Contactează-ne

Cultural

100 de ani! Contribuţii nemţene la Marea Unire

Știre publicată în urmă cu

în data de

Aniversăm anul acesta 100 de ani de când s-a împlinit România Mare, la Chişinău, Cernăuţi şi Alba Iulia naţiunea română hotărînd Unirea cu ţara, cu Regatul României, a Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei, vechi pământuri strămoşeşti acaparate de imperiile vecine. Acum când prăznuim un veac de la marea şi dreapta Unire a tuturor românilor, se cuvine să rememorăm şi să cinstim după dreptate şi bunăvoinţă, faptele înaintaşilor, ai fiecărei aşezări româneşti, ai fiecărui ţinut sau provincie istorică în parte, tocmai pentru a desluşi unitatea din diversitate, comuniunea originară şi perenă a neamului românesc, păstrate cu eroism jertfelnic, neabătut de-a lungul întregii lui istorii. Vom încerca să reluăm în modesta noastră dizertaţie câteva elemente care atestă contribuţia „ţinutaşilor“ nemţeni la făurirea şi menţinerea unităţii de neam, la înfăptuirea Marii Uniri de la începutul lui decembrie 1918. Precizăm că Marea Unire este fructul normal necesar al întregii deveniri istorice în spaţiul carpato-danubiano-pontic al tuturor luptelor duse cu mintea, inima şi cu braţele de locuitorii statornici ai acestui pământ miraculos, cum bine afirma istoricul Gheorghe Brătianu despre poporul român: „o enigmă şi un miracol“. Marea şi Sfânta Unire s-a săvârşit ca un proces eroic în cursul anului 1918 în trei etape: Unirea Basarabiei la 27 martie; Unirea Bucovinei la 28 noiembrie; Unirea Transilvaniei, Banatului şi Ţării Maramureşului, la 1 Decembrie 1918. Trebuie să remarcăm şi faptul că unirea celor trei provincii istorice româneşti, „rezultat natural al unei dezvoltări istorice de două ori milenare şi al unei politici conştiente urmate mai bine de un secol“ -după cum se preciza într-un Memoriu al delegaţiei române la Conferinţa de Pace de la Paris în martie 1920- sau „cea mai mare faptă din istoria poporului român“ – în aprecierea lui Nicolae Iorga – s-a realizat într-un context internaţional favorabil, dar şi dificil şi într-un context intern diferit, dar şi asemănător.

Contextul internaţional

Contextul internaţional favorabil s-a datorat dezmembrării celor două mari imperii vecine (rus, în 1917 şi austro-ungar, în 1918), „cascadei tronurilor“, prevăzută de Take Ionescu încă din 1914 şi recunoaşterii legalităţii şi aplicării principiului dreptului internaţional al autodeterminării popoarelor. Principiu acceptat atât de V.I.Lenin prin Decretul asupra Păcii şi prin Declaraţia drepturilor popoarelor din Rusia (noiembrie 1917), cât şi de către Woodrow Wilson, prin discursul rostit în faţa Congresului american (8 ianuarie 1918) şi prin declaraţiile din 27 septembrie 1918. Acelaţi principiu a fost proclamat şi de Congresul Naţiunilor asuprite de Imperiul Austro- Ungar, desfăşurat la Roma în aprilie 1918, a cărui rezoluţie a statuat că fiecare din popoarele din cadrul monarhiei austro-ungare „îşi proclamă dreptul de a-şi constitui statul naţional, unitar sau de a-l desăvârşi pentru a putea realiza deplina sa independenţă politică şi economică“. Toate acestea au însemnat pentru popoarele oprimate (numeroase în epocă în centru, estul şi sud-estul Europei) declanşarea semnalului pentru împlinirea aspiraţiilor naţionale. Aşa a fost posibilă constituirea Cehoslovaciei (28-30 octombrie 1918) şi Ungariei (2 noiembrie 1918, ca stat naţional, nu multinaţional), renaşterea Poloniei (7 noiembrie 1918) împărţită de trei ori din secolul al XVIII- lea de către marile puteri vecine, constituirea Austriei (12 noiembrie 1918) şi a Regatului Sârbilor, Croaţilor pi Slovenilor – viitoarea Iugoslavie (1 decembrie 1918) prin alipirea la Serbia a Croaţiei, Bosniei, Herţegovinei şi Muntenegrului. În cadrul acestui veritabil proces revoluţionar, cu un profund caracter naţional şi-au desăvârşit unitatea naţională (începută a fi realizată în 1859) şi românii, prin unirea succesivă cu patria mamă a Basarabiei (răpită de Rusia în 1812), Bucovinei (răpită de Austria în 1775) şi a Transilvaniei, Banatului, Crişanei şi Maramureşului (încorporate Ungariei, prin dualismul austro-ungar din 1867).

Contextul intern

Contextul intern diferit în care s-a realizat unirea s-a datorat condiţiilor specifice ale fiecăreia dintre aceste trei provincii istorice româneşti, iar cel asemănător (cu precădere) aspiraţiei naţionale seculare, astfel încât în 1918 nu decizia de unire a fost problema, ci cum şi când să se înfăptuiască aceasta. În toate cazurile, un rol important a revenit şi legăturile avute cu guvernul român de la Iaşi, regalitatea, factorul militar şi acţiunii românilor din afară. În sensul celor hotărâte, în Basarabia, proclamată iniţial autonomă (20 octombrie/2 noiembrie 1917) şi Republica Democrată Moldovenească (2/15 noiembrie 1917), apoi Republica Independentă (slobodă, de sine stătătoare şi neatârnătă, ea având însăşi dreptul de a-şi hotărî soarta în viitor, 24 ianuarie/6februarie 1918), Sfatul ţării a decis la 27 martie/9aprilie 1918 (după 106 ani de ocupaţie rusească) prin vot uninominal unirea „pentru totdeauna cu mama sa România“. În Bucovina „integrala“ a fost hotărâtă de Adunarea Constituantă la 14/27 octombrie 1918 şi validată de către Congresul General la 15/28 noiembrie 1918, care a constatat că ceasul „a sunat“ şi a votat „în numele suveranităţii naţionale, unirea necondiţionată şi pentru vecie a Bucovinei, în vechile hotare până la Ceremuş, Colacin şi Nistru cu Regatul României, după 143 de ani. Voinţa de unire a Transilvaniei, Banatului, Crişanei, Ţării Oaşului şi Maramureşului a fost încununată la 18 noiembrie /1 decembrie 1918 de către Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia care a decis unirea tuturor românilor din provinciile menţionate (şi a teritoriilor locuite de ei) cu România. Imediat, peste 100.000 de români aflaţi pe câmpul lui Horea au aclamat istorica decizie. Ulterior, la Unire au aderat şi saşii din Transilvania (26 decembrie 1918/8 ianuarie 1919, la Mediaş) şi din Banat (la 10 august 1919, la Timişoara), precum şi ţiganii din Transilvania (la 27 aprilie 1919, la Târnăveni). Toate aceste etape s-au împlinit prin voinţa plebiscitară a locuitorilor acestor regimuri istorice, întărită de sprijinul românilor aflători în Vechiul Regat, fie în America, Australia, Siberia sau în oricare punct al planetei.

Unitatea etno-culturală

Descoperiri arheologice precum Gânditorul de la Târpeşti, Sanctuarul de la Bâtca Doamnei, alte urme romane, atestă că locuitorii acestor meleaguri au contribuit activ la făurirea unităţii etno-culturale în spaţiul carpatic, din preistorie la epoca şi la procesul etno-genezei româneşti. Documentele istorice de netăgăduit despre Câmpul lui Dragoş sau Casa lui Crăciun atestă contribuţia oamenilor din această parte de ţară la făurirea independenţei poporului român, cum ar fi: luptele de la Codrii Hindăului 14 februarie 1395 (Hindov sau Ghindăoanii de azi), de la Războieni – Valea Albă – 26 iulie 1476, de la Valea Viei – 15 septembrie 1538 etc. Activitatea mănăstirilor întemeiate pe teritoriul judeţului Neamţ, în special al Mănăstirii Neamţ, denumită de străini Ierusalimul Românilor şi al Mănăstirii Bistriţa, ctitoria lui Alexandru cel Bun, prin răspândirea creaţiilor religioase şi istorice de aici, în tot spaţiul românesc şi chiar european, confirmă contribuţia acestui ţinut, mai apoi judeţ, la menţinerea şi întărirea unităţii de neam, la afirmarea poporului în lume. Circulaţia monahilor de la aceste mănăstiri la alte aşezăminte ecleziastice din Transilvania, Muntenia, Basarabia şi nordul Bucovinei, sau invers, au constituit un puternic factor de unitate spirituală românească. Pe linia celor amintite aducem în atenţia cititorilor doar două episoade, care confirmă cele spuse. În anul 1863, un grup de vieţuitori de la Mănăstirea Neamţ, în frunte cu călugărul Andronic, a plecat în Rusia şi au întemeiat Mănăstirea Chişcani, lângă Tighina, în Basarabia, partea răpită de ruşi după pacea ruso-turcă de la Bucureşti; din 16 mai 1812, în urma căreia ţinutul dintre Prut şi Nistru (Basarabia) intră în componenţa Rusiei ţariste. Aşadar, raptul teritorial s-a făcut în capitala Ţării Româneşti. Cât cinism! Ca o paranteză, trebuie să arătăm că partea Moldovei din spaţiul dintre cele două râuri nu a mai revenit României până în zilele noastre, decât vremelnic. Această fiică duhovnicească a Mănăstirii Neamţului a constituit un puternic factor de rezistenţă spirituală românească, dar şi un resort spiritual al Unirii Basarabiei cu România, la 27 Martie 1918 – prima etapă a Marii Uniri Româneşti, după 106 ani. Se adevereşte în acest mod, aa cum preciza marele om politic, I.I.C. Brătianu, că „Nu putem concepe existenţa poporului român fără Nistru“. Alt episod este cel referitor la trecerea românilor ortodocşi din provinciile subjugate (Transilvania, Bucovina şi Basarabia) în Regatul României, pentru satisfacerea nevoilor lor religioase, întrucât în teritoriile unde locuiau religia lor a avut de suferit numeroase ingerinţe străine. Aceştia erau convinşi că adevăratul ortodoxism sau credinţa românească nu se păstra decât în Vechiul Regat. Iată principalul motiv şi nu numai, pentru care românii din teritoriile româneşti anexate au ţinut întotdeauna o strânsă legătură cu biserica din România sfârşitului de veac XX şi începutul celui următor.

“Duceţi vestea aceasta în părţile voastre şi vestiţi tuturor că se apropie ziua mântuirii întregului nostru neam”

Unul din mijloacele folosite şi cele mai la îndemână pentru aceşti credincioşi erau hramurile sau prăznuirile bisericeşti, de mare reverberaţie religioasă şi istorică, ca fiind cel mai relevant, Hramul Înălţării Domnului de la Mănăstirea Neamţ, a anului 1914. Redăm în cele ce urmează rostirea în faţa celor adunaţi a vorbelor spuse de IPS Nicodim, Episcop al Huşilor (ajuns mai târziu Mitropolit al Moldovei şi Patriarhul României), după ce le-a dat toate poveţele cu privire la păstrarea credinţei şi a sufletului românesc: „De sute de ani veniţi la această mănăstire ca să vă întăriţi în credinţa creştină ortodoxă şi în dragostea de neam. Dar ca să pătrundeţi până aici, acei din provinciile subjugate, a trebuit să treceţi graniţele cu multă frică şi cu mari greutăţi. Ţineţi minte un lucru. Nu mult va trece şi aceste blăstămate hotare, care ne frâng în patru trupul nostru naţional, vor cădea-ţi hotărât că vor cădea-ţi atunci vom alcătui o apă şi un pământ de la Tisa la Nistru şi din Carpaţi la Dunăre şi Marea Neagră. Bucuraţi-vă şi daţi laudă lui Dumnezeu, că ziua aceasta mare nu este departe. Fiţi, însă gata şi pregătiţi-vă pentru ea, aşa cum vă pregătiţi pentru Sfânta Înviere a lui Hristos. Duceţi vestea aceasta în părţile voastre şi vestiţi tuturor că se apropie ziua mântuirii întregului nostru neam“. De prisos să amintim „cât de înălţate, întărite şi încrezătoare în viitorul neamului românesc plecau de la Mănăstirea Neamţ „mulţimile închinate“, ne spun documentele vremii, întrucât numărul participanţilor ce se „perindează la hramul de la cea mai mare şi mai vestită din întregul răsărit ortodox“, fiind socotită întotdeauna ca cetatea adevărului ortodoxiei“. Numărul „închinătorilor“ ce poposesc la hramul în discuţie „variază după împrejurări, între 40 şi 60 de mii“. În 1914, de exemplu au fost peste 60.000. La acest număr să nu uităm a adăuga şi miile de închinători ce vin şi peste ani. Ce rol covârşitor a jucat hramul Mănăstirei Neamţ în fortificarea credinţei şi a unităţii de neam îl poate judeca orice, ne mai spun informaţii ale timpului. Nu putem încheia rândurile de mai înainte fără a aminti de hramurile de la mănăstirile Bistriţa, Rarău, Durău, Tarcău, Războieni, Văratic, Agapia şi Secu.

Mari personalităţi – Melchisedec Ştefănescu şi V.A. Urechia

Rezistenţa spirituală a românilor basarabeni a fost susţinută şi de episcopul Melchisedec Ştefănescu (1823-1892) născut la Gârcina, care a devenit episcop al Dunării de Jos cu sediul la Ismail (astăzi în Ucraina), cuprinzând şi cele trei judeţe din sudul Basarabiei: Bolgrad, Cahul şi Ismail, care între 1856-1878, reveniseră la patria mamă. Este de remarcat faptul că în 1918, Nicodim Munteanu născut la Pipirig, pe 6 decembrie 1964, aşa cum ne confirmă documentele de arhivă nemţene), viitor patriarh al României între 1939 – 1948, a devenit episcop al Basarabiei, atunci unite, păstorind până în 1920. Unitatea, comuniunea românească s-a menţinut şi a înflorit în sufletele românilor, datorită unei nobile forţe interioare ale lor, dar a fost mereu potenţată de marile personalităţi create şi de geniul românesc. Au fost numeroase aceste personalităţi nemţene de-a lungul întregii istorii a neamului nostru, inclusiv în anii premergători şi anului Marii Uniri, cu precădere din a doua parte a secolului al XIX-lea şi primele decenii ale secolului al XX-lea. Între ele străluceşte ca o lumină aparte, V.A. Urechia (1834-1901), născut în Piatra Neamţ. De numele acestui savant patriot, istoric, pedagog, literat, etnolog, om politic etc, se leagă introducerea alfabetului latin, în locul celui slavon -1860, Legea învăţământului -1864, a Politehnicii din Bucureţti – 1881, a Ateneului Român – 1860 la Iaşi şi 1865 la Bucureşti, a Academiei Române – 1867, precum şi a multor alte instituţii moderne, a unor asociaţii şi societăţi culturale, toate menite să contribuie la unirea tuturor românilor. Cea mai de seamă creaţie a lui în această direcţie a fost crearea de filiale culturale în toată ţara şi în multe localităţi ale Europei. Pe teritoriul judeţului Neamţ de astăzi au fost create filiale în Piatra Neamţ (protagonist Ion Negre), Roman (Costin Brăilescu), Târgu Neamţ, Roznov, Tazlău, Hangu şi Călugăreni. Înfiinţează, la Bucureşti, la 17 decembrie 1890, una din cele mai însemnate asociaţii naţionale – Liga pentru unitatea culturală a românilor cunoscută şi ca Liga Culturală, care îşi începe oficial activitatea în ianuarie 1891, dată memorabilă înistoria luptei pentru unitate naţională a poporului român, fiind alespreşedinte după Al. Brăescu (1891-1892), Grigore Brătianu (1892-1893), urmând V.A. Urechia (1893-1897). Merită de menţionat şi acţiunile ligii în favoarea românilor din Transilvania. Dintre acestea amintim pe cea referitoare la solidarizarea memorandiştilor (delegaţia compusă din 300 de români transilvăneni care înaintează la 28 mai 1892 împăratului Franz Iosif I la Viena, Memorandumul Românilor, elaborat la Sibiu, datând din 25 Martie 1892) şi condamnarea politicii reacţionare a guvernului austro- ungar. Astfel, cu ocazia venirii la Bucureşti a dr. Ioan Raţiu, Vasile Lucaciu şi alţi conducători transilvăneni, populaţia din România le face o primire entuziastă aclamându-i prin cuvântul preşedintelui Ligii Culturale, V.A. Urechia, ca „ai întregului popor“, cum se consemnează în documente de arhivă ale timpului. Tot Urechia, alături de Al. Papiu-Ilarian şi Dimitrie Sturdza în dezbaterile din cadrul Senatului din decembrie 1893, a susţinut cauza românilor din Transilvania, arătând „dreptatea fraţilor noştri de peste munţi pentru libertate şi unitate naţională.

În Neamţ, cel mai mare număr de spitale de campanie

Asemenea sentimente le-au exprimat şi locuitorii acestor meleaguri în mesajele secţiilor ligii din Piatra şi Roman, arătându-se că „Lupta fraţilor din Transilvania pentru libertate şi unitate naţională a tuturor românilor este lupta întregului neam românesc“ şi că „suferinţele fraţilor subjugaţi sunt şi ale noastre“, care în cele din urmă va duce la izbânda „idealului naţiunii întregi“. În perioada Memorandumului (1892-1895) ofiţerii din garnizoana Roman au contribuit lunar cu o cotă din salariul lor pentru ajutorarea familiilor memorandiştilor închişi. Acţiuni ferme şi eficiente a întreprins savantul medic şi chimist C.I. Istrate (1850-1919), născut la Roman şi decedat la Paris, unde se dusese să influenţeze oamenii politici ai marilor puteri, întruniţi la Congresul de pace de la Paris (1919-1920), să nu nedreptăţească pe români. De asemenea Vasile Pârvan (1882- 1897), istoric, cel care a inaugurat Universitatea Românească de la Cluj, la 3 noiembrie 1919, ai cărui bunici materni erau din Dobreni, ca şi actorul Petre Liciu (1871-1912) cu părinţi trăitori în Duşeştii Neamţului – sunt protagonişti ai luptei pentru Marea Unire. Când spre sfârşitul anului 1917, s-a declanşat asaltul fiind pentru Unirea Basarabiei, învăţătorii nemţeni ca Leon Mrejeriu, Simion T. Chirileanu, Petru Gheorgheasa etc, au publicat în Basarabia, unde împreună cu alţii, sub conducerea marelui pedagog ardelean Onisifor Ghibu, au pregătit învăţători basarabeni să predea în limba română, au tipărit manuale, cărţi, reviste şi ziare în limba română cu alfabet latin. Condiţia, nu cauza înfăptuirii Marii Uniri Româneşti a constituit-o eroismul şi jertfele din timpul Marelui Război. Locuitorii fostului şi actualului judeţ Neamţ au demonstrat acte de omenie, de binefacere creştină, primind şi găzduind un număr mare de refugiaţi, contribuind cu hrană şi îmbrăcăminte pentru oştire, privând uneori, de strictul necesar pe proprii copii. În fostul judeţ Neamţ a funcţionat cel mai mare număr de spitale de campanie, 25 în total, cu peste 3.500 de paturi instalate în localurile spitalelor civile existente, în şcoli, cazărmi, colonii şcolare, case particulare, mănăstiri. Capacitatea spitalelor din judeţul Neamţ era, la 23 august 1916, de 855 de paturi la Piatra Neamţ şi 400 la Târgu Neamţ. La începutul lui septembrie, spitalele de convalescenţă de la Bălţăteşti şi Văratec, cu o capacitate de 300, respectiv, 700 de paturi, erau gata de a primi bolnavi, ca şi cele la mănăstirile Agapia, Bistriţa, Neamţ sau Secu. Celor 180 spitale militare sau militarizate româneşti li se adăugau cele 13 ruseşti cantonate în Piatra Neamţ, Târgu Neamţ şi pe Valea Muntelui. Acestora li se adaugă, mai apoi, spitalele militare evacuate din zonele de operaţie din sud: spitalul 151 Ploieşti şi 168, 171, 373 şi 374 Buzău. Pe lângă spitalele militare, în această zonă a Moldovei au mai funcţionat din iniţiative locale, centre de răniţi care aveau cel puţin 10 paturi la Dobreni, Bodeşti-Precistei, Tarcău, Crăcăoani, Gârcina, Vaduri, Pângăraţi, Negreşti. Serviciul sanitar a mai înfiinţat centre, unul pentru reformaţi şi convalescenţi cu 20 de locuri la Mănăstirea Bistriţa şi unul pentru tuberculoşi, de 100 de paturi, la Bisericani. Pentru infirmi erau organizate alte două centre la mănăstirile Neamţ şi Văratec.

Eroi nemţeni

Nu trebuie uitat şi aportul locuitorilor la întreţinerea răniţilor din spitale cât şi a celor aflaţi în alte unităţi şi încartiruiţi în diferite comune. La apelul prefectului de Neamţ, din 20 septembrie 1916, de a contribui la înzestrarea spitalelor militare, un număr de 143 de locuitori din Piatra Neamţ ofereau, în ianuarie 1917, spitalelor cămăşi, ciorapi, prosoape, pânză, hârtie, perne, plapume etc. Asemenea donaţii făceau şi locuitori din Dobreni, Bălţăteşti, Hangu, Buhalniţa, Dochia, Negreşti, Girov, Crăcăoani, Bârgăoani, Bozieni, Ghindăoani, Grumăzeşti şi exemplele pot continua. Tot la Piatra Neamţ s-a stins eroic de oboseală şi muncă pentru îngrijirea răniţilor doctorul Dumitru Ernici, în spitalul de campanie. Şcoala normală din Piatra Neamţ, ai cărei elevi din clasele mari erau pe front, au organizat cursuri pentru normalişti şi normaliste în refugiu, fiind astfel prima şcoală normală mixtă din România. Eroismul ostaşilor nemţeni pe front a fost remarcat şi recunoscut de ai noştri şi de străini. Miracolul din vara lui 1917, „momentul Eremia Grigorescu“, cum s-a mai numit, a depins la un moment dat de supraeroismul bateriei comandate de căpitanul Nicolae Dăscălescu (născut la Căciuleşti, devenit ulterior general, comandant al Armatei a IV-a, care a luptat în Ungaria, Cehoslovacia, după ce fusese şi în războiul sfânt de eliberare a Basarabiei şi Bucovinei de Nord în 1941, sub stăpânirea sovietică. Legendar a rămas eroismul plutonului comandat de învăţătorul din Farcaşa, Gabriel Davidescu, decorat cu cea mai mare decoraţie franceză, Legiunea de Onoare, cu gradul de cavaler. Alte nume de luptători ca Gheorghe Ante, decorat cu ordinul Mihai Viteazul, cu gradul de căpitan, cel care a întemeiat şi Corul veteranilor din Piatra Neamţ. Fie ca pilda înaintaşilor noştri nemţeni să ne însufleţească pe noi cei de astăzi şi de mâine, la împlinirea unui VEAC de la MAREA ŞI DREAPTA UNIRE A TUTUROR ROM+NILOR, fenomen irepetabil, să ne determine să depunem tot efortul pentru ca să crească contribuţia legendarelor meleaguri dintre Bistriţa, Moldova şi Siret la propăşirea neamului românesc. Mai trebuie spus că oamenii acestor locuri au fost la înălţime în Primul Război Mondial. Populaţia a luat parte la rechiziţiile cerute de guvern, privind strângerea de alimente şi alte produse necesare armatei, precum şi harnaşamente şi îmbrăcăminte.

Ample adunări după „momentul“ Alba Iulia

În 1916, 1917, 1918 şi 1919 s-a sărbătorit în şcoli, instituţii şi organizaţii culturale ziua de 24 ianuarie ca fiind cea mai mare din timpul nostru: Unirea Principatelor, locuitorii fiind plini de speranţa „unor noi împliniri în viitor“. Astfel de serbări şi comemorări au avut loc în Piatra Neamţ, Roman şi Târgu Neamţ, dar şi în toate comunele şi satele acestora. Cu aceste ocazii au fost comemoraţi ostaşii căzuţi în luptele din Transilvania, Valea Jiului, Mărăşti, Mărăşeşti, Oituz, Măgura, din regimentele 15 Războieni şi 55 Infanterie Roman şi Batalionul Vânători de Munte Târgu Neamţ. Redăm în cele ce urmează doar câteva exemple referitoare la entuziasmul locuitorilor care, în haine de sărbătoare, au serbat evenimentul. Aşa cum precizam, în decembrie 1918 şi ianuarie 1919, în toate localităţile s-au ţinut ample adunări prin care se aducea un omagiu votului consfinţit de Marea Adunare de la Alba Iulia. În satul bunicilor lui Ion Creangă, Pipirig, cu ocazia adunării ţinute la şcoală în semn de recunoştinţă pentru cei 43 de oşteni morţi în război pentru înfăptuirea marelui ideal, s-a subliniat importanţa realizării acestui eveniment măreţ pentru ţară. Într-un raport din 9 ianuarie 1919 al Direcţiunii Şcolii primare Hangu, privind manifestările dedicate evenimentului amintit, înaintat Revizoratului Şcolar Neamţ, se spunea printre altele: „Pe lângă o Românie Mare să putem avea şi o Românie puternică şi temută de toţi duşmanii şi să ne putem bucura de roadele sfinte ale izbânzii în acest groaznic război“. La numai un an de la unire, în tot judeţul au avut loc manifestări de o amploare şi mai mare. Cadrele didactice de la Liceul Petru Rareş din Piatra Neamţ semnau Convocatorul pentru adunarea ce urma să aibă loc în piaţa oraşului, pe 1 decembrie 19919, la ora 11, unde vor participa toate autorităţile locale în frunte cu prefectul. Piaţa oraţului, care purta numele istoricului şi diplomatului Mihail Kogălniceanu, a fost ornată cu steaguri şi ghirlande de brad, iar pe scena amenajată în acest sens au evoluat elevii liceului amintit. În faţa publicului au defilat ostaşii Regimentului 15 Războieni, care s-au umplut de glorie veşnică în Războiul de Independenţă şi în Marele Război. Printre eroii acestor meleaguri nemţene (pierderile armatei române în acest război au fost de 2.330 de ofiţeri şi 70.335 de soldaţi), care s-au ridicat pe treptele cele mai de sus ale eroismului şi demnităţii pentru un viitor fericit al urmaşilor îi amintim pe maiorul Mihăilescu, pe căpitanii Neagu, Năstase, Nistor, Florescu Ion, Adămoaiei Constantin, pe locotenenţii Gotcu, Panait Diamandescu, Hujui, Curcă Constantin, Lefter Constantin, Ghiţescu Haralambie, subofiţerii şi soldaţii Bârliba Vasile, Cojocaru Gheorghe, Duţu Ioan, Ştefănescu Ion, Timişescu Neculai şi mulţi alţii.

Marea Unire nu a fost un act spontan, ci unul îndelung pregătit de generaţiile care l-au precedat

Analiza modului în care a fost pregătită Unirea în cele trei provincii româneşti relevă şi faptul că în adoptarea modalităţilor de înfăptuire a Unirii şi în redactarea conţinutului actelor fundamentale, reprezentanţii guvernelor/autorităţilor centrale din Basarabia independentă, Bucovina autonomă (nu ducat austriac – n.n.) şi din Transilvania (desprinsă din Ungaria) s-au consultat cu autorităţile române de la Iaşi (un rol, decisiv în coordonarea acestor acţiuni având I. C. Brătianu, prim-ministru în toamna anului 1918) care au recomandat ca unirea să fie votată necondiţionat, fără autonomie provincială (ci doar locală, la nivelul judeţelor) şi să fie însoţită de principii privind înfăptuirea de reforme democratice şi a egalităţii în tratament pentru minorităţi. În concluzie, se poate spune că Marea Unire de acum 100 de ani, la 1 Decembrie 1918, nu a fost un act spontan, ci unul îndelung pregătit de generaţiile care l-au precedat. Aspiraţia unirii a fost o constantă a luptei poporului român înfăptuită pe etape, în 1859, 1877, 1913 (războiul balcanic) şi finalizată în 1918 când „românii au înţeles glasul timpului“ (Ştefan Ciceo Pop), au lupt lanţurile robiei, au realizat „încununarea sforţărilor de veacuri“ (Gh. I. Brătianu) şi au reunit în aceleaşi graniţe ceea ce era al lor, ceea ce li se cuvenea, neluând în plus nimic de la nimeni. Marea Unire din 1918, act al dreptăţii istorice, aşteptată îndelung de neamul românesc, deoarece aşa cum bine releva Grigore N. Filipescu, ministru de război, „un neam împărţit prin voia altora nu putea să nu-şi redobândească unitatea politică“, a fost înfăptuită de poporul român care a valorificat în mod excepţional contextul istoric dat şi a depăşit prin inteligenţă diplomatică dificultăţile momentului. Ea nu a fost impusă de forţe din afară, de Guvernul român de la Iaşi sau de baionetele armatei române, după cum nu a fost nici un dar al Marilor Puteri, cum ne-a „onorat“ sau ne mai „onorează“ unii istorici vecini de la est, sud şi vest, în mod special cu privire la cele afirmate mai înainte. Aşadar, eveniment fundamental în istoria multimilenară a poporului român, zi a dezrobirii şi dreptăţii, a unirii şi învierii, zi mare şi sfântă a întregului popor român, în aprecierea Mitropolitului Ardealului, Banatului, Crişanei şi Maramureşului, Nicolae Bălan, răsplata şi încoronarea, apoteoza a două milenii între suferinţe şi deznădejdi, cum se exprima senatorul V. Macoveiu la 1 decembrie 1932, în Parlamentul României – Marea şi Sfânta Unire a deschis o nouă epocă în istoria României cu urmări pozitive economice, sociale şi politice asupra întregii societăţi. Noi spunem că Anul 1918 stă la temeiul marelui pas istoric pe care îl străbătuseră românii. Amintirea sa trebuie să rămână vie, la un veac de la Marea Unire, pentru veşnicie! (Prof. Gheorghe RADU)

Citește știrea
Postează comentariu

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Actualitate

Doctorul scriitor

Știre publicată în urmă cu

în data de

Pentru a îndulci lumea complicată a suferinţei „profesionale“, mai mereu medicii evadează înspre un domeniu artistic, cum ar fi muzica simfonică, pictura, dar mai ales colecţionarea de tablouri, literatura, numismatica.

E un fel de terapie prin cultură. Nu-mi amintesc în ce conjunctură l-am cunoscut pe chirurgul nemţean Virgil Răzeşu (oricum nu ca pacient) şi am fost impresionat de prezenţa sa, în fauna societăţii noastre sălbatice, de „lup singuratec“.

Citirea majorităţii romanelor tipărite la editura… „Răzeşu“ m-a mai lămurit în privinţa substituirii bisturiului cu stiloul. Expunerea unei naraţiuni fluente, cu o extrem de corectă limbă românească, „trăda“ o mână sigură şi în literatură, nu numai în chirurgie. Cu greu am descoperit o singură legătură strânsă între noi: eu fusesem operat de colecist în 1986 de extraordinarul medic Ion Juvara, idolul într-ale meseriei al pietreanului Răzeşu. Aproape logică şi legitimă legătura dintre un urmaş de mari boieri bârlădeni şi brăileanul-şi apoi gălăţeanul-Răzeşu!?

Oricum dacă întrunirea chirurgilor din Moldova, în care, mascat, se sărbătoreau 75 de viaţă ai renumitului savant în medicină Juvara (prieten la cataramă cu nobelistul George Emil Palade, ocupanţii mereu ai locurilor 1 şi 2 în concursurile tinereţii lor studioase), cele câteva pagini dedicate de sărbătorit doctorului Răzeşu, în cartea autobiografică „Aşa a fost“, ar onora pe orice „dirijor cu bisturiul“ în orchestra simfonică a alinării suferinţei umane.

Tânărul Virgil a cântat o vreme la vioară, făcând parte din prima orchestră simfonică din Galaţi, dar o timiditate specifică vârstei „l-a transferat“, în timp, de la vioara a II-a din partita unei orchestre la vioara I-a a secţiei de chirurgie din Piatra Neamţ. Sună armonios, chiar majestuoso, o asemenea carieră. Numai că absolventului de medicină de la Iaşi din 1956 i s-a pregătit de soartă -via Securitate – o cursă cu obstacole.

Fratele său fusese arestat în două rânduri pentru aderarea în ultima clasă de liceu la un grup juvenil „Păreri libere“. Ce teribilă subminare a libertăţii de tip bolşevic de a avea o opinie proprie?! Trebuia să sufere ramura unui neam întreg pentru îndrăzneaţa „subminare a ordinii de drept“.

Pe lângă trăirea cu teamă a practicării propriei profesii, doctorului Răzeşu i s-au interzis deplasările în străinătate la reuniunile ştiinţifice de profil, în perioada 1968-1988 (chiar dacă din una dintre deplasări afară se întorsese acasă, de neconceput să-ţi iubeşti ţara fără să fii remunerat separat pentru asta?!). Când la 70 de ani a ieşit la pensie, doctorul Răzeşu a refuzat orice colaborare cu fostul loc de muncă, cunoscând mentalitatea găunoasă a folclorului „domnule, nu mai scăpăm de ăsta?!“ Avusese grijă să lase în urmă un tom de 700 de pagini de „Chirurgie generală“. Cele 37 de reuniuni ale chirurgilor organizate la Piatra Neamţ atestă implicarea medicului pietrean în medicina cetăţii.

Şi cum scripta manent, în următoarele aproape două decenii, a lăsat moştenire 8.000 de pagini scrise, formate din mai multe romane, câteva evocări şi 7 traduceri. Titlurile beletristice sunt o invitaţie la lectură, mai ales că scriitorul nu ascunde faptul că realitatea imediată i-a fost sursa de inspiraţie: „Trandafirul albastru“, „Inelul pierdut“, „Mic tratat de deflorare“, „Viaţa ca o apă curgătoare“, „Prin vămile vieţii“, „Vieţi paralele“, „Umbra noastră cea de toate zilele“.

A mărturisit că subiectul său preferar a fost mereu viaţa. Şi pentru ca între fantezia- i literară şi realitatea-i existenţială să nu fie o distanţă prea mare, destinul a vrut ca soţia, personagiu esenţial din viaţa sa, să aibă în anii terminali ca musafir nepoftit pe dr. Alzheimer. Nimeni şi nimic nu l-au oprit pe medicul chirurg Virgil Răzeşu să fie permanent în căutare adevărului, fie medical, social sau literar, crezând cu tărie că n-are cum cetatea să nu-i observe acest zbucium, iar dacă ea e preocupată cu toate nimicurile cotidiene, capricioasa posteritate va găsi răgazul să-i pomenească trecerea sa importantă pe sub umbra Petricicăi.

Constantin ARDELEANU

Citește știrea

Actualitate

Frați întru pictură, la Piatra Neamţ

Știre publicată în urmă cu

în data de

■ EXPOZIȚIA ”ÎNTÂLNIRE”-Muzeul de Artă Piatra Neamț, 10 - 30 Iulie 2020

Ce se întâmplă într-un simpozion de pictură? Se întâmplă să fie puși laolaltă o mână de oameni legați de profesiunea de pictor. În cazul acestui simpozion de pictură, petrecut în preajma piscului de piatră al Muntelui Rarău, s-a întâmplat ca pictorii invitați să nu fie legați între ei numai de meșteșug, ci și de o caldă prietenie și, mai cu seamă, de râvna de a fi și de a lucra împreună. Expoziția de față este rezultatul acestei întâmplări întru frumos: „Iată, ce bine și ce frumos este să locuiască frații împreună!”. (Psalmii 133:1-3 )

 

Maria Pașc – istoric de artă

Citește știrea

Actualitate

Adevăr şi cunoaştere poetică

Știre publicată în urmă cu

în data de

Cîteva considerații la volumul ”Comunitatea artistică” (Editura Junimea, 2020) de Adrian Alui Gheorghe

Actul cunoaşterii umane e unul poetic, prin excelenţă. Presupune, mai întâi, ascultare a glasului interior, desluşire a sunetului originar, din învălmăşeală şi îmbulzire, din şuvoiul tiranic al vorbelor comune. Până la auzirea acelui glas din înalt de văzduh, fără de chip, trezire din adormire. Până la o limpezirea cerului şi al oglindirii acestuia în adâncimea fântânii interioare a sufletului. Omul ar putea fi definit ca însetare, copleşit de seceta cumplitelor vremi. Adrian Alui Gheorghe, mai ales în ultimul său volume de poeme, ”Comunitatea artistică”, e un explorator, un eliberator de povara împietririi, despătimire cu asprimi dureroase, cu duioase îngândurări, cu nefericite înşelări, cu suspecte păreri, că omul ar putea fi îmbunătăţit prin cunoaştere de sine, prin renunţare la cele obositoare, care mai mult îl înjosesc decât să-l salveze. Tocmai aceste poticniri îl irită pe un poet ca AAGh, aflat el însuşi la răspântie, su(s)pus unui exerciţiu din care să fie eliminate rutina, inerţia, lenea şi prea comodul obicei al acceptării fatale, de a rămâne aşa cum ne-a lăsat Dumnezeu. Or, AAGh nu lasă nimic să se instaureze şi să-l captiveze. Ia fiecare cuvânt şi îi găseşte o altă valenţă, un alt înţeles: Când scriu de fapt spăl cuvintele/ de mizeriile în care sunt atrase/ în discuţiile zilnice/ silnice/ de asta, continuu/ sufletul şterge de îndoială/ toate subînţelesurile din cuvinte/ dar vine nemernicul/ dar vine creatura odioasă/ dar vine pramatia fără scrupule/ de zi şi de noapte/ şi îşi şterge picioarele/ de sufletele noastre. (Poemul exorcist) Nu e deloc o împotrivire, o scriere în răspar, ci o cu totul nouă valoare de întrebuinţare, un mod nou de a face literatură, de a surprinde creaţia, creaţia poetică, în tot largul unei înscenări, în tot necuprinsul unei alte ridicări la putere, potenţare şi actualizare continuă, cu unealta cea mai simplă pe care o avem la îndemână, cuvântul în stare genuină. Accentul etic însoţeşte fiecare scriere a sa. Accentuarea continuă a clipei, tensionarea dinamică, intensificarea repetiţiei verbale, între aici şi dincolo, între acum şi altă dată, între ceea ce ne înrobeşte şi ceea ce ne eliberează, face din creaţia lui AAGh una de suspendare a trecerii, de locuire în contemplare, de surpare a plictiselii, prin stăruitoare năzuinţă spre o mai dreaptă cinstire a Cuvântului.

În poetica sa, peremptorie, de înaltă ţinută, de înalte virtuţi ale semnificării, ruptura şi fractura clipei, trezirea şi tresărirea, neaşteptarea, sunt o cale de cunoaştere poetică, revelatoare. Numai că ea ne apare, în poezia lui Adrian Alui Gheorghe, chiar în timp ce citim şi uităm că trăim, prin acel brusc, acel deodată, acea neaşteptată trezire, în plină zi, în plin soare, în plină lumină şi nu la umbra vreunei păreri de sine. Şi, deloc, în noaptea sau în întunericul vreunei orbiri. E aici metamorfoza kafkiană, mai curând decât revelaţia iluminării. Breşa, rana, nimbul, fractura, trezirea sunt simultane, concomitente şi nu în succesiune, ca moarte a timpului. Dacă voi aluneca şi mă voi rostogli pe spate, îşi spune cel imaginându-se gândac, şi atunci nu aş putea să mă mai ridic, să-mi continui explorarea, căutarea, în timp ce ai mei nu vor şti nimic despre mine, şi nu vor avea cum să ştie despre eroarea şi rătăcirea mea, pentru că nu vor fi auzit că am căzut. Acesta e mesajul poetic al lui AAGh, de a nu rămâne cumva înfricoşaţi, de a nu ne putea ridica cu propriile forţe şi de a păstra şi ultima picătură de viaţă, pentru a nu apela la ajutoare, la sprijin, care ar putea să nu mai vină niciodată. Timpul, temporizarea, încetinirea ritmului, înseamnă mortificare, cale şubredă a falsificării, a mistificării, în cele din urmă. Scenariul îngropării, al conspirării, al masificării, îi repugnă, îl irită, îl face să se întrebe dacă mai poate fi ceva care să ne salveze din slăbiciune şi din neputinţă, din tertip şi turpitudine, din condiţia de căldicei, fideli moştenitori ai căii de mijloc, mijlocitoare de primejdii şi intemperii orbitoare: ”Azi plouă./ Mîine trece moartea să îşi ridice corespondenţa./ Poimîine e miercuri.// Apoi lucrurile intră într-o normalitate/ aproape dureroasă.” (Blues)

Fiecare poem din ”Comunitatea artistică” e şi conţinut şi conţinător, un întreg rotunjit până devine sferă. Şlefuire a marginii, până devine contur, circumferinţă, în chiar miezul clipei. Circumspect, supect de exact, emergent, dinamic, uimit şi uimitor de sprinten, pentru AAGh actul scrierii e, mai ales în această carte, unul de cunoştere. Interogativ, în toate versetele sale gnomice, agonice, cu final deschis, ne lasă nouă bucuria adevărului, adevărul poetic, nedespărţit de adevărul uman, în stare gravă, în urgenţa rostirii, până nu se ofileşte şi nici să moară litera de tot, de tot ce o însufleţea, cu o clipă mai devreme, la începutul scrierii, pe când poetul avea încă toată puterea asupra ei, de a struni, da a o rosti, cum ai respira: când am vrut să spun lucrurilor pe nume/ am descoperit că lucrurile nu mai aveau nume. (Fragmentarium) AAGh e poetul spaţiilor largi şi al timpului concentrat, centrat într-o clipă, de a face din lucrarea firească a aşteptării, una a cuminţirii, a potolirii şi a ocrotirii.

Actualizarea, permanenta confruntare cu prezentul, în vioiciunea şi graba de a ne spune ceva, firescul, ascuns sau pierdut, îl derutează şi ne face atenţi la ceea ce ne scapă. Cum le-a scăpat Sfântul din icoană, pentru a fi o lume întreagă, pentru a fi liber în lumea largă, pentru a vedea cum e omul surprins în trăire, atent, foarte atent, să nu-i scape cumva ceva, tot pe atâtea capete de acuzare şi de recuzare. Cea mai gravă fiind aceea a desenului,  ca o prăpastie, ca un abis, în care putem cădea, cum ne-ar fura mintea cineva,cum ne-ar fugi mintea spre ceva care ne scapă.

AAGh ne propune o poetică şi o etică a scrierii. Din cele simple, din cuvinte la îndemână, e posibil, ca într-o ordine, şi numai în ordine divină, să devină să fie o zidire vie. Să tresară fiecare literă, rostită acum pentru întâia oară. Nu poate fi a doua oară, nu poate fi repetată clipa dintâi a rostirii divine. Poezia are durata clipei. Poezia e starea princiară a omului, când aude, când se aude. Nimic mai uşor, nimic mai simplu, am putea zice, decât să scriem precum AAGh. Numai că el nu imită, nu îngână, ci ridică la putere, uşoara viaţă, umana trăire, când nu ştiam ce nume anume să-i dăm. Poetica sa e una teribil de simplă, cumplit de firească, dar atât de gravă, prin înrâurire, care ne surprinde nepregătiţi parcă, imprevizibilă prin brusca răsucire, prin neaşteptata alunecare în gol, prin încercarea de restarurare a chipului dintâi al Cuvântului: ”De ce nu ar fi carnea mea bună de mîncat?/ Adică o privighetoare vă lasă gura apă/ și o ciosvîrtă de om vă face greaţă?// – Ce ne deosebeşte decisiv de fratele nostru, porcul?/ – Cuvîntul.// Chiar atîta rău poate face cuvîntul cărnii,/ că o spurcă iremediabil?” (Blues)

A zecea fericire a poetului AAGh (din poemul ”Fericirile”) e una de implicare, de regală simplitate, de augustă trăire, sub imperiul clipei, al darului divin al vieţii, de a nu şti, de a nu afla, de a căuta zadarnic şi de a primi un răspuns amarnic: ”Fericiţi cei care nu vor să ştie nimic/ Fericiţi cei care vor să ştie totul/ şi cu unii şi cu alţii am fost în cîrdăşie/ pe cînd fluturele spărgea crisalida/ pe cînd floarea depunea mărturie cu propria mireasmă

Fie la plecare, fie la întoarcere, poetul trage câte o linie, cum ar sublinia neclintirea şi neliniştea, neaşezarea şi nestatornicia, egale, paralele, neatinse, neatingându-se. Îşi imaginează o clipă de încercare de apropiere a două stele, a două suflete, deşi pe orbite fixe, diferite şi paralele, fără de moarte. Stelele sunt simultane şi nu în succesiune, cum sunt clipele omului, desăvârşite doar prin moarte. Darul lui Dumnezeu cel mai de nepreţuit e darul neştiinţei. Alternativă, pentru om, pentru viaţa omului, nu-i decât să urmezi, să fii pe cale, chiar dacă abruptă, chiar dacă brusc, întreruptă. Aceasta e fericirea poetului, de a ne surprinde din mers din neoprire, din căderea pe gânduri, din blocaj interior. Praf şi pulbere sunt toate la capătul vieţii, numai că pierderea sau pieirea sunt doar în mintea captivă. Viaţa e neîntrerupere, ardere de tot, flacără fără cenuşă, fulger captiv e omul viu.

Poemele din Comunitatea artistică, toate, şi fiecare în parte, sunt concomitente rostiri, cu însoţiri şi răsuciri de sensuri, înţelesuri, adevăruri, până la epuizarea oricărei încercări de a le salva cumva, prin cea mai noibilă dintre arte, arta de a fi prezenţi, de a fi răspunsul bun la o chemare din adânc, din adâncimi de suflet, abisale, fără de expresie. Şi, implicit, implicat, trezit, când e tresărire de sine, diafan, transparenţă, oglindire, reflex, reflecţie şi aprigă citire, urgentă scriere asupra a ceea ce ne scapă ca apa printre degete.

 

 

 

Gheorghe  SIMON

Citește știrea

Trending