Publicitate

■ la ora 11, pe 11 noiembrie 1918, era semnată convenţia de armistiţiu a ceea ce s-a numit Primul Război Mondial ■ după conflagraţie, „lumea“ s-a schimbat major, fie că vorbim de geopolitică, viaţă socială, politică internă, sau economie ■ tratatele de pace şi rivalităţile ulterioare între state n-au făcut altceva decît să ducă, peste 21 de ani, la declanşarea celui de-al Doilea Război Mondial ■

Luptele din Primul Război Mondial, căruia i s-a mai spus Războiul cel Mare, Războiul Naţiunilor sau Marele Război, au încetat la ora 11.00 a zilei de 11 noiembrie 1918, după semnarea armistiţiului. Urmările sale au afectat profund ordinea politică, socială şi culturală a întregii lumi, chiar şi a zonelor neimplicate direct în conflagraţie. Au apărut noi state pe harta politică a lumii, altele vechi au dispărut sau şi-au modificat radical graniţele, au fost înfiinţate organizaţii internaţionale, iar noi idei politice şi economice au început să provoace efecte. Primul Război Mondial a durat de la 28 iulie 1914 pînă la data menţionată, la el participînd peste 70 de milioane de militari, din care 60 de milioane erau europeni. Peste nouă milioane de combatanţi şi şapte milioane de civili au murit ca urmare a războiului. Experienţele de pe fronturi au condus către un tip de traumă colectivă naţională pentru toate ţările participante. Optimismul începutului de secol dispăruse în totalitate, iar cei care au luptat în război au devenit cunoscuţi ca „generaţia pierdută“, pentru că nu au mai fost niciodată capabili să-şi revină după grozăviile suportate pe front. Conflagraţia a provocat schimbări majore politice, inclusiv revoluţiile din 1917-1923 în multe dintre naţiunile implicate, iar rivalităţile nerezolvate la sfîrşitul conflictului au contribuit la începutul celui de-al Doilea Război Mondial 21 de ani mai tîrziu.

Tratatul de la Versailles, consecinţe geopolitice şi revoluţii

După ce negocierile Conferinţei de pace de la Paris din 1919 s-au încheiat, a fost semnat Tratatul de la Versailles pe 28 iunie 1919, document care punea în mod oficial capăt războiului. Între cele 440 de articole ale tratatului se aflau cele care cereau ca Germania să-şi asume în mod oficial responsabilitatea pentru declanşarea războiului şi să plătească despăgubiri de război foarte ridicate. Tratatul privea numai Germania, pentru celelalte ţări membre ale alianţei Puterilor Centrale fiind semnate ulterior convenţii separate. Tratatul includea o clauză pentru crearea Ligii Naţiunilor. Statele Unite nu l-a ratificat şi nu a făcut niciodată parte din Liga Naţiunilor, deşi reşedintele Woodrow Wilson a fost cel mai mare susţinător al organizaţiei internaţionale. SUA au negociat o pace separată cu Germania, semnată în august 1921. Poate cel mai important eveniment precipitat de lipsurile războiului a fost revoluţia rusă din 1917, urmată de altele, cele mai importante fiind în Germania şi Ungaria. Rusia, care suferise deja mari pierderi umane şi economice, a fost răvăşită de un cumplit război civil, în cursul căruia se apreciază că au fost ucişi 15 milioane de oameni. În timpul revoluţiei ruse şi a războiului civil care a urmat, mai multe naţiuni neruse şi-au cucerit independenţa, unele numai pentru a o pierde în scurt timp. Republica Populară Ucraineană şi Republica Populară Belarus au avut fost state efemere, ocupate la scurtă vreme după proclamarea independenţei de URSS. Finlanda, după proclamarea independenţei, a trecut prin războiul civil. A fost nevoie de două războaie cu Uniunea Sovietică (1939-1940 şi 1941-1944) pentru ca să-şi asigure în mod definitiv suveranitatea. Lituania, Letonia şi Estonia şi-au cucerit independenţa, dar în 1939 URSS le-a anexat. România, care cuprindea în 1916 teritoriile fostelor Principate Române Valahia şi Moldova, s-a reîntregit prin unirea Basarabiei în martie 1918. Armenia, Georgia şi Azerbaidjanul au devenit independente. În 1922, aceste republici au fost invadate de URSS şi transformate în republici sovietice. Evenimente asemănătoare s-au petrecut şi în Asia Centrală, unde toate statele nou proclamate au fost ocupate şi anexate de Uniunea Sovietică. URSS, stat succesor al Imperiului Rus, a avut şansa ca Imperiul German să piardă războiul, Tratatul de la Brest-Litovsk, care consfinţea mari pierderi teritoriale şi de populaţie pentru Rusia, fiind astfel anulat.

Noi state pe harta lumii după război

Redesenarea frontierelor în Europa de Sud-Est a fost un proces complicat. Constituirea noilor republici Austria şi Ungaria a însemnat ruperea continuităţii cu fostul imperiu, iar familia Habsburg a fost exilată. Graniţele noii Ungarii independente nu cuprindeau două treimi din teritoriile fostului Regat al Ungariei, deşi includea cele mai multe teritorii locuite majoritar de etnicii maghiari. Boemia, Moravia, Silezia cehă, Slovacia şi Rutenia Carpatică au format noua Cehoslovacie, Galiţia a fost transferată Poloniei, iar Tirolul de Sud şi Triestul au fost oferite Italiei. Bosnia-Herţegovina, Croaţia- Slavonia, Dalmaţia, Slovenia şi Voivodina au fost unite cu Serbia şi Muntenegru pentru a forma Regatul Sîrbilor, Croaţilor şi Slovenilor, viitorul Regat Iugoslav. iar Transilvania şi Bucovina s-au unit cu România. Aceste schimbări au fost recunoscute, dar nu cauzate, de Tratatul de la Versailles. Ele au fost mai apoi recunoscute în tratatele care au fost semnate mai tîrziu la Saint-Germain şi la Trianon. Problemele economice generate de război şi sfîrşitul uniunii vamale austro-ungare au creat greutăţi în diferite regiuni ale fostului imperiu. Deşi cele mai multe state apărute după război s-au organizat ca democraţii parlamentare, una cîte una au eşuat sub o formă oarecare de autoritarism. Unele dintre ele s-au aflat în competiţie, fără a se ajunge la conflicte cu adevărat importante, cu excepţia războiului polono-sovietic. Mai tîrziu, după reînarmarea Germaniei, statele naţionale sud-est europene au fost incapabile să reziste atacurilor naziste şi au căzut sub o dominaţie mai grea decît cea a Imperiului Austro-Ungar. La sfîrşitul războiului, Imperiul Otoman s-a prăbuşit complet şi a fost împărţit între puterile Antantei, după semanarea Tratatului de la Sevres, pe 10 august 1920. Liga Naţiunilor a oferit Franţei mandate asupra Siriei şi Libanului, iar Regatului Unit asupra Irakului şi Palestinei. O parte a teritoriilor otomane din Peninsula Arabică au devenit ceea ce sînt azi Arabia Saudită şi Yemen. Italia şi Grecia au primit părţi importante din Anatolia. La sugestia preşedintelui american Woodrow Wilson, Republica Democrată Armeană a fost extinsă spre sud-est în teritoriul Turciei din zilele noastre, ca despăgubire pentru genocidul armenilor iar kurzilor le-a fost promis un teritoriu autonom. În cele din urmă, revoluţionarii conduşi de Mustafa Kemal Ataturk au respins prevederile cu privire la împărţirea Anatoliei şi au învins trupele greceşti şi armeneşti, cele italiene neajungînd să ocupe teritoriile prevăzute în tratatul de pace.

Regatul Unit, SUA, Franţa, Italia

Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei, finanţînd războiul, a ajuns să aibă probleme economice şi sociale. Regatul s-a transformat din cel mai mare investitor în străinătate în cel mai mare debitor internaţional, cu rate ale imprumuturilor externe care reprezentau la un moment dat 40% din cheltuielile bugetare. Inflaţia a crescut de mai mult de două ori între 1914 şi 1920, în timp ce valoarea lirei sterline a scăzut cu 61,2%. În Statele Unite, populaţia, deziluzionată de refuzul politicienilor europeni de a sprijini idealurile de pace ale preşedintelui Woodrow Wilson, a ales izolaţionismul ca cea mai potrivită politică externă. După cîţiva ani de recesiune economică, americanii s-au bucurat de prosperitate crescîndă în deceniul al treilea, pînă la Crahul de pe Wall Street din 1929. Franţa a obţinut Alsacia şi Lorena, care fuseseră anexate de Prusia în timpul războiului franco-prusac din1870. La Conferinţa de pace de la Paris din 1919, obiectivul preşedintelui Georges Clemenceau era acela de a se asigura că Germania nu va căuta să se răzbune în anii care urmau. Pentru aaceasta, feldamareşalul Ferdinand Foch a cerut ca, pentru protecţia viitoare a Franţei, rîul Rin să devină graniţa cu Germania. Ţinînd seama de precedentele istorice, acesta era convins că Germania va redeveni un pericol, iar la aflarea prevederilor Tratatului de la Versailles, care lăsa Germania aproape neatinsă, el a declarat vizionar: „Aceasta nu este o Pace. Acesta este un Armistiţiu pentru 20 de ani“. Distrugerile suferite urmau să fie acoperite de despăgubirile de război. Acest imperativ financiar a dominat politica externă franceză de-a lungul deceniului al treilea, ducînd în 1923 la ocuparea Ruhrului pentru a forţa Germania să-şi plătească datoriile. Totuşi, Germania s-a dovedit incapabilă să plătească şi a obţinut sprijinul SUA pentru reglementarea situaţiei. Astfel, a fost negociat, după ocuparea regiunii industriale Ruhr, Planul Dawes, iar în 1929, Planul Young. Foarte importantă în război a fost participarea trupelor coloniale franceze – din Senegal, Indochina Franceză, Africa de Nord şi din Madagascar – fără aportul cărora Franţa ar fi întîmpinat dificultăţi insurmontabile în apărarea teritoriului naţional. Cînd aceşti soldaţi din colonii s-au întors în ţările lor şi au continuat să fie trataţi ca cetăţeni de mîna a doua, au devenit rapid membrii ai nucleelor grupurilor proindependentiste. După război, Italia nu a reuşit să anexeze Dalmaţia, ceea ce a făcut ca unii dintre politicienii peninsulari să vorbească despre o „victorie mutilată“. Se poate aprecia că, dintre Puterile Aliate, Italia a fost cea mai cîştigată după încheierea războiului. Regatul Unit şi Franţa aveau în Germania un potenţial adversar, care păstrase 80% din potenţialul economic şi industrial, fiind capabilă de revanşă în cîţiva ani. În schimb, Italia scăpase pentru totdeauna de inamicul secular, Imperiul Austro-Ungar, care se împărţise într-un număr de state mici, care nu mai puteau reprezenta un pericol. După anexarea oraşelor Trento, Triest şi Zara, a regiunilor Tirolul de Sud, Friuli, Istria şi a cîtorva insule din Marea Adriatică, Italia îşi încheiase expansiunea teritorială şi se putea baza pe graniţe sigure. Mai mult, suveranitatea Italiei asupra insulelor Rodos şi Dodecaneze a fost recunoscută, la fel ca şi interesele speciale în Albania. Dacă diplomaţii italieni ar fi dat dovadă de mai multă pricepere în negocierile Conferinţei de la Paris, e de presupus că Italia ar fi putut de asemenea să obţină părţi din fostele colonii germane. Toate aceste cîştiguri evidente nu au fost luate în seamă de politicienii italieni, iar mitul „victoriei mutilate“ s-a dezvoltat, alilmentînd propaganda fascistă şi facilitînd ascensiunea lui Benito Mussolini. În timpul războiului, Italia a suferit pierderi omeneşti mai mici decît cele britanice şi incomparabil mai mici decît cele franceze, iar problemele sociale cărora a trebuit să le facă faţă, (industria de război care trebuia să se convertească la producţia civilă, invalizii incapabili de muncă, noul rol al femeii, etc), erau comune tuturor participanţilor la război, dintre care numai Italia s-a îndreptat rapid către un regim autoritarist. Se poate aprecia că mitul „victoriei mutilate“ a fost elementul care a făcut diferenţa şi a provocat, cel puţin în parte, deplasarea politică a Italiei către fascism în 1922. N.R.: Sursa de documentare a acestui articol este enciclopedia virtuală Wikipedia.

loading...

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.