răspar, ci o cu totul nouă valoare de întrebuinţare, un mod nou de a face literatură, de a surprinde creaţia, creaţia poetică, în tot largul unei înscenări, în tot necuprinsul unei alte ridicări la putere, potenţare şi actualizare continuă, cu unealta cea mai simplă pe care o avem la îndemână, cuvântul în stare genuină. Accentul etic însoţeşte fiecare scriere a sa. Accentuarea continuă a clipei, tensionarea dinamică, intensificarea repetiţiei verbale, între aici şi dincolo, între acum şi altă dată, între ceea ce ne înrobeşte şi ceea ce ne eliberează, face din creaţia lui AAGh una de suspendare a trecerii, de locuire în contemplare, de surpare a plictiselii, prin stăruitoare năzuinţă spre o mai dreaptă cinstire a Cuvântului.

În poetica sa, peremptorie, de înaltă ţinută, de înalte virtuţi ale semnificării, ruptura şi fractura clipei, trezirea şi tresărirea, neaşteptarea, sunt o cale de cunoaştere poetică, revelatoare. Numai că ea ne apare, în poezia lui Adrian Alui Gheorghe, chiar în timp ce citim şi uităm că trăim, prin acel brusc, acel deodată, acea neaşteptată trezire, în plină zi, în plin soare, în plină lumină şi nu la umbra vreunei păreri de sine. Şi, deloc, în noaptea sau în întunericul vreunei orbiri. E aici metamorfoza kafkiană, mai curând decât revelaţia iluminării. Breşa, rana, nimbul, fractura, trezirea sunt simultane, concomitente şi nu în succesiune, ca moarte a timpului. Dacă voi aluneca şi mă voi rostogli pe spate, îşi spune cel imaginându-se gândac, şi atunci nu aş putea să mă mai ridic, să-mi continui explorarea, căutarea, în timp ce ai mei nu vor şti nimic despre mine, şi nu vor avea cum să ştie despre eroarea şi rătăcirea mea, pentru că nu vor fi auzit că am căzut. Acesta e mesajul poetic al lui AAGh, de a nu rămâne cumva înfricoşaţi, de a nu ne putea ridica cu propriile forţe şi de a păstra şi ultima picătură de viaţă, pentru a nu apela la ajutoare, la sprijin, care ar putea să nu mai vină niciodată. Timpul, temporizarea, încetinirea ritmului, înseamnă mortificare, cale şubredă a falsificării, a mistificării, în cele din urmă. Scenariul îngropării, al conspirării, al masificării, îi repugnă, îl irită, îl face să se întrebe dacă mai poate fi ceva care să ne salveze din slăbiciune şi din neputinţă, din tertip şi turpitudine, din condiţia de căldicei, fideli moştenitori ai căii de mijloc, mijlocitoare de primejdii şi intemperii orbitoare: ”Azi plouă./ Mîine trece moartea să îşi ridice corespondenţa./ Poimîine e miercuri.// Apoi lucrurile intră într-o normalitate/ aproape dureroasă.” (Blues)

Fiecare poem din ”Comunitatea artistică” e şi conţinut şi conţinător, un întreg rotunjit până devine sferă. Şlefuire a marginii, până devine contur, circumferinţă, în chiar miezul clipei. Circumspect, supect de exact, emergent, dinamic, uimit şi uimitor de sprinten, pentru AAGh actul scrierii e, mai ales în această carte, unul de cunoştere. Interogativ, în toate versetele sale gnomice, agonice, cu final deschis, ne lasă nouă bucuria adevărului, adevărul poetic, nedespărţit de adevărul uman, în stare gravă, în urgenţa rostirii, până nu se ofileşte şi nici să moară litera de tot, de tot ce o însufleţea, cu o clipă mai devreme, la începutul scrierii, pe când poetul avea încă toată puterea asupra ei, de a struni, da a o rosti, cum ai respira: când am vrut să spun lucrurilor pe nume/ am descoperit că lucrurile nu mai aveau nume. (Fragmentarium) AAGh e poetul spaţiilor largi şi al timpului concentrat, centrat într-o clipă, de a face din lucrarea firească a aşteptării, una a cuminţirii, a potolirii şi a ocrotirii.

Actualizarea, permanenta confruntare cu prezentul, în vioiciunea şi graba de a ne spune ceva, firescul, ascuns sau pierdut, îl derutează şi ne face atenţi la ceea ce ne scapă. Cum le-a scăpat Sfântul din icoană, pentru a fi o lume întreagă, pentru a fi liber în lumea largă, pentru a vedea cum e omul surprins în trăire, atent, foarte atent, să nu-i scape cumva ceva, tot pe atâtea capete de acuzare şi de recuzare. Cea mai gravă fiind aceea a desenului,  ca o prăpastie, ca un abis, în care putem cădea, cum ne-ar fura mintea cineva,cum ne-ar fugi mintea spre ceva care ne scapă.

AAGh ne propune o poetică şi o etică a scrierii. Din cele simple, din cuvinte la îndemână, e posibil, ca într-o ordine, şi numai în ordine divină, să devină să fie o zidire vie. Să tresară fiecare literă, rostită acum pentru întâia oară. Nu poate fi a doua oară, nu poate fi repetată clipa dintâi a rostirii divine. Poezia are durata clipei. Poezia e starea princiară a omului, când aude, când se aude. Nimic mai uşor, nimic mai simplu, am putea zice, decât să scriem precum AAGh. Numai că el nu imită, nu îngână, ci ridică la putere, uşoara viaţă, umana trăire, când nu ştiam ce nume anume să-i dăm. Poetica sa e una teribil de simplă, cumplit de firească, dar atât de gravă, prin înrâurire, care ne surprinde nepregătiţi parcă, imprevizibilă prin brusca răsucire, prin neaşteptata alunecare în gol, prin încercarea de restarurare a chipului dintâi al Cuvântului: ”De ce nu ar fi carnea mea bună de mîncat?/ Adică o privighetoare vă lasă gura apă/ și o ciosvîrtă de om vă face greaţă?// – Ce ne deosebeşte decisiv de fratele nostru, porcul?/ – Cuvîntul.// Chiar atîta rău poate face cuvîntul cărnii,/ că o spurcă iremediabil?” (Blues)

A zecea fericire a poetului AAGh (din poemul ”Fericirile”) e una de implicare, de regală simplitate, de augustă trăire, sub imperiul clipei, al darului divin al vieţii, de a nu şti, de a nu afla, de a căuta zadarnic şi de a primi un răspuns amarnic: ”Fericiţi cei care nu vor să ştie nimic/ Fericiţi cei care vor să ştie totul/ şi cu unii şi cu alţii am fost în cîrdăşie/ pe cînd fluturele spărgea crisalida/ pe cînd floarea depunea mărturie cu propria mireasmă

Fie la plecare, fie la întoarcere, poetul trage câte o linie, cum ar sublinia neclintirea şi neliniştea, neaşezarea şi nestatornicia, egale, paralele, neatinse, neatingându-se. Îşi imaginează o clipă de încercare de apropiere a două stele, a două suflete, deşi pe orbite fixe, diferite şi paralele, fără de moarte. Stelele sunt simultane şi nu în succesiune, cum sunt clipele omului, desăvârşite doar prin moarte. Darul lui Dumnezeu cel mai de nepreţuit e darul neştiinţei. Alternativă, pentru om, pentru viaţa omului, nu-i decât să urmezi, să fii pe cale, chiar dacă abruptă, chiar dacă brusc, întreruptă. Aceasta e fericirea poetului, de a ne surprinde din mers din neoprire, din căderea pe gânduri, din blocaj interior. Praf şi pulbere sunt toate la capătul vieţii, numai că pierderea sau pieirea sunt doar în mintea captivă. Viaţa e neîntrerupere, ardere de tot, flacără fără cenuşă, fulger captiv e omul viu.

Poemele din Comunitatea artistică, toate, şi fiecare în parte, sunt concomitente rostiri, cu însoţiri şi răsuciri de sensuri, înţelesuri, adevăruri, până la epuizarea oricărei încercări de a le salva cumva, prin cea mai noibilă dintre arte, arta de a fi prezenţi, de a fi răspunsul bun la o chemare din adânc, din adâncimi de suflet, abisale, fără de expresie. Şi, implicit, implicat, trezit, când e tresărire de sine, diafan, transparenţă, oglindire, reflex, reflecţie şi aprigă citire, urgentă scriere asupra a ceea ce ne scapă ca apa printre degete.

 

 

 

Gheorghe  SIMON

Citește știrea
Postează comentariu

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Actualitate

Secretar de primărie (re)judecat în cazul unui incident armat

Știre publicată în urmă cu

în data de

■ secretarul Primăriei Zăneşti a fost achitat pentru uz de armă fără drept ■ anchetatorii sînt nemulţumiţi ■ prima instanţă i-a restituit toate armele, dar trebuie să le predea deoarece i-a fost anulat dreptul de a le mai deţine ■ funcţionarul a mînuit greşit o puşcă, aceasta s-a descărcat accidental, iar glonţul a ajuns în poarta unui vecin ■

Un incident armat care a avut loc în Zăneşti, în luna martie 2018, şi în care a fost implicat secretarului primăriei, Cezar Georgel Ciubotaru, se va judeca cel mai probabil şi anul viitor. Asta deoarece prima sentinţă, cea a Judecătoriei Piatra Neamţ, prin care inculpatul a fost exonerat de răspundere penală, la finele anului trecut, a fost contestată de procurori.

Cauza a ajuns pe rolul Cuţii de Apel Bacău unde primul termen a fost stabilit abia la data de 1 octombrie 2020. Reamintim că în decembrie 2019 secretarul de la Zăneşti a fost găsit nevinovat dar a fost lăsat fără arme. „În baza art.396 alin.5 Cod procedură penală raportat la art.16 alin.1 lit. b) teza I Cod procedură penală achită pe inculpatul Ciubotaru Cezar- Georgel, (…) pentru săvîrşirea infracţiunii de uz de arma letală, fără drept, prevăzuta de art. 343 alin. 1 Cod penal, întrucît fapta nu este prevăzuta de legea penală. În baza art.404 alin.4 lit.d) Cod procedură penală raportat la art.. 108 lit. d) C.pen. si art. 112 alin. (1) lit. b) din Codul penal, dispune restituirea către inculpat a armei de vînătoare semiautomată cu ţeava lisă, marca Beretta, cal. 12, seria N60509E C02864F, 37 cartuşe cu alice, diferite mărci, depusă la Camera de corpuri delicte a Poliţiei Neamţ, conform dovezii seria H nr. 0246479 din 07.05.2018, precum şi a armei de vînătoare tip carabină, cu ţeava ghintuită, marca Brno, cal. 243 WIN, seria C08327 şi a pistolului neletal de autoapărare, marca Rohn, cal. 9 mm., seria AG 0727986 şi a 37 cartuşe cal 12, diferite mărci, 5 cartuşe cu glonţ, cval. 243 WIN, 6 tuburi cartuş 243 Win trase experimental şi 5 tuburi cartuş 9 mm trase experimental, acestea urmînd a fi predate în custodia unui armurier autorizat, ca urmare a anulării dreptului de deţinere, port şi folosire arme al inculpatului, măsură decisă la data de 12.03.2018“, conform instanţei.

Incidentul în urma căruia secretarul Primăriei Zăneşti s-a ales cu acuze penale a avut loc la începutul lunii martie 2018 cînd, din greşeală şi neatenţie, una din armele pe care le deţinea legal s-a descărcat iar glonţul a ajuns în poarta unui vecin. Pe 10 martie totul a ajuns la urechile oamenilor legii, iar cercetările efectuate în cauză au stabilit că în acea zi inculpatul urma să plece la un poligon pentru a-şi testa arsenalul deţinut cu acte-n regulă.

Numai că nu a respectat cu stricteţe toate regulile care se impun în astfel de cazuri şi a vrut să plece de acasă cu armele încărcate. În momentul în care le-a mînuit pentru a le pune în portbagajul maşinii una s-a descărcat accidental, iar glonţul a ajuns în poarta vecinului. Din fercire nu au fost victime.

Citește știrea

Actualitate

Neamţ: Salvatori cu COVID -19

Știre publicată în urmă cu

în data de

Trei salvatori din cadrul ISU Neamţ au fost confirmaţi ca fiind infectaţi cu COVID – 19. Cei trei sunt asimptomatici. “Vă informăm că rezultatele testului Covid pentru trei cadre care își desfășoară activitatea în plan operativ la Detașamentul Piatra-Neamț sunt pozitive, acestea fiind asimptomatice. În acest sens, facem precizarea că după primirea rezultatelor care indică infectarea, s-a procedat la informarea structurilor ierarhice și a Direcției de Sănătate Publică, pentru adoptarea măsurilor legale”, au transmis reprezentanţii ISU Neamţ.

Citește știrea

Actualitate

Drumul strategic al Regelui Carol I în Munţii Stânişoarei

Știre publicată în urmă cu

în data de

Autor

■ DJ 209B uneşte judeţele Neamţ şi Suceava, de la Borca la Mălini ■ străbate o zonă de o frumuseţe neasemuită cu păduri şi pajişti alpine ■ i se mai spune Drumul Talienilor sau Drumul Vitoriei Lipan ■

Regele Carol I, care s-a dovedit a fi total dedicat, cu vorba şi cu fapta, ţării de adopţie prin conjunctura vremurilor, a fost cel care a înţeles rolul strategic al Munţilor Stânişoarei pentru „tânăra“ Românie.

Că avea să fie aşa, referindu-ne la rolul strategic, o demonstrează luptele grele date în zonă spre sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, poziţia fiind straşnic apărată de trupele germane şi ungare, aflate în retragere spre Ardeal, în încleştarea cu cele române şi ruse.

Revenind la Regele Carol I, acesta a decis construirea unui drum prin munţi, între comuna Borca, judeţul Neamţ şi Mălini (localitatea unde s-a născut Nicolae Labiş), judeţul Suceava, în primul rând din considerente militare, pentru a face legătura între valea Moldovei şi valea Bistriţei şi în al doilea rând comercial. Realizarea lui a durat 12 ani, între 1902 şi 1014, „drumarii“ fiind italieni, de unde şi denumirea de Drumul Talienilor, după cum i-au zis localnicii. Acum, pe hărţile rutiere el figurează ca fiind DJ 209B şi i se mai spune Drumul Vitoriei Lipan, femeia din Tarcăul Neamţului şi eroina din „Baltagul“ lui Mihail Sadoveanu găsindu-şi soţul ucis într-o prăpastie de pe marginea lui.

Calea de acces între cele două judeţe se afla pe Domeniile Coroanei României, instituţie care asigura fondurile necesare Casei Regale, la mică distanţă de Transilvania, adică de frontiera cu Imperiul Austro-ungar. Proiectarea viitorului drum a fost făcută de către specialişti austrieci, iar construcţia efectivă a aparţinut meşterilor italieni, dar a fost folosită şi mână de lucru din localităţile zonei.

„În raport cu tehnologia de la vremea respectivă lucrările de artă rutiere au fost realizate foarte bine din punct de vedere tehnic, astfel că podurile metalice sunt un etalon în ceea ce priveşte o lucrare de calitate“, precizează Wikipedia. Lungimea drumului este este de aproximativ 55 de kilometri, 33 fiind pe teritoriul judeţului Suceava şi 23 pe cel al judeţului Neamţ, iar cel mai înalt punct este în Pasul Stânişoara, la o altidudine de 1.235 de metri, unde cumpăna apelor (linia de demarcare a două bazine hidrografice), separă cele două judeţe. Este locul unde trecătorilor sau turiştilor li se oferă o perspectivă neasemuit de frumoasă. „Lucrările de artă rutiere, bine conservate şi în bună stare de funcţionare şi astăzi pe teritoriul judeţului Suceava, includ poduri metalice de traversare a pârâului Suha din grinzi cu zăbrele şi calea sus, precum şi podeţe în boltă din zidărie de moloane de piatră. Pe partea care aparţine de judeţul Neamţ sunt cinci poduri, atât acestea cât şi zidurile de sprijin fiind construite din piatră de munte, cioplită şi bătută cu ciocanul“, descrie drumul Grigore Pisea, în „Geografia fizică a României“, Ediţia a II-a, Bucureşti, Editura Fundatiei România de Mâine, 2006.

După terminarea lucrărilor, drumarii italieni au construit în Pasul Stânişoara o cruce mare din piatră, cu dimensiunea de 16/18 metri, pentru a dăinui şi a aduce aminte cine a lucrat la edificarea drumului dorit de Carol I, o parte dintre însemnele sculptate pe edificiu fiind inspirate din însemnele regale române. După decizia României de la 23 august 1944, când a fost ruptă alinţa cu Axa, zona montană a şoselei a fost teatrul unor lupte înverşunate între beligeranţii conflagraţiei mondiale. Din Pasul Stânişoara, unde fuseseră construite fortificaţii şi cazemate, trupele germane au executat tiruri de artilerie la mulţi kilometri depărtare, până la aliniamentul văii Moldovei. În timpul confruntărilor, Crucea Talienilor a fost distrusă de bombardamente, iar cazematele au fost aruncate în aer, după ce soldaţii germani şi ungari au fost nevoiţi să se retragă spre Ardeal.

Din monumentul „talienilor“ au mai rămas doar treptele de piatră pe care se urca spre soclul crucii, ulterior fiind montată alta, de metal, fiind construită şi o troiţă. În amintirea soldaţilor din Regimentele 3 Grăniceri, 6 Grăniceri şi a Companiei a 11-a conduse de căpitanul Vasile Teodoreanu ucişi în luptele pentru cucerirea zonei strategice din Pasul Stânişoarei la poalele muntelui a fost construit alt monument, o veche cruce din piatră marcând poiana în care şi-au pierdut viaţa câteva sute de ostaşi. Drumul talienilor a fost puţin folosit pentru a face legătura dintre cele două judeţe din cauza stării proaste, mai circulat fiind pe perioada sezonului cald, în scop turistic. Dar, zona este de un mirific aparte, cei sosiţi aici putând stăbate traseul făcut de Vitoria Lipan în căutarea soţului. În prezent, cea mai mare parte a drumului din judeţul Suceava este asfaltată, dar ample lucrări de reabilitare au început şi pe sectorul din Neamţ. Valoarea lucrărilor este de 65 milioane de lei.

Citește știrea

Trending